Panică de la un măr mușcat. Misofonia, tulburarea „fără cod” declanșată de zgomote banale32 min read

Cum adică mestecatul, respiratul sau ticăitul unui pix pot declanșa furie, dezgust și panică? Ceea ce pentru mulți sunt zgomote de fundal, pentru 5-12% dintre oameni sunt sursa unei suferințe intense, numită misofonie.

Toți cei care o cunoaștem pe Oana știm deja: dacă cineva mestecă în apropiere, ea e prima care observă. Pentru că o deranjează. Încă din copilărie, frații ei s-au prins că o pot „tortura” ronțăind castraveți lângă urechea ei. Pentru ei era o glumă. Pentru ea, o experiență aproape dureroasă fizic. „E ca și cum m-ai închide într-o cutie de tablă pe care cineva zgârie continuu”, povestește ea.

În viața de zi cu zi, astfel de sunete îi trezesc un disconfort intens, aproape instantaneu. „Când cineva mușcă dintr-un măr, o stâncă se desprinde dintr-un versant”, îmi spune. „Îmi cutremură tot corpul, îmi simt fiecare nerv din piele și din creier până în vârful degetelor. Tot ce vreau e să fug cat mai departe”. 

Așa că Oana refuză invitațiile la cinema ale prietenilor, știe că sunetele de popcorn o vor face să se ridice și să iasă. Evită și restaurantele aglomerate dacă nu poate sta departe de oameni.

Are treizeci și ceva de ani și abia acum, la maturitate, a aflat că ceea ce trăiește s-ar putea să fie misofonie. Un termen științific încă puțin cunoscut, care descrie reacțiile emoționale intense, de la furie, dezgust sau anxietate până la panică, declanșate de sunete aparent banale: mestecat, respirat sau ticăitul unui pix.

Misofonia și-a primit numele și a fost descrisă prima dată în 2001.// „Hyperacusis”, audiologyonline.com // De-atunci a primit recunoaștere științifică și identificare clinică în mai multe discipline, printre care psihiatria, audiologia sau neurologia. 

Le-a luat peste 20 de ani să definească misofonia

Deşi termenul a fost utilizat în tot acest timp, o definiție de consens, care să fie acceptată de majoritatea specialiştilor, a fost agreată recent. De fapt, abia în 2022, după mai bine de două decenii de dezbateri și cercetări disparate, o echipă de specialiști a reușit să ajungă la o definiție comună.// „Consensus Definition of Misophonia: A Delphi Study”, pubmed.ncbi.nlm.nih.gov //

Cu acea ocazie, s-a format un comitet internaţional de experţi din psihiatrie, audiologie, neuroştiinţe şi psihologie clinică în cadrul căruia s-a folosit metoda Delphi. În esență, au analizat sute de articole, apoi au trecut prin patru runde de vot, revizuire şi excludere.

Primul pas a fost o analiză sistematică a literaturii: cercetătorii au extras peste 550 de declaraţii privind misofonia, din 68 de surse diferite. În fiecare rundă, o declaraţie era inclusă în definiţie doar dacă cel puțin 80% din comitet o aproba în forma propusă. 

Rezultatul final a fost o definiţie formulată astfel încât să poată fi folosită atât în cercetare, cât și în practică și care descrie misofonia drept „o tulburare caracterizată prin toleranţa scăzută la sunete specifice sau la stimuli asociaţi acestora, care declanşează reacţii emoţionale, fiziologice şi comportamentale puternice, care nu apar la majoritatea oamenilor”. 

Studiul mai subliniază că aceste reacţii nu depind de volumul sunetului, ci de modelul, contextul şi semnificaţia acestuia pentru individ. Cu alte cuvinte, nu zgomotul în sine „doare”, ci felul în care creierul îl interpretează.

Această definiţie reprezintă un pas important pentru cercetarea şi practica clinică, întrucât până acum studiile nu erau comparabile între ele, pentru că erau folosite criterii diferite, instrumente nevalidate şi definiţii divergente. 

Un diagnostic la intersecția dintre psihiatrie, neurologie și audiologie

Deși în ultimii ani a atras tot mai mult interes științific, misofonia nu este recunoscută oficial în manualele de diagnostic. Totuși, cercetările recente sugerează că nu este doar o „idiosincrazie” sau o reacție exagerată, ci un fenomen cu o bază neurobiologică. 

Studii de imagistică cerebrală, cum este un studiu britanic din 2017 publicat în Current Biology,// „The Brain Basis for Misophonia”, pubmed.ncbi.nlm.nih.gov // arată o hiperactivitate în cortexul insular anterior, o regiune implicată în procesarea emoțiilor și a senzațiilor corporale, atunci când persoanele cu misofonie aud sunete declanșatoare. Practic, creierul lor „aprinde” circuitele de amenințare și dezgust, ca și cum ar fi vorba de un pericol real, nu doar de un zgomot banal. 

