Vlad Stănescu
Viața după Praid74 min read
Am fost la Praid, la două luni de la inundarea salinei, pentru a vedea cum problemele principalului angajator pot bloca întreaga economie a unei comunități. Până nu demult o atracție turistică, Praidul se transformă rapid într-un loc uitat de lume. Într-o glumă nesărată.
Kali Arpad și cei patru frați ai săi au un magazin unde vând sare, în apropierea salinei turistice din Praid. Locuiește în Odorheiu Secuiesc, la aproximativ 38 de kilometri de Praid, dar ține afacerea de aici de mulți ani, unde vinde, pe lângă sare, suveniruri și jucării – tot ce se poate – pentru numeroșii turiști care vizitează salina. Sau care o vizitau până în mai 2025, pentru că acum locul este pustiu, turiștii au dispărut după dezastru, odată cu politicienii care au venit să promită că o să repare ei, cumva, lucrurile.
„Ce a fost, s-a terminat”, îmi spune Arpad. „Nu știm dacă mai e vreo posibilitate să facem ceva. Mina asta nu cred că mai poate fi reparată.”
S-ar putea ca nici magazinul lui Kali Arpad să nu supraviețuiască viiturii din mai. „Avem multă sare”, spune el. „Am cumpărat cât s-a putut, atunci, când se mai putea lua din salină. Sperăm să o vindem, dar când se termină, nu știu ce vom face.” Nu că s-ar termina prea repede, la cât de puțină lume mai vizitează locul. „Avem un stoc destul de mare – cine o va mai cumpăra acum?”
Pe 28 mai 2025, pârâul Corund, care traversează comuna Praid și trece chiar prin apropierea salinei și a galeriilor miniere a ieșit din // „Inundații puternice la Salina Praid. Debitul pârâului din zonă a crescut de peste o sută de ori. Activităţile în zona salinei, sistate”, digi24.ro // Apa a inundat Salina Praid – atât galeriile turistice, cât și mina Telegdy, adică zona de unde Salrom exploata sare gemă.
Pârâul Corund are tendința să iasă din matcă pentru că albia sa este îngustă, neamenajată corespunzător, iar în caz de ploi torențiale debitul poate crește brusc și depăși capacitatea de scurgere. Localnicii au semnalat de multe ori riscul pe care-l prezintă inundațiile pentru localitate și mină. Iar în mai 2025, debitul Corundului a ajuns la peste 60 m³/s, de zece ori mai mult decât media obișnuită. A fost prima dată când sistemul a cedat complet.
În centrul acuzațiilor că dezastrul era prevenibil este compania de stat Salrom (Societatea Națională a Sării), care deține monopolul sării în România și care știa din 2007 despre riscul pe care inundarea albiei Corundului îl prezintă pentru mină și nu a intervenit // „Reportaj. Cronica unei prăbușiri anunțate: Praidul este sub apă și sub tăcere”, pressone.ro //
La două luni după dezastru, am mers în Praid să vorbim cu oamenii – fie că trăiesc acolo, fie că sunt doar sunt în trecere – și cu autoritățile. Am vorbit și cu cei care au lucrat în mină. I-am întâlnit pe cei care depindeau de turiști. I-am văzut pe cei care încă vizitează locul, nostalgic, pentru câteva momente, ca într-un act ritualic. A fost mult mai greu, însă, să vorbim cu autoritățile locale, care fug de presă de parcă, dacă nu verbalizează public situația, dezastrul nu mai pare atât de mare pe cât e.
S-a nimerit să fim în Praid chiar în ziua în care pârâul Corund a fost deviat oficial. Am vorbit cu reprezentanții autorităților – de la Salrom și Apele Române – și am ajuns pe șantier, unde muncitorii terminau de montat ultimele țevi corugate, care deviază cursul pârâului pentru a-l împiedica să mai intre în contact cu sarea din mină.
Cel mai tare ne-a surprins însă teama tuturor de a discuta despre elefantul din cameră – faptul că principala atracție și sursă de venit a localității a dispărut, iar șansele ca lucrurile să revină la normal sunt aproape nule.
Foto: Vlad Stănescu
„Vă mulțumim pentru locul vindecării”
Imediat după tragedie, politicienii au început să vină în valuri, „ca la moaște”, așa cum spun chiar localnicii. Președintele României, Nicușor Dan, ajuns și el pe 31 mai la locul dezastrului, L-au însoțit liderul UDMR, Kelemen Hunor, ministrul Dezvoltării Cseke Attila, ministrul Finanțelor Tanczos Barna și ministrul Economiei Bogdan Ivan. Președintele a spus că incidentul ar fi putut fi prevenit și a cerut primului ministru să trimită Corpul de Control pentru a stabili responsabilitățile.
Când am ajuns în Praid, prima oară am mers la casa de bilete, acolo unde pe vremea când salina turistică funcționa era un furnicar continuu de oameni.
Foto: Vlad Stănescu
Acum, locul este gol și, pentru că pare părăsit în grabă, are un aer apocaliptic. Ecranul electronic care indica înainte ceasul, arată ora 0. Casa de bilete este închisă.
Foto: Vlad Stănescu
Au rămas panourile și afișele vechi: „Spre mină”, „Vizitați-ne!, „Canionul de sare, la dreapta”, „Descoperă universul subteran unic al Salinelor Salrom, fără să mai aștepți, intră online și rezervă bilete”.
