Wenmei Zhou/Guliver/Getty Images
Cornel Ban, despre criza COVID-19 și cele trei Românii economice25 min read
În contextul actualei multi-crize globale, cum se va reconfigura lumea? Este vulnerabilă economia globală? Care sunt atuurile economiei locale? Criza poate accelera tranziția către o economie sustenabilă?
Despre toate acestea am vorbit cu Cornel Ban, lector în economie politică internaţională la Copenhagen Business School. Licențiat în drept și litere în cadrul Universității Babeș-Bolyai, acesta a obținut un doctorat în politologie la Universitatea Maryland. A fost conferențiar la City University of London, asistent universitar la Boston University şi cercetător postdoctoral şi lector în cadrul Brown University. Este autorul cărţilor Apărută la Oxford University Press, 2016 , oxfordscholarship.com şi Publicată la Editura Tact, 2014, edituratact.ro dar și a câtorva zeci de A colaborat cu publicații precum Foreign Affairs, Foreign Policy, Financial Times, Washington Post/Monkey Cage, Boston NPR, Ziarul Financiar, ş.a.
George Călin/Inquam Photos
Despre posibilitatea unei recesiuni economice se vorbea încă de anul trecut. Criza de sănătate publică COVID-19 a accelerat formidabil lucrurile. Cum au interferat cele două tipuri de criză și care ar fi efectul pe termen mediu și lung?
Cornel Ban: Anul trecut se vorbea de o ușoară încetinire, cu origini în sistemul financiar și tensiunile comerciale americano-chineze, nu despre o criză economică de dimensiuni istorice. COVID-19 a dramatizat însă aceste tendințe și a adăugat câteva lucruri noi.
Mai întâi a forțat guvernele să închidă o mare parte a economiei bazate pe interacțiune umană și să ia măsuri de conservare a business-urilor, dar și de compensare a angajaților. În țările bogate situația asta a mărit datoria publică cu 12.000 de miliarde de dolari (12 trilioane). Ca să punem lucrurile puțin în perspectivă, vorbim de jumătate din datoria publică totală a SUA (care este de 24.000 de miliarde de dolari).
Țările bogate s-au împrumutat în două luni la jumătate din întreaga datorie publică a Americii. Povestea plății acestei datorii va însemna probabil austeritate, căci asta e paradigma dominantă.
În capitalism, o mare parte a economiei se bazează pe datorii. Lăsate fără cumpărători, o mulțime de afaceri nu și-au mai putut plăti ratele. Unele au fost ajutate de stat și de ieftinirea creditului de către băncile centrale, altele nu, ceea ce, dat fiind lanțul de împrumuturi și securitizări de împrumuturi din sectorul financiar, a făcut ravagii prin randamentele unei mari părți a sistemului financiar global. Panica creată la început a extras 10.000 de miliarde de dolari (10 trilioane) din economiile țărilor emergente și a mărit costul banilor acolo.
În fine, COVID-19 a arătat că globalizarea făcută pe principiul specializării liberale duse la extrem a lăsat aprovizionarea cu materiale medicale de bază la cheremul câtorva zeci de producători asiatici, ceea ce a redus sisteme medicale avansate la condiții de operare și stres asociate cu medicina de război. Lucrul acesta nu se va uita ușor. Strategiile de repatriere a producției se vor accelera. Ipoteza mea este că nu va fi afectată doar partea de aprovizionare cu medicamente și măști, dar și alte sectoare. Ceea ce este o veste proastă pentru țări ca România, unde au ajuns o mare parte dintre slujbele industriale occidentale în ultimii 20 de ani.
Am auzit în aceste zile despre ajutor de stat, injecție de capital, șomaj tehnic și bailout. Ce tendințe se pot observa acum la nivel global și ce măsuri crezi că merită prioritizate?
C.B.: Hai să luăm o industrie foarte afectată în Europa: industria auto. Vorbim de o industrie cu zeci de milioane de angajați care, de la o săptămână la alta, s-a confruntat cu închiderea firmelor care vând mașini și care acum, după ridicarea restricțiilor, se va confrunta cu o economie devastată de falimente și șomaj, în care numai de luat o mașina nouă în rate nu mai are lumea chef. Industria asta este esențială pentru europeni, care rămân principalii producători și exportatori.
