O femeie în moarte cerebrală, folosită ca incubator. Ce spune cazul Adrianei Smith despre legile anti-avort43 min read

Adriana Smith era gravidă în primul trimestru când a intrat în moarte cerebrală. Medicii din Georgia, SUA, au menținut-o artificial în viață peste 100 de zile, după ce au invocat o lege care interzice întreruperea sarcinii după detectarea bătăilor inimii fetale. 

Într-un pat de spital, o femeie este conectată la aparate. Corpul ei e inert, fără nicio activitate cerebrală, fără voință, fără conștiință. Nu poate decide, nu poate fi întrebată, nu poate răspunde, nu mai e acolo de 115 zile. 

E moartă, fizic și legal. 

Cu toate astea, e folosită pentru a susține o sarcină care continuă fără ea. Este tratată ca un incubator, un simplu suport biologic. Un recipient. Ai putea crede că e o scenă din Povestea slujitoarei, unde femeile sunt reduse la funcția lor reproductivă, iar corpurile le sunt confiscate de stat. 

„Creierul ei nu mai există. Ofmatthew a devenit doar un vas, iar copilul e tot ce mai contează. De fapt, probabil că ăsta a fost singurul lucru care a contat vreodată”,// Pe Reddit, utilizatorii fac analogii între serial și cazul real: reddit.com // este o replică din serial. 

Dar cazul Adrianei Smith nu e ficțiune. Este real și s-a petrecut în statul american Georgia în 2025.

Cazul Adrianei Smith pare desprins dintr-un film distopic. Nu e. Foto: The Handmaids Tale/Hulu

O sarcină susținută după moartea mamei

În februarie 2025, Adriana Smith, o femeie afro-americană de 30 de ani, însărcinată în nouă săptămâni, a suferit o hemoragie cerebrală și a fost declarată în moarte cerebrală la Emory University Hospital din Atlanta, Georgia, spitalul unde lucra ca asistentă medicală. 

Mama Adrianei povestește// „Pregnant brain-dead woman kept on life support raises ethical, legal questions”, abc7chicago.com // că aceasta s-a prezentat inițial la Northside Hospital pentru că acuza dureri de cap puternice. I s-au administrat calmante și a fost trimisă acasă, fără investigații neurologice suplimentare.

A doua zi dimineața, partenerul ei a găsit-o într-o stare critică, cu dificultăți de respirație și semne de afectare cerebrală. A fost chemată ambulanța, iar Adriana a fost transferată între mai multe unități medicale – de la Emory Decatur la Emory Midtown –, unde un examen CT a confirmat prezența mai multor tromboze cerebrale. Moartea cerebrală// „The Adriana Smith Case Unfolding in Atlanta Raises Many Questions”, bioethicstoday.org // a fost declarată în jurul datei de 24-25 februarie.

Totuși, corpul ei a fost menținut artificial în funcțiune timp de aproximativ trei luni și jumătate, până la data de 13 iunie 2025, când fătul, care cântărea puțin peste 800 de grame, a fost extras prin cezariană, la aproximativ 22 de săptămâni de sarcină. Cu șanse minime de supraviețuire, copilul a fost transferat la terapie intensivă neonatală.

Embrionii, considerați persoane cu drepturi în Georgia

În statul Georgia, o lege în vigoare din 2019, cunoscută drept „Heartbeat Bill”// „Abortion in Georgia (U.S. state)”, en.wikipedia.org // interzice avortul după aproximativ șase săptămâni de sarcină, adică din momentul în care pot fi detectate bătăile inimii fătului. Legea nu se limitează însă la interzicerea avortului, ci extinde și conceptul de „fetal personhood” – o doctrină care susține că embrionii și fetușii trebuie considerați persoane, având drepturi legale și protecție juridică deplină, similare celor ale unei persoane născute.

Această prevedere a fost esențială în cazul Adrianei Smith. Conform declarațiilor familiei, medicii le-au transmis că legea îi obligă să mențină funcțiile vitale ale mamei aflate în moarte cerebrală pentru a proteja sarcina. Cu alte cuvinte, deși femeia fusese declarată moartă din punct de vedere neurologic, fetusul nenăscut a fost tratat ca o persoană cu drepturi de sine stătătoare, ceea ce a dus la menținerea artificială a activităților fiziologice ale corpului matern timp de peste trei luni.