Un pic mai încolo, la intrarea în mină, într-un colț, cineva a lăsat un mesaj înrămat și semnat, scris în maghiară și română: „Köszönjük a gyógyulás helyét!/Mulțumim pentru locul vindecării!”. Alături sunt câteva candele.
Foto: Vlad Stănescu
Ce a fost s-a terminat
Salina Praid atrăgea anual între 400.000 și 570.000 de vizitatori și era unul dintre cele mai vizitate obiective turistice subterane din // „Harghita: A crescut ușor numărul turiștilor care au vizitat salina Praid în 2024”, agerpres.ro // Ținând cont că un bilet costa 60 de lei, în 2024 Salina Praid a generat aproximativ 28 milioane lei doar din vânzarea de bilete. Tot în 2024, Salrom a avut un profit de 111 milioane de lei, cu aproximativ 1.300 de angajați și o cifră de afaceri de 453 de milioane de lei, potrivit // „Tragedia de la Salina Praid. Ce profituri are Salrom și ce a făcut ca să împiedice inundarea salinei. Localnicii sunt revoltați, Guvernul intervine”, economica.net //
Turiști încă mai vin. Fac poze la intrarea în mină, poate stau o oră sau două la ștrandul din localitate – care aparține tot de Salrom – și pleacă mai departe. În urmă rămâne o localitate care trăiește din amintirea (încă proaspătă) a unei industrii oprite brusc, cu oameni rămași fără loc de muncă, afaceri suspendate și un viitor incert, în care bruma de speranță se amestecă cu neîncrederea în autorități.
Foto: Vlad Stănescu
Sarea nu se mai poate exploata deocamdată în zonă. Au mai rămas săculeții de pe tarabe.
Kali Arpad, pe care l-am menționat la începutul articolului, spera ca afacerea cu sare să treacă spre copiii lui. Cu toții au crescut și își doresc să rămână în zonă. „Suntem aici în fiecare zi. Deși noi avem casa în Odorheiu Secuiesc, toți frații mei locuiesc în Praid. Toată lumea e afectată. Și, cel mai probabil, tot mai mulți vor părăsi zona. E o problemă mare, una demografică. Populația a scăzut în ultimii ani cu cel puțin // Populația totală a comunei Praid, conform recensământului din 2021 este de 3.569 locuitori. // Cei rămași îmbătrânesc, tinerii pleacă. Sperăm să se întâmple ceva, dar nu avem nicio certitudine.”
Și el spune că „se știa”. „Au fost studii, avertismente, se tot spunea că trebuie făcut ceva. Dar nu s-a făcut nimic. Toți ziceau: «lasă, că se rezolvă». Apoi, într-o singură zi, a plouat foarte tare și a fost suficient. Atunci s-au format găurile, s-a infiltrat apa masiv. A fost de-ajuns o singură zi. Acum, doar Dumnezeu mai poate face ceva.”
„Nu lăsăm pe nimeni în urmă”?
Pentru multe familii din Praid, sursa principală de venit nu erau însă turiștii, ci mina din care Salrom extrăgea sare. La salină lucrau aproximativ 120-130 de persoane, fie că se ocupau de minerit, turism sau servicii conexe. Dintre acestea, în jur de 70 erau mineri.
Guvernul a anunțat că se lucrează la forme de sprijin și compensare pentru locuitorii afectați și pentru cei aproximativ 130 de angajați ai minei, inclusiv garantarea salariilor până la 31 decembrie 2025. „Nu lăsăm pe nimeni în urmă”, a scris în mai, pe Facebook, // Postarea, aici: facebook.com // pe atunci Ministrul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului, după ce a mers la Praid însoțit de jumătate de Guvern. A convocat și o ședință operativă – de solidaritate, desigur. Până în această etapă, nu au fost confirmate plăți sau despăgubiri acordate efectiv.
Salariul net lunar pentru un miner de la Salina Praid nu este transparent detaliat în surse oficiale actuale. Totuși, potrivit unor estimări din piață, un miner ar fi câștigat // Detalii, aici: salaryexpert.com //
Spre comparație, Salrom, care mai are alte șase sucursale în întreaga țară, pe lângă Praid, are 600 de angajați doar în București. Pe site sunt mereu // „Recrutări”, salrom.ro // În mod recurent, apare postul de dispecer, pentru care e nevoie doar de studii medii și undeva la trei ani experiență într-un post similar. Din surse neoficiale, anul trecut, în august 2024, salariul net oferit pentru acest job era de 6.000 lei. Din aceeași sursă am aflat că astfel de posturi sunt scoase la concurs, de obicei, „cu dedicație” și că ele sunt ocupate de cei care au avut „o pilă mai bună”.
Așadar, un dispecer Salrom care monitorizează camerele video ar câștiga aproximativ 6.000 lei net pe lună, în timp ce un miner care lucrează în subteran, în condiții grele, ar primi în jur de 3.500-4.000 lei.
Foto: Vlad Stănescu
Va fi rău de cei care trăiau doar din turism
Gazdele mele – le voi numi M. și P., fiindcă au preferat să rămână anonime – locuiesc cu copiii într-o gospodărie unde primesc vara câțiva turiști. Spun că nu sunt afectate direct de închiderea salinei, fiindcă nu trăiesc doar din turism, dar, în același timp, au remarcat că de la începutul sezonului turiștii au scăzut cu aproximativ 80%.
