Urșii atacă animalele domestice fiindcă oamenii sunt neglijenți30 min read

O echipă de cercetători de la Universitatea din București și Universitatea Ohio a realizat un studiu despre prădarea animalelor domestice de către urs în România și factorii de risc implicați.

Nicio specie sălbatică nu a fost atât de prezentă în ultimii ani în atenţia opiniei publice precum ursul. La emisiunile de ştiri rulează frecvent secvenţe cu pui de urs orfani salvaţi de oameni „de treabă”, care-i hrănesc cu biberonul, dorm cu ei în pat sau sau defilează cu ei ca parte a unor ritualuri (arhaice și barbare) la anumite sărbători tradiționale. Cu siguranță ai văzut și imagini cu urşi traversând şosele, răscolind în pubele, pozând pentru turişti străini sau alergându-i pe cei români pe pârtia de schi. Pe de altă parte, e imposibil să nu fi auzit plângeri despre urşii care provoacă pagube și omoară oameni și animale domestice. 

Asupra celei din urmă probleme s-a aplecat un studiu realizat de o echipă internațională, formată din cercetători de la Universitatea din București și Universitatea Ohio, care a fost publicat recent în revista Conservation Science and Practice.„Predictors of brown bear predation events on livestock in the Romanian Carpathians”, conbio.onlinelibrary.wiley.com Echipa condusă de dr. Mihai PopDe la Universitatea din București și Centrul de Cercetare a Mediului și Efectuare a Studiilor de Impact, ccmesi.ro și de Marissa DyckDoctorand la Conservation Biology Lab al Universității Ohio a colaborat cu Agențiile pentru Protecția Mediului din județele monitorizate (Covasna, Harghita și Vrancea) și cu Asociația pentru Conservarea Diversității Biologice pentru a studia ecologia ursului brun și conflictele dintre om și fauna sălbatică în România. 

Mihai Pop, coordonatorul studiului, spune că ideea principală a acestuia a fost să definească factorii de risc care influențează prădarea animalelor domestice de către urs și, astfel, atât comunitățile locale, cât și autoritățile, să aleagă soluțiile potrivite pentru a reduce conflictele. „Ideea e destul de veche, prin 2015-2016 au fost primele încercări”, spune el. „Am tot avansat cu ea, până când, în 2020, am reușit să realizăm primele modele statistice mai avansate, cu ajutorul colegilor din Statele Unite.” Datele utilizate au fost colectate în perioada 2008-2016. 

Studiul a constatat că ursul se adaptează ușor prezenței umane și că riscul ca animalele domestice să fie prădate de acesta crește odată cu creșterea numărului de urși bruni, dar și că riscurile pentru animalele domestice ar putea fi reduse dacă lumea ar fi conștientă care sunt zonele sau condițiile în care asemenea incidente pot avea loc.  

România, țara cu cea mai mare populație de urși bruni (prost gestionați) din Uniunea Europeană

România deține cea mai mare populație din cea mai mare specie de prădători din Europa, iar acest lucru nu poate să nu creeze probleme. Atitudinea față de urși variază însă de la admirație la teamă, de la dorință de a-i proteja la cea de a-i vâna. Cum s-a ajuns la această dihotomie stranie?

Regia Naţională a Pădurilor dar și reprezentanţii asociaţiilor de vânătoare susțin că urşii sunt cu sute sau poate mii prea mulți și ar trebui împuşcaţi. Asociaţii de conservare a naturii spun că cifrele oficiale sunt exagerate intenţionat, pentru a facilita vânătoarea, și că, în realitate, urșii nu ajung nici la jumătate din câți apar în statistici. 

Disputa se duce în contextul în care Comitetul Știinţific al UE a recomandat în anul 2003 interzicerea importului de trofee de urs din România în ţările UE,„Directiva privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică”, eur-lex.europa.eu însă, pe baza derogărilor de la statutul conferit de legislaţia europeană şi naţională, în România se vânează anual cam 300 de exemplare.

CITEȘTE ȘI: Câți urși se vânează în România cu adevărat?