Lucrurile s-au complicat și pentru că legea nu are prevederi clare pentru situațiile de moarte cerebrală. Asta a lăsat loc unor interpretări restrictive, în care drepturile fătului prevalează în fața autonomiei anterioare a pacientei și a voinței familiei.

O sarcină într-un corp inert, fără nicio interacțiune reală cu mama

Moartea cerebrală// O definiție, aici: „Brain Death”, my.clevelandclinic.org // este diferită de comă sau de starea vegetativă, deși toate presupun o pierdere severă a conștiinței și funcționării normale a creierului. 

În comă, creierul rămâne activ într-o anumită măsură, iar pacientul poate avea o șansă de revenire. În starea vegetativă, trunchiul cerebral funcționează parțial – pacientul poate respira singur, poate clipi, poate vea cicluri de somn-veghe sau reacții reflexe, dar nu există semne de activitate conștientă. În unele cazuri rare, pacienții în stare vegetativă își pot reveni parțial sau total.

În cazul morții cerebrale, este vorba de pierderea completă, ireversibilă și definitivă a activității întregului creier, inclusiv a trunchiului cerebral – regiunea care controlează funcțiile esențiale precum respirația, ritmul cardiac și reflexele de bază.

Moartea cerebrală este considerată echivalentul medical și legal al decesului. Corpul poate fi menținut „funcțional” doar prin mijloace artificiale – ventilatoare care pompează aer în plămâni, perfuzii, aparate care reglează tensiunea arterială sau temperatura. Însă fără activitate cerebrală, nu mai există nici conștiință, nici reflexe, nici control biologic intern.

„În cazul Adrianei Smith, s-a ajuns la moarte cerebrală, moment în care toate funcțiile organismului trebuie preluate de aparate. Nu mai vorbim despre o stare gravă, ci despre una ireversibilă. Folosirea trupului său ca incubator pentru o sarcină, în aceste condiții, e departe de a fi o situație de dorit”, spune Gyopárka Oprea, vicepreședintă a Asociației Moașelor din România.// Gyopárka Oprea este moașă licențiată, consultantă în alăptare atestată internațional și educator perinatal. // Gyopárka Oprea este activistă pentru drepturile femeilor și susține rolul moașelor în echipa de îngrijire în sănătatea sexuală și reproductivă.

„Fătul, chiar dacă aparent nu suferă, este într-un corp inert, fără nicio interacțiune reală cu mama”, spune ea. „În cazul Adrianei, impactul asupra corpului a fost uriaș. A fost vorba de o moarte cerebrală completă, iar menținerea în viață era posibilă doar pentru un timp foarte scurt. Nașterea a avut loc la 23 de săptămâni, limita de viabilitate extremă.”

Tot ea spune că există și cazuri de gravide aflate în comă,// „Maternal somatic support after brain death”, en.wikipedia.org // care au fost menținute până la naștere, dar acolo existau șanse de recuperare, atât pentru mamă, cât și pentru făt.

Ceea ce s-a întâmplat aici e altceva: un corp fără activitate neurologică a fost ținut în viață cu orice preț, fără ca familia să aibă un cuvânt de spus și fără transparență.

Corpul ca incubator. Dilema folosirii unui trup decedat pentru a susține o sarcină

Într-un articol// „Adriana Smith is Far From the First Incubator”, blogs.bmj.com // publicat în BMJ Journal of Medical Ethics, cazul Adrianei Smith a fost comparat cu o practică folosită uneori în transplantul de organe, atât în Europa cât și în SUA: perfuzia regională normotermă (NRP).// NRP – normothermic regional perfusion. //  

Este vorba de o procedură controversată, prin care, după moartea circulatorie a unui donator, medicii reactivează circulația sângelui doar în anumite părți ale corpului – de regulă, în zona inimii, ficatului sau rinichilor –, pentru a menține organele viabile până la recoltare. Această circulație este realizată cu ajutorul unui aparat extern, iar sângele este împiedicat să ajungă la creier, pentru ca activitatea cerebrală să nu fie reluată.

Compararea celor două situații nu e întâmplătoare. În cazul Adrianei, corpul a fost menținut artificial în funcțiune timp de peste trei luni după moartea cerebrală, pentru a permite fătului să ajungă la o vârstă gestațională minimă pentru supraviețuire. La fel ca în cazul perfuziei NRP, e vorba despre o intervenție invazivă, care susține funcții vitale într-un corp declarat mort, cu un scop extern – pentru salvarea altcuiva. Dacă în NRP acest „altcineva” este un pacient aflat pe lista de transplant, în cazul Adrianei era propriul copil, încă nenăscut.