Și Kali Arpad, vânzătorul de sare, a observat cum au dispărut brusc vizitatorii. „Acum încă e bine, din toamnă nu va mai fi nimeni pe aici.”
Chelnerița care ne-a servit într-o seară spune și ea că turiștii nu se mai înghesuie ca altădată. „Era full tot anul, doar pe 1 ianuarie se închidea mina. Vara veneau, de obicei, părinții și copiii. În septembrie, când părinții mergeau la job, era rândul celor mai în vârstă la tratament. În noiembrie, când elevii aveau o săptămână de vacanță, se întorceau în stațiune cu bunicii. Acum, deși e vârf de sezon, în sat mai ajunge cam o cincime din turiștii care veneau de obicei.”
Observ asta cu ochiul liber. Pe terasă sunt ocupate doar două mese. Una dintre ele este a noastră. „Înainte, cu greu găseai un loc în iulie aici”, spune chelnerița. Terasele se mai animă în weekend. Sunt turiști din orașele din apropiere, dar aproape niciunul nu rămâne peste noapte.
„Va fi rău de cei care trăiau doar din turism”, îmi spune gazda mea. „E păcat de toate aceste pensiuni frumoase, unele dintre ele nici măcar nu au apucat să-și primească clienții.” Spre deosebire de copiii lui Kali Arpad, cei ai gazdelor vor să plece. Se gândesc deja la facultate, la Târgu Mureș, iar șansele să revină în sat sunt mici.
„Noi nu avem aici altă atracție. Pentru ce să vii la Praid dacă nu pentru salină?”, spune P. „Se mai organizează acum, în apropiere, un eveniment off road, în septembrie avem Festivalul Sarmalelor și apoi gata, tragem oblonul.”
Foto: Vlad Stănescu
Doar o amintire
Zeci de săculeți cu sare de baie, suveniruri și magneți sunt etalate în fața magazinelor.
Intru în vorbă cu o familie care a intrat în magazinul lui Kali Arpad. Simona a venit împreună cu soțul și cei doi copii din Piatra Neamț, deci relativ aproape de Praid. „Era una dintre cele mai accesibile saline pentru noi. Am fost aici prima oară prin 2008 și ne-a plăcut foarte mult. Am vrut să revenim, dar din cauza vremii din vara asta, a ploilor, salina nu s-a mai putut vizita. Am mers până la Sovata, dar am vrut să trecem și pe aici, măcar pentru o poză. Salina chiar are efecte benefice, mai ales pentru copii.”
Fiul lor a avut, în trecut, dificultăți respiratorii și era aproape să ajungă la operație pentru polipi. O cură la salină, combinată cu aerul de mare, l-a ajutat mult. Acum are 12 ani acum și mama lui spune că nu mai are nicio problemă.
„E mare păcat că s-a închis, era o sursă de venit pentru localnici și un loc important pentru noi, cei care nu avem astfel de facilități în orașele în care locuim. Era și curativ, și recreativ”, spune Simona.
La fel ca familia din Piatra Neamț, și pe mine mă leagă câteva amintiri plăcute de zona Praid. Bunica soțului meu avea o căsuță în satul natal, Joseni, la vreo 40 de kilometri de Praid, și niște ani am mers acolo verile, câteva zile, cu copiii. Inevitabil, când ne plimbam prin zonă, ajungeam și în Praid pentru câteva ore. Mergeam pentru salină, așa cum făcea toată lumea. Ne plăcea aerul locului – părea un soi de adăpost sculptat în măruntaiele Lunii.
Ultima oară când am prins salina deschisă era prin 2021. Îmi amintesc puhoiul de lume care aștepta să urce în autocare și să pornească spre zona turistică a minei. Majoritatea, grupuri nerăbdătoare și guralive de părinți și copii. Mergeau acolo să se simtă bine împreună – mina turistică avea amenajate locuri de joacă, panouri pentru cățărare, mese de ping pong, un restaurant și chiar o capelă –, dar și pentru efectele terapeutice. Aerosolii salini din mină ajută la curățarea căilor respiratorii și pot da rezultate astm, bronșite, rinită alergică, sinuzite și alte afecțiuni respiratorii neinfecțioase.
Turista Helga Guzmits din Ungaria, în fața intrării în mina turistică. Foto: Vlad Stănescu
„Am cumpărat multă sare, ca să susținem turismul local”
Mergem spre intrarea în mină, unde tocmai a parcat un microbuz plin cu turiști din Ungaria. Câțiva dintre ei coboară și își fac selfie-uri sau fotografii de grup în fața intrării deasupra căreia scrie „Noroc bun!” – salutul tradițional al minerilor. În condițiile actuale, sună cel puțin bizar.
Ne apropiem de turiști și intrăm în vorbă cu o tânără care vorbește engleză. Helga Guzmits are 19 ani, locuiește într-un sat din apropierea orașului Sopron, situat în vestul Ungariei, foarte aproape de granița cu Austria. „Suntem în vacanță, am mai fost de trei ori aici. Nu avem rude aici, dar ne place foarte mult zona, mai ales Praidul – de fiecare dată am stat ori în Praid, ori în Sovata. Am auzit, din păcate, de tragedie, așa că am cumpărat multă sare ca să susținem locul.”
