Consum sau trafic? România nu are praguri clare care să le despartă21 min read

Criminologul Vlad Zaha, specialist în politici de sănătate, explică unde dă rateuri legislația românească când vine vorba de substanțele cu regim special, de dependențe și de felul în care justiția ignoră adesea realitatea medicală.

Pe 17 iunie 2025, Andrei Șoșa, antreprenor cu mai multe afaceri în domeniul HoReCa, a fost reținut// „Patronul clubului ‘Expirat’ din Capitală, reținut pentru trafic de droguri (surse)”, agerpres.ro // de procurorii DIICOT pentru trafic internațional de droguri de risc, după ce autoritățile au descoperit în locuința și autoturismul său aproape 300 de comprimate de Zolpidem// Detalii pe wikipedia.org // – un medicament utilizat pentru tratarea insomniei, clasificat în România drept substanță psihotropă cu regim strict și eliberat doar cu rețetă. 

Șoșa nu a contestat faptele – a admis că suferă de insomnie cronică, că s-a tratat inițial cu Zolpidem prescris legal și că ulterior a comandat același medicament din Marea Britanie, fără rețetă. A invocat necunoașterea legii și absența intenției de a distribui pastilele. A explicat că le folosea pentru consum propriu, într-un regim de dependență cronică. În scrisoarea transmisă  public din arest,// O poți citi pe facebook.com // Șoșa se definește drept pacient, nu infractor.

Procurorii își construiesc cazul de trafic de droguri pe indicii precum modul de achiziție, cantitatea de pastile găsite și prezența unor alte substanțe cu potențial psihoactiv sau folosite frecvent în combinație cu droguri. Totuși, până acum, nu au prezentat dovezi clare că Șoșa ar fi distribuit pastilele altor persoane.

Pe 25 iunie 2025, Curtea de Apel București a decis eliberarea lui Andrei Șoșa din arest preventiv și plasarea lui sub control judiciar. Instanța a considerat că nu există motive suficiente pentru a-l ține în detenție, nici vreun risc de a fugi sau de a influența ancheta, dar cercetările sub control judiciar continuă.

Cazul a deschis o discuție mai amplă: unde se termină diagnosticul medical și unde începe infracțiunea penală? Într-un sistem în care legislația antidrog nu face diferențe clare între uz personal, abuz medical și trafic, există riscul ca utilizatorii unor substanțe medicamentoase să fie tratați ca infractori. 

Cazul Șoșa este relevant pentru  felul în care România reglementează dependențele, fie ele de medicamente sau de droguri, și pentru reflexul autorităților de a le trata mai degrabă penal, decât medical.

Pentru a înțelege mai bine toate aceste nuanțe, am vorbit cu Vlad Zaha, expert în politici de sănătate și cercetător în domeniul drogurilor și dependenței.

A greșit și Șoșa, a greșit și statul român

„În Regatul Unit, de exemplu, medicamente precum Zolpidem se eliberează cu rețetă, însă procesul este mult mai permisiv decât în România. În unele cazuri, rețeta poate fi obținută online, uneori gratuit, în funcție de legislația locală.

În cazul lui Andrei Șoșa, apar două greșeli majore. 

Prima este comandarea unui medicament cu regim special, dintr-o altă țară, fără o rețetă validă în România și fără supravegherea unui medic local. În astfel de condiții, acel medicament nu mai este tratat ca atare, ci poate fi încadrat legal drept substanță psihotropă sau chiar drog. Multe dintre drogurile interzise sunt, de fapt, medicamente ieșite de sub controlul medical, iar diferența dintre un tratament și o infracțiune ține adesea de contextul în care substanța este folosită. Dacă există un medic care evaluează, prescrie și supraveghează tratamentul, atunci e vorba de uz medical. Fără această legătură, legea îl tratează ca pe un risc penal.

A doua greșeală, poate mai gravă, ține de modul în care statul român gestionează astfel de situații. Persoanele care comit erori administrative sau caută tratament pe cont propriu nu ar trebui încadrate automat la trafic internațional de droguri, cu pedepse între 5 și 15 ani de închisoare. Asta se întâmplă acum în cazul lui Șoșa, iar încadrarea juridică e complet disproporționată față de context.”