Potrivit recensămintelor oficiale (care au, deja, aproape zece ani vechime), în România există în jur de 6.500 de urşi, care trăiesc în întreg lanţul Carpaţilor, inclusiv în Munţii Apuseni. Ei reprezintă cam 40% din populaţia de urşi a Europei. Potrivit Ministerului Mediului, numărul optim estimat de urși ar fi de 4.000 de exemplare.„Plan de acțiune urs martie 2018”, mmediu.ro, (PDF) 

Un număr mare de urși înseamnă deci și o incidență crescută a conflictelor om-urs. Iar faptul că ursul atacă animalele domestice este principala sursă de conflict în comunitățile rurale din Carpații românești, unde creșterea animalelor reprezintă, adesea, principala sursă de venit pentru economiile locale. 

Anna Edifanova/EyeEm via Getty Images

Urșii sunt atrași de locurile unde găsesc hrană produsă de om

Studiul recent nu lămurește această problemă, dar cel puțin face lumină asupra cauzelor atacurilor urșilor. După ce au analizat 756 de înregistrări în care urșii prădau animale domestice, cercetătorii români și americani au constatat că pagubele provocate crescătorilor de animale au fost mai frecvente în apropierea satelor. În plus, multe exemplare au fost surprinse vizitând grădinile și livezile, dar și locurile în care sunt aruncate ilegal deșeuri.

Oile și vacile sunt cele mai prădate animale, dar riscul e diferit, pentru că regimul de pășunare e diferit. Cel mai adesea, bovinele nu sunt păzite, chiar și atunci când pășunează departe de așezări, deci sunt atacate mai des de urși. Dacă pășunatul ar avea loc în apropierea satelor, dar departe de lizierele pădurilor, riscul ar scădea. 

Pe de altă parte, în mod tradițional, pășunatul oilor implică transhumanța scurtă de la satele de câmpie, în timpul iernii, spre pajiștile de la altitudini ridicate, în timpul verii. Asta face ca acestea să fie mai expuse la riscul de prădare de către urs, în special în apropierea lizierelor pădurilor din zonele izolate. Totuși, oile sunt mai bine păzite atunci când se află în zone izolate, fiind supravegheate în permanență de către ciobani și câinii de pază, chiar și pe timpul nopții.

Factorii de risc, definiți în premieră

Scopul final al studiului a fost de a crea o hartă a zonelor de risc pentru animalele domestice, astfel încât cei interesați să poată lua măsuri pentru a le proteja de atacurile urșilor. 

„Există multe studii făcute în multe părți din lume, inclusiv pe alte specii de carnivore”, spune Mihai Pop. „Și la noi există niște hărți, dar ele sunt, de fapt, niște hărți de hotspot, care arată zonele cu foarte multe pagube. Noi ne-am dorit să cartăm dincolo de aceste hotspoturi și să facem un calcul de probabilitate, inclusiv în zonele în care nu se înregistrează conflicte foarte mari.” A rezultat o hartă de risc bazată pe probabilități, nu pe o aglomerare de incidente. 

Zonele acoperite de studiu sunt județele Covasna, Harghita și Vrancea. Aici, echipa a putut colecta datele de la sursă, fără intermediari, așa că nu s-a pus problema calității și validării informației colectate, în termeni de încredere și precizie.

Mihai Pop și-ar dori ca studiul actual să fie doar începutul unei activități care să poată fi transformată într-una permanentă. „De aici, cu un pic de efort, s-ar putea face hărți de risc la nivel național, care să fie actualizate anual, în funcție de diferite evenimente, și care să ajute la planificarea intervențiilor în habitat, sau, eventual, la alocarea de resurse pentru partea de compensare a pagubelor, să ajute fermierii să-și cumpere garduri electrice, de exemplu”. 

Într-o zonă de risc ridicat, ar trebui să fie o prioritate pentru stat să ofere păstorilor echipamente de protecție mai bune, crede cercetătorul. 

Mai mulți urși, mai multe conflicte

Studiul a descoperit și că există o asociere pozitivă între prezența crescută a ursului brun într-o anumită zonă și o creștere a riscului de prădare pentru toate speciile de animale. Cu alte cuvinte, cu cât sunt mai mulți urși, cu atât sunt prădate mai multe animale. 

„Această constatare este previzibilă, deoarece și alte studii privind prădarea animalelor domestice de către urși au arătat un rezultat similar”, spune dr. Mihai Pop. „Cu toate acestea, este de subliniat faptul că abundența urșilor utilizată în acest studiu nu a fost validată științific și este posibil să nu reflecte abundența reală; prin urmare aceasta a fost utilă doar în termeni relativi, de exemplu dacă un fond de vânătoare are o abundență dublă față de un fond vecin.”