Helga își amintește cum se simțea în mină. „Era uriașă, friguroasă, dar frumoasă. Îmi pare foarte rău că nu mai există acum. Îmi e dor de ea și sper ca, poate, într-o zi, să se construiască altceva, în altă parte a muntelui. Vreau să mă întorc aici și în anii următori.”
Un pic mai încolo, Renata, tot 19 ani, a venit aici din Bicske, un oraș situat la aproximativ 35 de kilometri la vest de Budapesta. „E prima dată când vizitez România. Am venit dintr-un orășel mic și ne-am oprit în Praid să vedem cu ochii noștri ce s-a întâmplat aici. Am auzit despre închiderea minei de sare, dar tot am vrut să venim, să explorăm zona, poate să cumpărăm un suvenir și să ne bucurăm de ce mai e deschis. Luni ne întoarcem luni acasă.”
Foto: Vlad Stănescu
Colace pentru înot, kürtős kalács, dar niciun colac de salvare
Cam asta e situația cu turiștii care mai vin prin zonă. Fac poze la intrarea în mină, poate stau o oră sau două la ștrandul din localitate – care aparține tot de Salrom –, poate cumpără niște sare, dar nu rămân, ci pleacă mai departe. În urmă rămâne o localitate care trăiește din amintirea (încă proaspătă) a unei industrii oprite brusc, cu oameni rămași fără loc de muncă, afaceri suspendate și un viitor incert, în care bruma de speranță se amestecă cu neîncrederea în autorități.
Pe stradă, un comerciant vinde câteva colace colorate pentru înot, pe care deja pare că s-a depus praful și care au început să-și piardă culoarea după ce au stat luni bune sub soare, fără să le vrea nimeni.
Foto: Vlad Stănescu
Un banner stradal suspendat face reclamă la un centru modern de tratamente și relaxare, construit deasupra zăcământului de sare. Și el a fost închis temporar, ca urmare a restricțiilor de acces impuse după prăbușirea minei. Redeschiderea a fost anunțată pentru 23 august 2025, dar accesul rămâne dificil pentru mulți dintre cei care obișnuiau să vină aici.
Privesc în lungul străzii principale.
Foto: Vlad Stănescu
Un câine vagabond traversează de pe un trotuar pe altul.
Foto: Vlad Stănescu
Un bărbat plimbă un bebeluș în cărucior.
Câțiva turiști în șlapi se îndreaptă în pas săltat spre ștrand.
O abordez pe doamna care vinde kürtős și lángos, să vorbim despre viața după închiderea salinei.
Foto: Vlad Stănescu
„Sunteți de la presă? // În maghiară, „nem” înseamnă „nu”. // Se întoarce cu spatele la mine și își caută de treabă.
Ar vorbi, dar ceva îi reține
În zilele imediat următoare dezastrului, localnicii au organizat un protest spontan și au acuzat conducerea minei și autoritățile de neglijență și lipsă de reacție. Apoi s-a așternut liniștea. După parade și alte promisiunile oficiale, Praidul e din ce în ce mai tăcut.
Am observat un soi de teamă de a discuta cu presa și la mulți dintre localnici. Deși am încercat să vorbim și cu foști angajați ai minei, toți au evitat dialogul. Într-un loc mic, unde toată lumea se cunoaște, uneori e suficient ca cineva „de sus” să lase de înțeles că e mai bine să nu vorbești. Fără să existe vreo dovadă directă, e ușor de intuit că speranța unor compensații ori teama de a pierde și puținul rămas pot cântări greu în decizia de a tăcea.
Foto: Vlad Stănescu
Unii dintre mineri au fost redistribuiți temporar pe șantierul de deviere a pârâului Corund, alții au rămas la baza din Praid, ca paznici la ștrandul care aparține tot de Salrom. Și acolo am încercat să vorbim cu un fost miner, dar nu am reușit decât o discuție foarte scurtă, sub anonimat. „Sunt a treia generație de mineri în familie. Am lucrat zece ani în mină, din pasiune, nu pentru că m-a obligat cineva. Mi-a plăcut. E o muncă grea, dar mi-a plăcut. Acum lucrez la ștrand. N-am mai fost în mină de când a intrat apa, dar tot mă doare ce s-a întâmplat, pentru că toți ai mei au fost mineri. E parte din viața noastră.”
Turiștii de weekend mai animă atmosfera la ștrandul care aparține de Salrom. Foto: Vlad Stănescu
Mi-a arătat cu degetul alți trei colegi de-ai lui. Înșiruiți pe o bancă, stăteau cu ochii pironiți pe bazinele pline cu oameni – turiștii de weekend care vin câteva ore pentru relaxare. Sau poate se uitau în gol? „Îi vedeți pe colegii mei? Toți au lucrat în mină, dar n-o să vorbească niciunul despre asta.” Când l-am întrebat de ce, a ridicat din umeri și a zâmbit resemnat. Luni, când am revenit, ștrandul era gol.
Am încercat să aflu mai multe despre soarta localității de la Nyágrus László, primarul Praidului. Deși stabilisem o întâlnire cu aproape o lună înainte, primarul a amânat-o de trei ori. Când am plecat din Praid, mi-a promis că ne vom auzi măcar la telefon. „Poate miercuri. Dar eu revin.” Nu a revenit. Și-a cerut scuze, că nu are birou de presă și că este prins în ședințe interminabile.