Diferența majoră este că, în transplant, moartea este recunoscută oficial, iar limitele intervenției sunt clar definite. În cazul Adrianei, prelungirea artificială a funcțiilor vitale a fost decisă de echipa medicală în baza unei interpretări controversate a legislației din statul Georgia.

Nu în ultimul rând, comparația cu NRP subliniază și cât de complicată a devenit granița dintre viață și moarte în era tehnologiei medicale avansate. 

„Chiar dacă femeia își dorea sarcina, nu e deloc probabil că ar fi vrut să fie continuată în aceste condiții”, crede Iulia Popa,//Site oficial: iuliapopa.ro // psiholog clinician. „Faptul că a fost menținută în moarte cerebrală timp de luni de zile, fără să poată decide, fără ca familia să aibă un cuvânt de spus, trimite un mesaj tulburător despre controlul asupra corpului femeii.”

Sarcina este o perioadă cu impact major asupra dezvoltării fătului, nu doar biologic, ci și la nivel de relație, percepție senzorială și reglare emoțională. „În ultimii ani, cercetările// „Effects of prenatal stress on pregnancy and human development: mechanisms and pathways”, pmc.ncbi.nlm.nih.gov //  arată tot mai clar că experiențele mamei, chiar și la nivel de stres sau traumă, pot influența direct dezvoltarea intrauterină”, adaugă Iulia Popa. „În cazul Adrianei Smith, copilul a crescut într-un corp lipsit complet de conștiință, într-un spațiu inert, fără stimulare firească. Nu știm ce urme lasă asta, dar putem presupune că nu e un început optim.”

Spitalul unde Adriana Smith a fost ținută artificial în viață. Foto: Emory University/Wikimedia Commons

Lipsa consimțământului familiei, costuri uriașe și decizii luate în vid

Emory Healthcare, rețeaua medicală din care face parte spitalul unde a fost internată Adriana, a transmis public,// „The Adriana Smith Case Was an Ethical Disaster”, theatlantic.com // dar evaziv, că deciziile luate în acest caz s-au bazat pe „un consens al experților clinicii, al literaturii medicale și al consilierii juridice” și cu respectarea legilor privind avortul din statul Georgia. Reprezentanții spitalului nu au oferit detalii suplimentare și au invocat respectarea confidențialității medicale.

Medicii de la Emory au comunicat familiei că legea le impune menținerea în viață a pacientei pentru a proteja sarcina. Totuși, oficialii statului – inclusiv procurorul general al Georgiei – au transmis// „A pregnant brain-dead woman in Georgia was kept on life support. Experts say it raises ethical, legal questions”, abcnews.go.com // ulterior că legea nu prevede în mod explicit o asemenea obligație. Mai mult, întreruperea tratamentului de susținere a funcțiilor vitale în cazul unei persoane aflate în moarte cerebrală nu este considerată, din punct de vedere legal, echivalentă cu un avort.

„Din punctul meu de vedere, este o formă de abuz instituțional”, spune psiholoaga Iulia Popa. „Familia nu a fost întrebată, nu a fost implicată în decizie. Nu s-a discutat cu ei dacă își doresc să continue această intervenție, dacă sunt pregătiți pentru costuri, riscuri sau suferința implicată. În plus, le-a fost blocat procesul firesc de doliu. Nu au putut să o plângă pe Adriana, să o înmormânteze, să închidă o etapă. Au stat luni întregi în incertitudine. În tot acest timp, un alt copil, deja născut (fiul cel mare al Adrianei, în vârstă de șapte ani), a trăit o ruptură profundă în familie. A pierdut mama, și-a văzut tatăl copleșit, iar bunicii blocați între speranță și doliu suspendat.”

În același timp, „familia s-a trezit în fața unor costuri uriașe”, spune Gyopárka Oprea. „Mai întâi, pentru terapie intensivă în cazul mamei, care nu mai putea decide pentru ea, apoi pentru un nou-născut prematur de 23-24 de săptămâni. Sute de mii de dolari pentru tratamente, proceduri și îngrijire pe termen lung.”

Spitalul nu a avut până acum o poziție clară legată de responsabilitatea financiară, așa că familia Adrianei a lansat o campanie de strângere de fonduri// „Case of brain-dead pregnant woman kept on life support in Georgia raises difficult issues”, latimes.com // pe platforma GoFundMe. Suma solicitată a fost inițial de 250.000 de dolari, apoi ajustată la peste 460.000, costuri cu spitalizarea, tratamentele și sprijinul necesar pentru copilul născut prematur.