Poți să fii un idiot și să lași să moară această industrie în numele economiei de piață. Din fericire, tot așa cum nu dai de atei în tranșee, nici de libertarieni nu dai în momente ca cel de acum (sau, mă rog, dai, dar, politic vorbind, sunt un balast pentru guverne). Cum ții în viața această industrie esențială? O ajuți să își plătească împrumuturile luate, îi dai garanții de stat să ia alte împrumuturi la dobânzile mai mici de azi, ca să poată rostogoli datoria veche, suspenzi plata impozitelor și plătești mare parte din salariile angajaților (care, lăsați pe ajutorul de șomaj, și-ar pierde îndemânările, motivația, etc.) pe termenul stării excepționale (șomajul tehnic de care vorbeai). În extremis, le naționalizezi, cum s-a intamplat cu Renault (firmă de stat până în 1996, să nu uităm) și cum, se pare, se va întâmpla iarăși acum.
Criza a arătat ceea ce citim în cărțile bune: capitalismul este încastrat în societate (și problemele ei de sănătate), iar statul controlează încastrarea asta.
E așa de când există capitalismul. Piața liberă, hazardul moral și alte tezele liberale „clasice” sau „neo” sunt potrivite perioadelor de stabilitate economică și cercurile de lectură libertariene sau pentru cei care nu au ieșit din faza de citit manuale de economie introductivă. Problema nu e că statul este responsabil cu plasele de salvare pentru capital. Asta e ceva firesc în logica capitalismului real existent.
Problema e că statul a devenit tot mai rezervat în a fi gata cu plasele de salvare pentru acele părți din societate care sunt aruncate de colo-colo după cum cere piața. Teama mea este că fără un șoc inflaționist sau represiune financiară a creditorilor, aceste 12.000 de miliarde de dolari datorie publică în plus vor deșira și mai tare plasele de salvare pentru societate.
O întrebare actuală care ne frământă pe toți este dacă și mai ales cum vor reconfigura crizele actuale lumea. Este vulnerabilă economia globală? Spre ce altceva ne-am putea îndrepta?
C.B.: Dacă eram genul de economist politic bun la preziceri dădeam interviuri cu 5.000 de euro minutul. Acuma serios vorbind, e neprofesionist să faci preziceri despre economie. De altfel s-a demonstrat empiric ca maimuțele sunt mai bune la a prezice cursul piețelor financiare „Any Monkey Can Beat The Market”, forbes.com
Citeam recent într-un ghid de atragere a investitorilor străini faptul că România a reprezentat începând cu 2015 cea mai profitabilă piața de dividende din lume. Care ar fi punctele forte și vulnerabile ale economiei locale?
C.B.: Da, așa era în 2017, când randamentul mediu era de 8% (comparat cu media de 3%). Dar să fim atenți că evaluarea era făcută doar pe companiile listate la bursă, un procent mic din numărul firmelor românești. Practic, evaluarea era făcută doar pentru 1,5 miliarde de euro dividende, și aceia taxați cu un penibil 5%.
Dincolo de asta, sunt mai multe Românii economice.
Una este economia de export din zona de industrie (mai ales auto) și servicii IT&C. Aici vorbim de o Românie branșată direct la ce e mai avansat în centrul capitalist european și, deci, global. Sigur, o mare parte a ei nu face decât asamblare, dar dacă te uiți pe datele de la The Observatory of Economic Complexity este o platformă interactivă privind comerțul internațional, creat în cadrul MIT Media Lab, oec.world se asamblează lucruri tot mai complexe. Ceea nu se poate spune despre țări cu care am plecat împreună la drum, ca Bulgaria sau Ucraina, economii care au rămas mult în urmă față de noi. În același timp însă, vecinii din Visegrad nu au stat pe loc și România este departe încă de mașina de export ungară, slovacă, poloneză sau cehă, lucru care până la urmă se vede în salarii, putere de cumparare, etc.
Partea asta de economie regională poate intra de mâine în Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) sau adera la zona euro, etc.
Exista apoi o Românie a sectoarelor care produc pentru piața internă, a doua cea mai mare piață din regiune după Polonia. Dacă în România exporturile capitalului local sunt o prezență mai degrabă pasageră, în România consumului intern, capitalul local face concurență marilor firme străine. Aici nu vreau să repet ce se știe, ci doar să insist asupra a două nuanțe mai puțin reliefate în dezbatere.
Primul lucru de subliniat ar fi că în ultimii ani capitalul financiar românesc a venit tare din urmă. În paralel, viziunea mai neortodoxă a strategiei lui Cristian Socol în guvernările PSD, iar acum cerințele pandemiei, au scos la înaintare capitalul de stat, toată lumea fiind de acord că ne trebuie o bancă de dezvoltare mare sau măcar un fond suveran de investiții.
Apoi, șansele capitalului local de a se afirma în nișele de export sunt limitate din motive complexe, însă esențial este că puține firme românești sunt pregatite managerial, financiar și structural să lucreze în regim de lanțuri multinaționale de valoare, adică pe platforma în care operează capitalismul avansat. Dacă mâine ar veni la putere un guvern naționalist și ar guverna strict în numele capitalului „național”, am deveni rapid o țară cu economie tipică Maghrebului (servicii, ceva banking, export de produse primare, retail), căci astfel e structurat „capitalul românesc”.