Am luat legătura și cu prefectul Harghitei, Sándor Petres. Prefectul a revenit cu un mesaj scurt pe telefon: „Sunt în concediu. Voi transmite solicitarea dumneavoastră purtătorului nostru de cuvânt, domnul Adrian Pănescu”. Deși mi-a dat numărul de telefon al domnului Pănescu, nici acesta nu a răspuns nici la apeluri, nici la mesaje.
Ziua de deviere a Corundului
Dacă nu poți da de autorități pe telefoane, cel puțin le poți prinde pe teren. Luni, pe 28 iulie, a fost ziua în care pârâul Corund a fost deviat. Cu aproape o lună de întârziere, pentru că inițial, devierea fusese promisă pentru 1 iulie.
Nicolae Soltuz, directorul de investiții al Salrom. Foto: Vlad Stănescu
Deși la „eveniment” trebuia să fie prezentă și presa, muncitorii deviaseră deja pârâul dimineața, foarte devreme. „Debitele ajunseseră la aproape 0,8 m pe secundă și pompele nu ar mai fi putut face față”, a spus în fața a vreo șapte oameni (jurnaliști, fotoreporteri și cameramani), toți în afară de noi din presa locală, Nicolae Sebastian Soltuz, directorul de investiții al Salrom.
Ovidiu Ianculescu, de la Apele Române. Foto: Vlad Stănescu
La întâlnire a participat și Ovidiu Sebastian Ianculescu, director în cadrul Sistemului de Gospodărire a Apelor Mureș, instituție subordonată Administrației Naționale „Apele Române”, care a adăugat că monitorizarea calității apei continuă. Potrivit lui, până la acel moment, nu fuseseră înregistrate valori ridicate ale conductivității, un indicator important în detectarea eventualelor infiltrații sau contaminări.
După alte câteva detalii tehnice și supărați că interesul presei pentru mersul lucrărilor scade – „La viitură erau toți prezenți aici. Acum, că avem de comunicat lucruri bune, nu mai vine nimeni”, a observat Soltuz –, oficialii ne-au invitat să facem un tur al șantierului de la Muntele de Sare, acolo unde lucrările de deviere ale Corundului continuau.
Un muncitor sudează țevile corugate care deviază Corundul. Foto: Vlad Stănescu
Vieți în șantier
M-au frapat fețele ca de înmormântare ale reprezentanților celor două companii – Salrom și Apele Române – care ar fi trebuit să aibă grijă ca salina să nu piară sub ochii tuturor. Erau atât de întunecate încât pentru o clipă am crezut că ne invită să vizităm un cimitir, nu un șantier. De fapt, cam așa stau lucrurile în zonă.
Paul Bejan, directorul șantierului de la Muntele de Sare. Foto: Vlad Stănescu
La intrarea în șantier ne-a întâmpinat inginerul Paul Bejan, directorul lucrărilor. Vorbește tare, de multe ori țipă de-a dreptul – e mult de lucru și terenul pe care stau muncitorii se poate surpa oricând.
Utilajele cu care este extrasă apa din salină. Foto: Vlad Stănescu
„Când am ajuns aici, era dezastru: aluviuni, mocirlă, apă peste tot”, spune Bejan. „Acum suntem la 98% din lucrare. Am reușit să montăm corugatele – o soluție tehnică unică în lume. Nu s-a mai făcut așa ceva până acum: un pârâu suspendat, deviat pe o lungime de 1,2 km prin două conducte corugate. Formula asta funcționează bine pe sare și împiedică apa dulce să intre în contact cu zăcământul. Era o măsură care trebuia luată demult.”
Țevile corugate. Foto: Vlad Stănescu
Sistemul de țevi corugate montat la Praid este format din două conducte ondulate, lungi de peste 1,2 kilometri fiecare, prin care a fost deviat complet pârâul Corund. Soluția e considerată unică pentru că astfel de țevi nu au mai fost folosite până acum pentru a devia un pârâu, mai ales într-o zonă cu sare instabilă.
Foto: Vlad Stănescu
Țevile au fost alese tocmai pentru forma lor ondulată, care le face flexibile și rezistente la presiune și la mișcări ale terenului. Principalul scop a fost să izoleze complet apa dulce de sarea din subteran, ceea ce previne dizolvarea sării și prăbușirea altor galerii. Lucrarea a fost executată rapid, în mai puțin de o lună, pentru că orice întârziere ar fi dus la infiltrarea apei și agravarea situației.
Terenul pe care lucrează muncitorii se află în pericol de surpare. Foto: Vlad Stănescu
„Am lucrat 16-17 ore pe zi, cu oameni și utilaje. Nu poți aduce 100 de oameni de la început, pentru că e un șantier cu riscuri mari: risc de explozie, de prăbușire. N-am avut niciun plan topografic clar, doar monitorizările făcute împreună cu Salrom ne-au ajutat să înțelegem unde sunt golurile. Mă surprinde că, în atâția ani, nu s-a făcut nimic”, a mai spus Paul Bejan.