Discriminarea rasială, parte din problemă?

„Cazul se află la intersecția dintre politici restrictive, drepturi civile și accesul just la servicii medicale. Sunt subiecte care afectează direct viața femeilor, dar despre care se vorbește prea puțin”, spune Gyopárka Oprea.

Nici Adriana Smith, femeie de culoare, nu pare să fi fost luată în serios când a ajuns prima oară la spital cu dureri de cap. 

În Statele Unite, femeile de culoare mor în timpul sarcinii sau imediat după naștere de trei până la patru ori mai des// „Global Disparities in Maternal Morbidity and Mortality”, pmc.ncbi.nlm.nih.gov // decât femeile albe. E un fenomen constant, care ține atât de rasismul structural din sistemul medical, cât și de lipsa unui acces echitabil la servicii de calitate. Chiar și atunci când au asigurare sau venituri comparabile, femeile afro-americane sunt mai puțin ascultate, tratate mai târziu sau nu primesc îngrijire adecvată.

Durerea sau alte simptome grave ale acestor femei sunt adesea minimizate. Stresul cronic generat de discriminare și inegalități sociale are, la rândul său, efecte biologice care cresc riscurile din sarcină. 

Un exemplu notoriu este cel al Serenei Williams,// „What Serena Williams’s Birth Story Says About Racism in Health Care”, vice.com // care a fost ignorată de medici după naștere, deși avea un istoric medical cunoscut și simptome evidente de complicații. Dacă o femeie celebră și cu resurse a trecut prin asta, e ușor de înțeles cât de vulnerabile sunt cele fără vizibilitate și sprijin.

Nici în Europa sistemul medical nu e imun la rasism. Aici, femeile minoritare etnic – cum sunt cele din comunitățile rome – se confruntă des cu discriminare sistemică în îngrijirea maternă. Studiile// „Discrimination against childbearing Romani women in maternity care in Europe: a mixed-methods systematic review”, pmc.ncbi.nlm.nih.gov // vorbesc despre bariere la accesul serviciilor de sănătate, tratament diferențiat, stereotipuri și atitudini negative din partea personalului medical.

În spitalele din România, am fost martoră la situații în care femeile rome, imediat după naștere, erau tratate cu dispreț și superioritate. Nu erau respectate, li se vorbea pe un ton ridicat, uneori chiar jignitor, de către personalul medical – „De ce urli ca o vacă?” –, în momente în care durerea și suferința lor erau evidente. Dacă aceste femei ripostează – „De ce țipați la mine? Sunt și eu om” –, de multe ori sunt ignorate și nu primesc niciun răspuns. Doar o privire rece, superioară, și o tăcere care transmite dispreț – că nu merită nici măcar o explicație.

Adriana Smith nu e prima femeie devenită un simplu habitaclu pentru o sarcină

Cercetători germani au descoperit, în urma unei analize a literaturii de specialitate, 30 de cazuri// „One life ends, another begins: Management of a brain-dead pregnant mother – A systematic review”,  abcnews.go.com // asemănătoare cu cel al Adrianei Smith numai între 1982 și 2010. Doar 12 copii au supraviețuit perioadei neonatale (aproximativ 28 de zile), însă în majoritatea cazurilor lipsesc date despre evoluția lor ulterioară. Nu este clar câți dintre ei au avut o dezvoltare normală sau au supraviețuit pe termen lung.

În 2014, în Irlanda, o femeie însărcinată în 12-14 săptămâni a fost declarată în moarte cerebrală. Familia a cerut deconectarea de la aparate, dar spitalul a refuzat și a invocat dreptul fătului la viață. Cazul a ajuns în justiție,// „PP v. HSE”, en.wikipedia.org // unde în decembrie 2014 judecătorii au decis că aparatele pot fi oprite (oricum, fătul încă nu era viabil) și au argumentat că demnitatea femeii și voința familiei sunt prioritare.

În 2013, în Texas, cazul Marlisei Muñoz// „The Strange Case Of Marlise Munoz And John Peter Smith Hospital”, npr.org // a stârnit dezbateri aprinse în jurul drepturilor pacientului și al limitelor legii în cazurile de moarte cerebrală. Marlise, însărcinată în 14 săptămâni, a fost declarată în moarte cerebrală, dar spitalul a refuzat să o deconecteze de la aparate – a invocat o lege care interzice întreruperea tratamentului de susținere a vieții în cazul femeilor însărcinate. Problema a fost cu atât mai controversată cu cât Marlise își exprimase anterior, printr-un document oficial, dorința de a nu fi menținută artificial în viață în astfel de situații. Aparatele au fost oprite abia după două luni.