Un astfel de caz nu are logică nici social, nici juridic

„Fapta în sine s-a produs, iar strategia de apărare pare să se bazeze pe recunoașterea acesteia. Totuși, decizia statului de a consuma resurse judiciare considerabile pentru un astfel de caz afectează nu doar persoana vizată, ci și sistemul în ansamblu. În loc să se intervină cu sprijin și tratament, statul tratează o problemă medicală ca pe o infracțiune gravă. Iar asta lovește mai ales în cei vulnerabili: consumatori ocazionali, pacienți care își continuă tratamentul fără rețetă sau în afara sistemului, oameni care nu înțeleg că în România cantitatea nu diferențiază între consum și trafic.

Resursele sistemului – de la interceptări și percheziții până la arestări și termene în instanță — sunt direcționate către astfel de cazuri, în loc să vizeze rețelele reale de trafic. Cantitatea pentru care Șoșa este cercetat, aproximativ 300 de comprimate, ar fi fost considerată infimă în multe alte state europene și nu ar fi declanșat niciun dosar penal.

De obicei, somniferele precum Zolpidem nu sunt asociate cu consum recreațional sau comercializare în scopuri de divertisment. Sunt substanțe cu potențial adictiv, dar nu generează euforie sau alte efecte căutate pe piața neagră. E greu de crezut că cineva ar comanda zeci de pachete de astfel de medicamente pentru altceva decât consum personal, mai ales în lipsa unui alt tip de beneficiu.

Este legitim să ne întrebăm cum ajunge statul să mobilizeze trupe speciale într-un caz de acest tip – relativ minor – și să nu își concentreze resursele pe destructurarea rețelelor mari de trafic. Cazuri ca acesta, în care e vorba despre un consumator, nu despre un dealer, nu justifică nici amploarea intervenției, nici dramatismul operațiunii.

Teoretic, dacă există indicii clare că o persoană deține substanțe interzise – fie ele medicamente scoase din circuitul legal sau droguri propriu-zise – autoritățile pot acționa în baza acuzației de deținere în vederea consumului, infracțiune sancționată penal, dar cu un regim juridic mult mai blând. 

Din perspectiva mea, această alegere are și o componentă mediatică: un caz cu un patron de club cunoscut, o intervenție spectaculoasă, un semnal public. Dar dacă lucrurile stau așa cum au fost prezentate până acum – adică doar câteva sute de somnifere destinate uzului personal –, atunci cazul pare mai degrabă o demonstrație de forță, amplificată și de contextul sezonului estival.”

România nu are un prag de consum – pe care-l găsești până și în Rusia

„România e printre ultimele țări de pe continent care nu are un prag cantitativ clar între consum personal și trafic. Asta înseamnă că nu contează cât ai asupra ta, ci doar ce faci cu substanța. De exemplu, dacă pasezi un joint între prieteni, teoretic ești traficant. Asta spune litera legii. 

În aproape toate țările din Europa există un prag de la care o substanță e considerată pentru uz personal și nu mai e penalizată. În România, deținerea în vederea consumului este tot infracțiune. Asta e o greșeală majoră. Îi îndepărtează pe oameni de la ideea de a cere ajutor și le mai adaugă și un dosar penal pe lângă toate celelalte probleme.

Sunt multe județe, mai ales în nord și nord-est, unde autoritățile par să abuzeze de lipsa acestor praguri. Au fost cazuri investigate și de presă – tineri care consumau împreună acasă sau la o petrecere, încadrați la «grup infracțional organizat». Efectele încarcerării devin cu mult mai grave decât ale substanței pentru care e pedepsit. În lege trebuie definit clar, cantitativ, diferența dintre consum și trafic – cu praguri în grame, defalcate pe fiecare substanță, așa cum există în alte țări (din Portugalia și Rusia până în Argentina și Australia). Trebuie dezincriminată posesia pentru consum propriu, ca în peste 50 de țări, pentru ca oamenii să poată cere ajutor fără teamă de pedeapsă. 

În paralel, e nevoie de o reglementare clară pentru condusul sub influență – cu praguri obiective, predictibile, pe fiecare substanță – și de prevenție reală. Ce facem noi azi în România nu respectă niciun standard internațional. E ineficient, neprotector și inutil.”