Și pentru că situația nu era destul de complicată, inginerul spune că în timpul lucrărilor au descoperit și o groapă de gunoi. „Nu nu ne-a zis nimeni de ea. E foarte aproape de mină, la 4-5 metri de localitate, cu gunoaie care miros urât. Am încercat s-o izolăm cât am putut. Nu e normal să fie o groapă de gunoi lângă o exploatare și o localitate.”
La doar trei zile de la vizita noastră pe șantier, sistemul de țevi corugate construit la Praid pentru devierea pârâului Corund nu a făcut față unui debit de // „Concentraţia de sare pe Târnava Mică, în creştere după ce sistemul de la Praid a fost depăşit de debitul Corundului / «Avem nevoie de sistemul de desalinizare»”, g4media.ro // Fusese gândit ca o soluție temporară de urgență. Apa a ieșit din matcă, a trecut pe lângă țevi și a inundat din nou zona de deasupra salinei. Asta a dus la creșterea conductivității și a salinității în Târnava Mică și a confirmat că sistemul nu e suficient. Autoritățile insistă acum pe urgența achiziționării unui sistem de desalinizare și construirea unor aducțiuni de apă alternative.
De la risc cunoscut la dezastru iminent. Cronica unei dispariții anunțate
Dar, totuși, de ce spune toată lumea că dezastrul ar fi putut prevenit? E nevoie să fac și eu o scurtă deviere. György Deák este în prezent director general și profesor asociat la Institutul Național de Cercetare‑Dezvoltare pentru Protecția Mediului (INCDPM), sub umbrela Universității Politehnica din București. Expert în inginerie geotehnică și protecția mediului, Deák este implicat de peste 15 ani în evaluarea și gestionarea riscurilor legate de Salina Praid.
A făcut parte din echipa care, între 2007-2009, a realizat o // „Cum poate fi prevenit riscul infiltrării apelor de suprafață în vechile mine de sare de la Praid (România)”, imwa.info // detaliată a riscului de inundare a salinei din cauza pârâului Corund, care a folosit metode avansate de modelare a stabilității mineritului subteran.
„În 2007, măsurătorile efectuate arătau clar că pârâul Corund era un risc major pentru Salina Praid”, explică György Deák. „Concluzia era că, în lipsa unor măsuri urgente de deviere a cursului și de monitorizare a dizolvării masivului de sare, exista un pericol real de inundare. Se recomanda monitorizarea stabilității structurale (pilieri, planșeu) și instalarea unui sistem de supraveghere a deformărilor.”
În colaborare cu salina, s-a implementat un sistem inovator de monitorizare în pilierul dreptunghiular al Minei Noi, care înregistra deformările orizontale și verticale în timp real. Din păcate, autoritățile de la acea vreme, inclusiv actuala Salrom, nu au luat în serios avertismentele, nici cele de la Praid, nici altele similare de la Ocnele Mari și Ocna Mureș. „Reacțiile au venit abia după producerea evenimentelor, când mi s-a cerut să particip la comisii de urgență”, mai spune Deák.
Soluția pe termen lung rămâne devierea completă a pârâului. „După deviere, trebuie găsită o zonă unde să se formeze un lac sărat pentru pomparea saramurii. E nevoie de un plan de evacuare în afara zonelor care riscă să se prăbușească și trebuie instalate sisteme digitale care monitorizează și dau alarma la timp. Toate trebuie făcute în același timp, ca să limităm pagubele deja produse și să evităm pierderi de vieți omenești sau distrugerea completă a salinei.”
Într-un context mai larg, este clar că schimbările climatice adaugă și ele riscuri. „Creșterea frecvenței debitelor mari de apă, care altădată apăreau o dată la 30 sau 100 de ani, nu mai poate fi ignorată. Din păcate, lipsa de acțiune la timp a transformat un risc cunoscut într-un dezastru previzibil.”
Cine e de vină? Foto: Vlad Stănescu
După noi, potopul
Este un lucru cert că Salina Praid nu mai poate fi recuperată, însă problema mai mare este că apa dizolvă sarea și riscul de prăbușire a minei este major. Ministrul Economiei, Radu Miruță, a declarat de curând că prăbușirea tavanului de la Salina Praid este probabilă și că în urma acestui fenomen se va forma un lac. „E ca o oală plină cu apă, ochi. Cum arunci o boabă în plus, iese niște apă afară”, explica // „Ministrul Economiei afirmă că tavanul de la Salina Praid se va prăbuşi şi acolo va fi un lac: Depinde cât de mult va ploua / E ca o oală plină cu apă, ochi. Cum arunci o boabă în plus, iese nişte apă afară”, news.ro //
Când am fost pe șantier, reprezentantul Salrom, Nicolae Soltuz, a avut în permanență o atitudine defensivă. A negat toate acuzațiile și a găsit scuze pentru orice evidențe. Ba, mai mult, s-a plâns că lucrările efectuate acum în zonă afectează bugetul companiei.
„Toate lucrările de până acum au fost plătite din fondurile Salrom, fără niciun ban alocat de la minister. Asta a blocat alte investiții importante în retehnologizare și modernizare – adică investiții care ar fi trebuit să aducă profit, nu să fie îngropate în pământ”, a spus Soltuz.
Cât despre studiul din 2007, Soltuz nu poate să spună prea multe. „Din ce știu, nu a fost comandat de Salrom și nici nu a ajuns oficial la noi. Probleme de acest tip apar oriunde e apă care vine în contact cu sarea. E vorba de natură, nu de un caz izolat.”