În Canada, un caz din 2014 a avut un final similar: femeia a fost ținută pe aparate până la naștere, însă copilul nu a supraviețuit.// „Brain-dead Canadian woman kept on life support to save fetus”, reuters.com // 

Ce se repetă în aceste situații este lipsa unui cadru clar legat de consimțământul post-mortem și plasarea corpului femeii într-un conflict – nedrept și nedemn – între lege, familie și ultimele descoperiri tehnologice.

O șansă mică pentru Chance, niciuna pentru mama lui

Născut la 25 de săptămâni, cu o greutate sub un kilogram, copilul, numit /Chance,/ În engleză, „chance” poate însemna șansă, destin, întâmplare, dar și risc. // este clasificat ca „extrem de prematur” – o stare asociată cu multiple riscuri: leziuni neurologice, orbire, probleme respiratorii cronice, tulburări de dezvoltare și dizabilități motorii pe termen lung sau ireversibile.

Specialiștii spun că la o sarcină atât de timpurie, corpul decedat al mamei nu oferă condiții ideale pentru dezvoltarea și și nutriția necesară fătului. În plus, ventilatoarele pot limita oxigenarea.// „A pregnant brain-dead woman in Georgia was kept on life support. Experts say it raises ethical, legal questions”, abcnews.go.com // 

„Chiar dacă nou-născutul supraviețuiește, urmează tratamente, recuperare, terapii – toate extrem de costisitoare”, spune Gyopárka Oprea. „Dacă nu există sprijin financiar, aceste șanse se reduc dramatic. În cel mai bun caz, copilul va avea nevoie de intervenții constante: fizioterapie, terapie ocupațională, logopedie și multe altele. Iar acesta este scenariul optimist.” 

În plus, riscurile pentru sănătatea mentală sunt și ele mari – nu doar din cauza prematurității, ci și a contextului emoțional și familial în care va crește. 

„Există și un risc de idealizare sau instrumentalizare a copilului, ca simbol al unei vieți salvate”, spune Iulia Popa. „Dacă supraviețuiește, e foarte posibil să fie tratat ca un copil «special», pentru care s-au făcut sacrificii uriașe. Asta poate duce la o presiune enormă în plan emoțional. În funcție de cum va fi crescut, de cum i se va povesti despre începutul vieții lui, poate apărea fie o identificare cu un «miracol», fie un sentiment de vinovăție – că mama lui a fost chinuită sau folosită pentru ca el să trăiască.”

Pentru familie, situația aduce un paradox: nașterea și pierderea coexistă

Viki Dumitrache, psihoterapeută, observă și o altă față a problemei: „Nașterea într-un context traumatic nu determină automat o traumă pentru copil, dar creează un cadru vulnerabil. Lipsa mamei de la începutul vieții înseamnă că bebelușul nu are acces la figura care, în mod obișnuit, oferă primul sprijin emoțional și siguranță. Chiar dacă pot exista alte persoane apropiate, absența mamei poate influența felul în care copilul își dezvoltă atașamentele, încrederea și echilibrul emoțional.”

Dacă povestea este ținută sub tăcere de familie ori însoțită de vinovății sau mitizare, apare riscul unei traume transgeneraționale, mai spune psihoterapeuta. „Copiii percep lipsurile emoționale, chiar dacă adulții nu le spun nimic direct. O comunicare treptată și empatică îi poate ajuta să înțeleagă ce se petrece, așa cum se întâmplă și în situații de adopție sau pierdere timpurie.”

„Copilul trebuie să știe că mama lui a existat, că nu a fost vina lui că ea a murit și că are dreptul să își trăiască viața fără să poarte povara unei moșteniri dureroase”, spune psihoterapeuta. 

Viki Dumitrache spune că este corect să se ia în calcul și ipoteza potrivit căreia mama și-ar fi dorit ca sarcina să continue în orice situație. „Sarcina Adrianei nu era o întâmplare, era una dorită. Poate voia ca fătul să trăiască, să nu îl ia cu ea în mormânt.”

Politicile anti-avort nasc decizii îndoielnice. Ce se întâmplă acum în Europa și în lume?