De altfel, puține țări dispun de cifre precise, adunate de pe suprafețe mari, legate de numărul de animale dintr-o anumită zonă, insistă cercetătorul. Echipa a scalat diferențele la nivelul fondului cinegetic, cum s-au raportat în anul 2016, chiar la mijlocul perioadei de studiu, și a folosit abundența relativă. 

„E greu, pentru că urșii se mișcă mult, de la un sezon la altul, sau de la un an la altul”, explică cercetătorul. „Poți să ai, de exemplu, o abundență reală sau o densitate mare într-o anumită zonă timp de șase luni. Dar în anul următor, în aceeași perioadă, să nu fie aceeași densitate acolo. Și atunci asta e destul de greu de cuantificat.”

Mutarea urșilor dintr-o zonă în altă are legătură cu anotimpul, sexul și cu vârsta animalului, spune Mihai Pop. Animalele mai în vârstă sunt mai stabile, animalele mai tinere se mișcă mai mult. 

Apoi, în România o țară cu un climat temperat, hrana e disponibilă, la diferite altitudini, în funcție de sezon. La începutul primăverii, urșii migrează către zonele de dealuri sau chiar mai joase, pentru că acolo iarba crește mai repede, sunt mușuroaie de furnici, mugurii se formează mai rapid, la fel și fructele. 

„De obicei, iarna și vara, urșii sunt localizați undeva, la peste 800 de metri altitudine”, spune Mihai Pop. „În perioada de primăvară și de toamnă, altitudinea medie se reduce și poate să ajungă și la 400 de metri altitudine. Toamna, de exemplu, urșii preferă pădurile de gorun.”

În concluzie, lipsa studiilor cu privire la densitatea populației de urși se justifică, întrucâtva. Densitățile variază mult în funcție de sezon, așa că observarea acestei dinamici presupune eforturi mari, adesea prea puțin relevante și greu de prezis. 

Estimările oficiale nu sunt adaptate la realitățile din teren și, ca atare, inexacte

Limitarea cea mai clară a studiului rămâne înse cea legată însă de cifrele oficiale. Deja, într-un studiu„Assessing biological realism of wildlife population estimates in data-poor systems”, besjournals.onlinelibrary.wiley.com publicat în anul 2016, Mihai Pop și colegii săi au constatat că estimările oficiale privind abundența urșilor nu erau corecte și supraestimau numărul de urși în două dintre județele utilizate în studiul actual. Prin urmare, cercetătorii susțin că, deși un număr mai ridicat de urși într-o zonă crește riscul de prădare a animalelor, acest studiu nu poate stabili niște valori ale acestui număr la care s-ar reduce sau elimina riscurilor.

Alți doi factori complică și mai mult problema. 

În primul rând, zonele cu cea mai mare densitate a urșilor bruni corespund cu cele în care există surse însemnate de hrană de origine umană, fie din cauza hrănirii suplimentare a animalelor sălbatice de către gestionarii de fonduri cinegetice, fie neintenționat, prin manevrarea necorespunzătoare a deșeurilor. 

În al doilea rând, unele situații analizate în studiu au fost probabil comise de un număr relativ mic de urși „recidiviști”, adică cei obișnuiți cu oamenii, care se apropie frecvent de sate și pradă în mod repetat animale.

Stânile montane sunt sursele principale ale conflictului om-urs

Mihai Pop spune că partizanii ideii potrivit căreia, în România, urșii sunt o amenințare la adresa omului și a intereselor lui economice ar trebui să încerce să privească problema în termeni relativi. Există diferențe semnificative între modul în care omul și ursul relaționează în diverse țări din Europa.

„Sunt zone cu același densități de urși ca la noi. În Slovenia sunt cam același densități ca în Covasna și Harghita, în Slovacia sunt cam același densități ca în Apuseni. Însă peisajul diferă, noi avem în zona montană habitate mari intacte. Iar în Slovenia nu există, în mod tradițional, stâni în creierii munților, unde animalele să pășuneze șase luni pe an.” 