Pe scurt, la cum sunt așezate structural lucrurile, vom fi mult mai săraci dacă am încerca o tranziție abruptă spre o dominație națională în economie.
În ultimii 20 de ani s-a edificat o economie de export bazată pe lanțurile de investiții străine și, chiar dacă ne place sau nu, economia noastră este extrem de dependentă de ele. Ideea de a avea un stat dezvoltaționist în România, în cadrele permise de UE (acestea fiind mult mai largi decât se crede în acest sens), nu este rea, dar este extrem de nerealistă, dat fiind faptul că avem un stat care culege la buget, ca procent din PIB, mai puțin decât Bulgaria. Un stat în care ajutoarele de stat din acest an s-au dat sub formă de subvenții la combustibili. Cei care propun statul neo-dezvoltaționist să mai citească un pic de Robert Wade, Vivek Chibber sau Elisabeth Thurbon.
În fine, nu în ultimul rând, a treia parte a economiei este România economiei informale, economie pe care o putem observa anecdotic de la agricultura de subzistență la munca sezonieră în abatoare, sparanghel, îngrijit bătrâni, etc. După calculele mele, vorbim despre o treime a cetățenilor români de vârstă activă în zona asta. Aceasta parte a economiei este dominată de micii jucători, este în mare parte nefiscalizată, dominată de venituri mici, extrem de precare, și, economic vorbind, are mai multe în comun cu Mexicul sau India rurală.
Se discută mult în perioada asta și despre efectele pozitive ale actualei crizei asupra mediului natural și locuit, spre exemplu scăderea poluării și a amprentei de carbon. În ce măsura consideri că actuala criză poate reprezenta un motor de tranziție către o economie sustenabilă?
C.B.: Teoretic criza ar trebui să fie astfel de motor, însă tranziția în chestiune cere decizii politice eroice, care sunt extrem de improbabile. Dacă urmărești ce spun băncile centrale, vezi că ele știu cum să facă tranziția spre După „One Planet Summit” de la Paris din Decembrie 2017, opt bănci centrale au înființat Network of Central Banks and Supervisors for Greening the Financial System (NGFS). Între timp rețeaua a ajuns la 66 de membrii și 12 observatori. În Septembrie 2019, Cornel Ban a semnat o scrisoare deschisă, alături de mai mulți experți, adresată Băncii Naționale a României pe această temă agerspres.ro în principal aplicând o reducere a valorii de gaj (haircut) pe instrumentele financiare provenite din zona industriilor „murdare”. În felul acesta băncile centrale, în calitate de jucători masivi în piață, pot forța în jos valoarea acțiunilor acestor industrii, reorientând trilioanele de euro care caută oportunități de investiție înspre zonele verzi.
Ceea ce nu știu bancherii centrali să facă este tranziția spre punctul în care o astfel de decizie nu ar crea o criză financiară globală, acțiunile industriilor murdare jucând un rol global extrem de important.
Fără un pact istoric G7-China (restul țărilor se vor conforma, căci așa este structurată puterea în lume), discutăm doar în zona gândirii deziderative. Pactul acela ar trebui să compenseze cumva sutele de milioane de perdanți ai tranziției verzi (inclusiv cele câteva sute de miliardari influenți cu acțiuni în sectoare precum petrol, plastic, diesel). Ar fi nevoie deci de un soi de Global Green Deal, bazat pe transferuri fiscale uriașe între semnatari. Așa ceva nu putem realiza nici măcar în Europa, ce să mai vorbim despre SUA și China, două superputeri care abia reușesc să se abțină de la confruntare de tip război rece.
Realist, aici în Europa, unde există presiune populară mai serioasă pe chestiunea climei și a probabilei noastre extincții ca specie în jumătate de secol (căci despre asta vorbim până la urmă, să o spunem pe șleau), realist este să creăm sisteme de reducere a impactului unei încălziri de peste 2°C. Este scenariul realist după părerea multor minți pe care le respect. Concret, asta înseamnă să construim sisteme reziliente de transport și producție electrificată, reîmpăduriri masive, sisteme de sănătate publică și intervenție anti-dezastru, investiții care să meargă spre 20% din PIB, agricultură sustenabilă și economie circulară. Vorbim deci de o transformare de sistem pentru a face față cât de cât uman la dezastrele ce vin, nu vorbim de oprirea lor. Cam toată cercetarea științifică pe tema asta ne spune că dacă nu am trecut deja prin ușa fără întoarcere, suntem fără îndoială foarte aproape de punctul în care o vom face.