Nici în privința utilajelor rămase în subteran nu se poate face mare lucru. „Se face o evaluare, iar rezultatele vor fi trimise Ministerului Economiei. Dar chiar dacă ar putea fi recuperate, ar trebui scoasă mai întâi apa – și nu știm unde am putea să o deversăm. Totul e legat în lanț. Am încercat să folosim echipamente precum sonare, dar nimic nu a rezistat în apă cu o salinitate de 300g/l. Se ardeau instantaneu.”
Ecologic, riscul principal e dat de salinitatea apei. Odată finalizată lucrarea de deviere și dacă nu mai apar viituri peste capacitatea țevilor și a viitoarei albii, riscul ar trebui să dispară. „Dar trebuie spus clar: salinitatea din pârâul Corund exista și înainte de prăbușire. Măsurătorile făcute de Apele Române arată că apa nu era potabilă încă din amonte, de la intrarea în canionul de sare. Deci problema nu vine exclusiv din activitatea minei”, a adăugat Soltuz. În realitate, salinitatea pârâului Corund era foarte scăzută înainte de prăbușire, iar valorile extrem de ridicate au apărut abia după dezastru.
De ce nu s-a deviat cursul apei mai devreme? „Nu ține de noi – nu Salrom răspunde de administrarea apelor. În plus, lucrarea de deviere nu se desfășoară pe terenul nostru. Conform actelor, e pe proprietăți aparținând în parte Salrom, Primăriei Praid, Apelor Române și Agenției de Mediu”, s-a apărat Soltuz.
Soltuz omite să spună că Salrom avea obligația legală să prevină infiltrațiile de apă în masivul de sare, fiind titularul licenței miniere și beneficiarul direct al exploatării. Chiar dacă nu este administratorul oficial al pârâului Corund, Salrom era responsabilă să solicite, să inițieze și să coordoneze lucrările necesare protejării minei, inclusiv devierea cursului de apă sau impermeabilizarea albiei.
Cu alte cuvinte: nu era „exclusiv responsabilă” de deviere, dar era singura care putea da drumul rotiței administrative – și a ales să nu o facă la timp.
Pe cei cu hoteluri și pensiuni în zonă, reprezentantul Salrom îi ironizează, fără urmă de empatie. „Dacă noi, ca societate comercială, am fi decis la un moment dat să închidem activitatea minieră, chiar și în lipsa unui dezastru, nu ar fi fost responsabilitatea noastră că unii și-au construit hoteluri în zonă. E o alegere economică proprie.”
Niciun turist de două luni pe terenul de camping al acestui localnic. Foto: Vlad Stănescu
Singur pe pământ
Vreau să aflu cum trăiesc în Praid oamenii care nu au lucrat în mină și nici nu au afaceri legate de turism. Așa că pornesc spre Casa Fluturilor, un spațiu unde te poți strecura printre fluturi tropicali vii, care zboară liber într-un decor cu plante exotice și un mic iaz.
Însă pe drum întâlnesc un localnic în vârstă, care deține teren de campat în zonă. Pajiștea este goală acum, nu se văd nici rulote, nici corturi, doar proprietarul care merge agale, în timp ce dă ocol locului. Trăiește în casa de vizavi de camping și tot lui îi aparține terenul pe care este amplasată Casa Fluturilor.
Spune că nu a fost miner, dar cunoaște bine activitatea din Praid, inclusiv de pe vremea când se cobora cu liftul în mină și intrau mii de turiști pe zi. A lucrat ca zidar, faianțar și la întreținere la hoteluri, iar mai demult, la Sovata, în construcții. A ieșit la pensie în 2008, cu gradul II de muncă.
Până nu de mult, acest loc era plin de corturi și rulote. Foto: Vlad Stănescu
Este îngrijorat că se va pierde complet o resursă importantă a zonei: „Eu am pământ aici, trăiesc aici și îmi pare rău. Rămânem fără bogății. Totul s-a dus în jos, s-a dus de tot”. Spune că localnicii care trăiau din turism și-au pierdut principala sursă de venit. Deși nu pare să conștientizeze pe deplin, și el este afectat de închiderea salinei: odată cu scăderea fluxului de turiști, și veniturile sale vor avea de suferit. „Sunt multe pensiuni frumoase aici, hoteluri, s-au investit bani. Anul trecut s-a inaugurat un hotel mare care nu a apucat să primească turiști. Acum toate sunt afectate. Și la mine veneau mulți cu rulotele, inclusiv germani, anul ăsta, în aprilie și mai. Se opreau în zonă.”
Melánia își așteaptă turiștii. Foto: Vlad Stănescu
„Dacă nouă ne scapă un singur fluture, e pagubă mare. Cum au putut lor să le scape asta?”
La câțiva metri de terenul de camping este Casa Fluturilor. Împreună cu soțul ei, Kilyén Melánia a deschis afacerea cu fluturi exotici în 2012. Pare că nimic nu s-a schimbat din 2021, când fusesem aici prima dată. Aceiași fluturi colorați care, cu puțin noroc, se opresc o secundă în zborul lor și pe mâna sau pe umărul tău. Este un loc care te obligă să pui frână, să te miști cu grație și să privești atent în jur.