De fapt, de la stâni au apărut mereu conflictele om-urs din Carpați, nu doar în România, ci și în Polonia și Slovacia. Istoric, în România au fost tot timpul înregistrate mai multe pagube. În termeni economici, impactul nu a fost însă considerat semnificativ din simplul motiv că prețul animalelor domestice în România este mai scăzut. Însă, după aprecierile lui Mihai Pop, România continuă să fie fruntașă între țările din Europa, atât în cifre absolute cât și relative, la nivelul incidentelor provocate de urși. 

„Asta spune multe despre felul în care românii se raportează, individual și ca grup, la prezența ursului”, crede cercetătorul. „Aici cred că e secretul diferențelor. Românii s-au apropiat și au hrănit hrănit ursul istoric. Și slovenii au același istoric, doar că ei aplică un alt sistem de hrănire. La ei, deșeurile sunt mai bine gestionate.” 

O altă diferență e dată de fatul că fermele sunt construite altfel, sunt mai puțin vulnerabile în fața prădării, iar oamenii sunt mai precauți când intră în habitatul ursului. „Eu n-am auzit ca un sloven să se bage în bârlog să ia puii ursoaicei”, spune Mihai Pop. „Dar la noi, există cel puțin două, trei cazuri pe an de acest fel. N-am auzit de ciobani din Slovenia sau din Slovacia care să se ducă să se bată cu ursul ca să-și recupereze oaia deja moartă. Dar la noi ciobanii fac lucrul ăsta.”

Sursele conflictelor urs-om sunt diferite și trebuie tratate diferit

Mihai Pop subliniază că, înainte să aplice politici de management al populației de urși, autoritățile ar trebui să țină cont de specificul fiecărei zone. Valea Prahovei are un specific, Apusenii, un alt specific. 

„Cel puțin, la nivel de unitate geografică ar trebui făcută o analiză clară și, în funcție de problemele identificate la nivel local, problemele ar trebui abordate diferențiat”, spune cercetătorul. „Din studiul nostru, reiese că Harghita, Covasna și Vrancea sunt trei județe total diferite. În Vrancea nu se hrănește ursul, dar nu se pășunează nici cu vaci. În Harghita se pășunează semnificativ mai mult cu vaci, bovinele sunt principalele animale crescute aici, dar, în schimb, se hrănește foarte mult vânatul. Covasna are mai mult teren agricol decât celelalte două județe. Specificul conflictelor diferă clar între între Vrancea și cele două județe din Ardeal.”

Și atunci, lista de măsuri ar trebui să difere de la o zonă la alta. În unele zone trebuie oprit hrănitul brusc, în alte zone, cantitatea de hrană ar trebui redusă treptat. În anumite zone s-ar putea să fie nevoie de vânarea câtorva exemplare de urs, însă nu la întâmplare, ci în funcție de specificul populației, exemplare tinere sau femele sau exemplare adulte. 

„Problema ar trebui să fie abordată chirurgical”, spune Mihai Pop. „Niciun chirurg nu se apucă să taie fără să știe ce trebuie să extragă și de unde. În România, în schimb, cam așa se lucrează în prezent. Tăiem că s-ar putea să fie acolo.” 

Standardizarea colectării datelor despre conflict ar ușura aceste intervenții, mai ales în situațiile în care urșii atacă nu doar animale domestice, ci și oameni. „Incidentele ar trebui analizate ca la procuratură, ce s-a întâmplat cu ursul, cine a fost de vină, omul sau ursul, într-un accident tragic în care a murit cineva”, spune cercetătorul. „Noi nu avem aceste informațiile la nivel de public și nici la nivel de autoritate, nu cred că Ministerul Mediului știe cu exactitate ce s-a întâmplat în fiecare caz în care a fost atacat un om. Și atunci, publicul rămâne cu senzația că ursul e un animal periculos.” 

Studiul publicat în acest an nu va fi ultimul pe temă. Autorii vor continua cercetarea, pentru că vor să înțeleagă ce schimbări s-au produs și cum arată frecvența conflictelor om-urs și după ce vânătoarea de trofee a fost interzisă în România, lucru care s-a întâmplat în 2016, anul până la care au fost colectate datele cercetării actuale. 

În plus, vor să extindă colaborarea cu specialiști din domeniul științelor sociale pentru a vedea cum se poziționează comunităților locale afectate de pagube față de urșii bruni și, astfel, să identifice cele mai bune soluții pentru atenuarea conflictelor. În opinia lui Mihai Pop, uciderea urșilor pentru a aplana conflictele poate fi evitată dacă se iau măsurile corecte.