Portugalia, exemplul de bune practici cel mai des invocat în Uniunea Europeană

„La începutul anilor 2000, portughezii aveau unele dintre cele mai mari rate din lume în ce privește infecțiile transmise prin sânge, decesele prin supradoză și consumul abuziv de substanțe. Atunci au decis să elimine complet pedepsele penale pentru deținerea în vederea consumului. Toate resursele care mergeau spre poliție, procurori, judecători, penitenciare și probațiune au fost direcționate către prevenție și tratament – pentru cei care chiar aveau nevoie.

Pentru că, realist vorbind, deși milioane de oameni consumă substanțe (și în România), doar o mică parte vor avea vreodată nevoie de tratament propriu-zis – internare, dezintoxicare, abstinență etc. Pentru marea majoritate, consumul e ocazional, recreațional, mai ales între 18 și 25 de ani. Și apoi scade treptat, fără niciun fel de intervenție penală, socială sau medicală – odată cu intrarea în viața adultă, apar jobul, familia, alte responsabilități.”

Prevenția eficientă nu înseamnă panouri șocante sau campanii terifiante

„Prevenția reală ar trebui să cultive abilități de viață, educație critică, construirea unor mecanisme de autocontrol și alternative sănătoase de petrecere a timpului. Și ar trebui să înceapă devreme, din primii ani de viață.

Din păcate, la liceu deja e cam târziu pentru prevenție în sensul clasic. Acolo e nevoie de reducerea riscurilor – adică de educație pentru consum responsabil. Nu le mai poți spune «nu consuma», când unii deja consumă. Trebuie să le spui cum să nu moară, cum să nu amestece substanțele, când și cui să ceară ajutor.

Modelul portughez a fost replicat în ultimii 25 de ani în țări mai apropiate de noi, precum Cehia, Slovenia, Croația, dar și în Spania, Germania, Luxemburg. Toate au renunțat la criminalizarea consumatorilor și au investit în prevenție, tratament și programe de reducere a riscurilor.

În Europa de Est, din păcate, pașii ăștia se fac doar atunci când apare o criză. Și nici atunci nu se recunoaște cauza reală: nu substanțele în sine, ci politicile greșite care transformă un fenomen gestionabil într-o problemă de proporții. Substanțele nu au conștiință, nu sunt «dușmani» în sensul clasic. Sunt niște compuși chimici sau niște plante. Ceea ce face diferența este ce face societatea cu ele.”

„Societatea nu e pregătită” – un argument fals în sănătate publică

„Ni se spune des că «societatea nu e pregătită». Adevărul e că politicienii nu sunt pregătiți să renunțe la o sperietoare care, acum 40-50 de ani, funcționa electoral prin alte părți. Războiul împotriva drogurilor a fost și ineficient, și contraproductiv. Nu a redus consumul, nu a redus traficul. Dar e un instrument politic ușor de folosit – o strategie de tip «uite, facem ceva», chiar dacă acel «ceva» face mai mult rău.

Politicienii folosesc măsuri simpliste, uneori complet absurde, doar pentru a părea că acționează. Le convine să capitalizeze pe frica oamenilor, chiar dacă această frică nu aduce niciun beneficiu real. Ironia e că partidele care au făcut asta în România nici n-au câștigat alegeri. Au pierdut tururi, majorități – nu au avut succes politic.

E mai ieftin și mai uman să protejezi oameni nevinovați, să-i ajuți, decât să le faci rău. Chiar și țările care au promovat acest model de «vânătoare de vrăjitoare» au început să-l abandoneze. SUA – care au pornit un război global împotriva drogurilor – sunt acum în fruntea mișcărilor de legalizare și dezincriminare. Europa a abandonat abordarea României în proporție de peste 90%.

Asta nu e o conspirație cu «vestul decadent care vrea să ne drogheze copiii». Este pur și simplu o strategie greșită. Iar ideea că România ar fi un exemplu global în «lupta cu drogurile» e, sincer, ridicolă. SUA au investit peste 1.000 de miliarde de dolari în acest război – și a eșuat. E un război fals, împotriva unor oameni simpli. Politicienii știu că nu vor rezolva nimic. Dar aleg totuși această cale, pentru că le aduce aparența de acțiune.”