Deși când am ajuns, duminică, erau mulți turiști, Melánia îmi spune că e un fenomen de weekend. „Mai vin turiști, dar mult mai puțini. Suntem cam la 40% față de ce aveam înainte. În mai, imediat după tragedie, am fost optimiști și am zis că poate iulie și august ne mai ridică puțin. Acum, sperăm din nou.”
Problema mare sunt costurile. E scump să întreții Casa Fluturilor. Au incubatorul de crisalide și comandă fluturi tropicali în fiecare săptămână – vin cu avionul până la Cluj, din țări îndepărtate.
„Dacă scapă un singur fluture sau nu supraviețuiește pe drum, pierderea e mare. Fiecare costă. E logistică complicată, cu temperatură și umiditate controlate permanent. Sunt foarte sensibili.”
Foto: Vlad Stănescu
Fluturii – în jur de 15 specii – trăiesc o săptămână, maximum două. De aceea, cei doi soți trebuie să aducă alții mereu. Sezonul durează puțin peste trei luni. Începe de la 1 iunie și ține până spre 15 septembrie, când începe școala. „Și cu toate astea, noi suntem cea mai ieftină casă de fluturi din țară. Oamenii zic că la București sau Brașov e mai scump și sunt mai puțini fluturi. La noi sunt mai mulți, mai diverși”, spune Melánia.
Dacă anul acesta vor ajunge măcar la 50% din numărul de turiști de dinainte, poate vor deschide și la anul. „Dar totul depinde de matematică, de cifrele finale. Vedem în septembrie.”
O întreb dacă s-au gândit să relocheze afacerea. „Să ne mutăm? N-avem cum. Nu mai avem putere. Am pus tot ce aveam în proiectul ăsta, aici. Nu mai avem nici buget, nici energie să începem altundeva.” Casa Fluturilor e singura lor sursă de venit.
Încerc să aflu părerea ei despre situația de la salină. „Problema e că nu s-a făcut nimic de ani de zile. Se știa de risc, s-au tras semnale de alarmă de acum 20 de ani, dar nimeni n-a luat în serios”, spune Melánia. „E de neînțeles cum statul, care administrează salina, a lăsat să se ajungă aici. Soțul meu se duce și măsoară cu centimetrul sera de fluturi. Noi, ca antreprenori mici, dacă greșim ceva, suferim imediat. Totul trebuie să fie la linie. La stat, nimeni nu răspunde. Dacă nouă ne scapă un singur fluture, e mare pagubă. Cum a putut lor să le scape că salina va fi inundată?”
Foto: Vlad Stănescu
În loc de „Noroc bun!”, „Rămas bun!”
Mi-a sunat asta în cap de când am văzut urarea inscripționată deasupra intrării în mină. Pe oamenii de aici i-a părăsit norocul deocamdată. Mai speră doar la un „Rămas bun!” ipotetic și incert.
La întoarcerea de pe șantier, ajutată de colegii mei jurnaliști de la TVR Târgu Mureș, care au tradus conversația, am schimbat câteva vorbe cu o localnică de 74 de ani, de etnie maghiară, a cărei casă se află în buza Muntelui de Sare. Îmi spune că are șapte copii – cel mai mic i-a murit de curând. De el era cel mai atașată. După tragedia asta, la scurt timp, Corundul a transformat tot peisajul din fața casei ei, definitiv. Locurile pe care le străbătea de când era doar o copilă au devenit acum de nerecunoscut.
Această localnică nu mai recunoaște peisajul din fața casei. Foto: Vlad Stănescu
„Aici dorm și eu, și unul dintre băieții mei. Când s-a umplut zona de apă, a trebuit să fugim. Două luni n-am putut sta acasă. Am locuit în sat, la sora mea. Acum ne-au spus că putem reveni, primarul a zis că zona asta e mai puțin afectată, mai sigură. Poliția ne lasă să intrăm și să ieșim. În rest, nu ne ajută nimeni cu nimic, deși ni s-a tot promis. Noi n-avem unde să mergem, rămânem aici.”
Casa Răsturnată din Praid. Cam așa arată acum viețile localnicilor. Foto: Vlad Stănescu
Înainte să plecăm spre București, am fost să vedem o altfel de atracție turistică din Praid: „Casa Răsturnată” – o clădire construită intenționat cu acoperișul în jos și podeaua în sus, care dă senzația că totul e inversat. Ironia e că, în timp ce acolo e o joacă pentru turiști, în restul localității oamenii trăiesc cu adevărat cu viețile date peste cap.
Peste Praid se așterne noaptea și uitarea. Foto: Vlad Stănescu
„E prea multă liniște”, ne spune chelnerița care ne-a servit cu o seară înainte. „La început, pe aici s-a perindat o grămadă de oameni, cu toții cu un interes, dar nu al nostru. Au venit până și specialiști din străinătate să ajute, dar și să învețe de pe urma unui dezastru cum nu au mai văzut. Au venit și politicienii să își facă poze. Acum nu mai vine nimeni. Ce se întâmplă la salină e specific pentru toată România. Dă-i și fugi.”
Îi dau dreptate. Așa arată și România. Haotică, răsturnată cu susul în jos, cu un curs care pare că nu poate fi nici deviat, nici adus în matcă prea curând.