După ce Curtea Supremă a SUA a anulat în iunie 2022 decizia Roe v. Wade – care garanta, din 1973, dreptul constituțional la avort în toate statele americane –, fiecare stat a fost liber să reglementeze individual accesul la întreruperea de sarcină. 

CITEȘTE ȘI: FAQ: Roe v. Wade și disputa pe seama avorturilor din SUA

Urmarea a fost că zeci de state au introdus legi restrictive – unele dintre ele au interzis complet avortul, altele l-au limitat excesiv, chiar și în cazuri de viol, incest sau risc pentru sănătatea femeii.

Situația e incertă chiar și în țările care, pe hârtie, respectă dreptul femeii la alegere. Europa rămâne predominant pro‑alegere, dar diferențele între Est și Vest sunt destul de mari. 

În ultimele decenii, peste 60 de țări au relaxat restricțiile// „The World’s Abortion Laws”, reproductiverights.org // cu privire la avort, inclusiv majoritatea statelor UE. Azi, în Europa, avortul este legal la cerere – cu limite între 12 și 24 săptămâni – în aproape toate țările, cu excepția unor state precum Polonia, Malta sau Andorra, unde autoritățile susțin creșterea natalității și valorile tradiționale.

Ca să evite neclarități, Franța// „France makes abortion a constitutional right”, bbc.com // a devenit primul stat care a inclus dreptul la avort în Constituție, în martie 2024. Din iunie 2025,// „MPs vote to decriminalise abortion for women in England and Wales”, bbc.com // Marea Britanie și Țara Galilor nu mai pedepsesc femeile pentru avort după 24 săptămâni și au redus riscul de anchetare penală. Tot în iunie 2025, Danemarca a extins limita legală pentru avort de la 12 la 18 săptămâni. 

În România, sarcinile sub 24 de săptămâni nu sunt considerate viabile. „Dacă o pacientă este în moarte cerebrală în primul trimestru, nu se pune problema menținerii sale în viață artificial”, spune Gyopárka Oprea.

După 24 de săptămâni, lucrurile se schimbă și poate apărea decizia de a păstra funcțiile vitale pentru a salva fătul. Dar și aici trebuie să fie hotărârea familiei, luată în cunoștință de cauză, cu explicații legate de riscuri, costuri și implicațiile medicale. 

Însă chiar și în țările unde avortul este legal, proceduri birocratice (consiliere obligatorie, perioadă de reflecție) și obiecția de conștiință invocată de tot mai mulți medici limitează accesul propriu zis. Iar asta, în ciuda faptului că peste 75% din europeni cred că avortul trebuie să fie legal (deci și posibil) în majoritatea cazurilor.// „Europeans are overwhelmingly pro-choice, but that doesn’t mean women’s rights are safe”, theguardian.com // 

CITEȘTE ȘI: Obiecția de conștiință, schema prin care accesul la avort e blocat în România fără a schimba legea

Chiar și pentru acest articol, am găsit cu greu persoane care să vrea să vorbească despre subiect.  E o reacție la nesiguranța și instabilitatea din ultimii ani – pandemie, crize economice, război, polarizare. În astfel de perioade, o parte din societate caută „ordine” și se reîntoarce la idei conservatoare, inclusiv la cele despre rolul femeii și „protecția vieții”. Grupările religioase devin mai influente, iar lideri conservatori ajung să decidă politici medicale sau legale dubioase și fără respect față de drepturile fundamentale ale omului. 

„Nu putem lua decizii drastice în numele religiei”, e de părere Gyopárka Oprea. „Chiar și dacă ești credincios, cu greu poți crede că Dumnezeu ar dori ca cineva să sufere atât de mult doar pentru o viață a cărei salvare e aproape imposibilă. Și care duce, până la urmă, la o suferință colectivă mult mai mare.”

Dincolo de tragedia personală, cazul Adrianei Smith arată cum, uneori, corpurile femeilor devin teren de luptă pentru ideologii obscure, un instrument pe o agendă. Când o femeie aflată în moarte cerebrală este menținută pe aparate fără consimțământul ei, fără șanse la o viață demnă pentru copil, cu greu se mai poate invoca protejarea vieții.

Corpul, golit de prezență și voință, continuă să fie folosit. Această disociere, între persoană și corpul ei folosit în absența ei, face astfel de decizii greu de justificat moral. Adriana a fost o ființă umană într-o societate care, uneori, pare că-și pierde și empatia, și direcția.