Alte cercetări au observat o conectivitate anormal de puternică între zonele auditive și cele emoționale, ceea ce ar putea explica reacțiile disproporționate.

Curioasă să înțeleg mai bine cum se vede ceva ce încă nu are un loc clar în practica clinică de la noi, i-am cerut opinia psihiatrului Vlad Stroescu.// Site oficial: vladstroescu.ro // El subliniază că situația nu e specifică doar României si că misofonia nu este un diagnostic oficial nici în clasificarea OMS (ICD), nici în DSM, manualul Asociației Psihiatrice Americane. 

„Deocamdată, diagnosticul se face «în stil psihiatric»”, explică Stroescu, „exact ca în cazul celorlalte tulburări psihiatrice. Nu avem analize sau investigații paraclinice sau imagistice care să ne ajute, ci doar o colecție de criterii clinice, dezvoltate de mai mulți cercetători, cum sunt cele ale colectivului lui Arjan Schröder de la Universitatea din Amsterdam.” 

„Pentru Schröder, misofonia este o entitate separată, care merită un diagnostic de sine stătător, după ce constatăm prezența suferinței intense și reactivității negative (panică, furie, iritare) la unele sunete”, spune Stroescu. „Alți cercetători, care sunt totuși în minoritate, consideră că misofonia e mai curând un simptom al unei alte tulburări psihice, cum ar fi tulburările de spectru autist, tulburarea obsesiv-compulsivă și poate altele. Psihiatri nu sunt, poate, obișnuiți cu entități atât de bine delimitate. Ne aflăm în același timp și la o frontieră și la o intersecție a psihiatriei: este misofonia un diagnostic psihiatric, neurologic sau audiologic? Încă nu putem spune cu siguranță, încă nu ne-am împărțit sarcinile.”

Prevalența exactă a misofoniei nu este clară: unele studii estimează că între 5 și 12% dintre oameni se confruntă cu forme variate ale acestei sensibilități. Nu e vorba doar de mestecat. Pentru unii, declanșatorul poate fi respirația unei persoane, trasul nasului, ticăitul ceasului sau chiar anumite mișcări repetitive. 

În ultimii ani, cercetătorii au început să descrie un fenomen înrudit, numit misokinezie,// „Misokinesia is a sensitivity to seeing others fidget that is prevalent in the general population”, nature.com // descrisă ca fiind o reacție intensă de disconfort, iritare sau anxietate declanșată nu de sunete, ci de mișcări repetitive, cum ar fi legănatul piciorului. Deși cele două nu sunt identice, se crede că împărtășesc mecanisme similare de hiperactivare în circuitele care controlează atenția și emoțiile din creier. 

Pentru cei din jur, aceste reacții pot părea exagerate sau nejustificate, dar pentru persoana care le trăiește, corpul reacționează ca la o amenințare reală. Misofonia pare, de asemenea, să se suprapună parțial cu alte condiții, precum anxietatea, tulburările obsesiv-compulsive sau tulburările de procesare senzorială, fără a fi însă identică cu acestea. 

Toate aceste suprapuneri complică mult diferențierea clinică. În practică, un psihiatru nu pornește de la ideea că are „în față” misofonie, ci încearcă mai întâi să excludă alte tulburări în care procesarea senzorială e problematică. 

„Un bun psihiatru ar face un diagnostic diferențial cu tulburările anxietății, pentru că răspunsul organic și psihic este asemănător cu cel din atacul de panică, un răspuns de «fight-or-flight», iar felul în care aceste senzații pot parazita viața unui om seamănă cu obsesiile din tulburarea obsesiv-compulsivă”, spune Vlad Stroescu. El amintește și alte condiții în care apar dificultăți de procesare senzorială: „tulburările de spectru autist și unele psihoze”, de exemplu. 

„Ar fi o greșeală să ignorăm asemenea posibilități”, spune psihiatrul. „Ne gândim la misofonie când contextul e unul foarte bine delimitat: reacția e doar la anumite zgomote specifice, nu are caracterul invadant, «pervaziv», al marilor tulburări psihice.” 

Pe un plan similar, dar dintr-un alt sistem de sănătate, psihiatra Ioana Mihaela Lazăr, care practică în Franța, spune că nu a întâlnit până acum cazuri care să îndeplinească criteriile pentru misofonie, ci mai degrabă persoane cu hipersensibilitate la zgomote puternice. În opinia ei, diferențierea față de anxietate, tulburări obsesiv-compulsive sau tulburările de procesare senzorială este, în general, mai puțin ambiguă decât pare. 

„Pe de altă parte, chestiunea unui diagnostic în psihiatrie rămâne complexă, deoarece tratamentele existente rămân simptomatice, adică sunt țintite spre a diminua un simptom, nu sunt tratamente etiologice, cum este de exemplu un tratament antibiotic prescris în urma rezultatelor unei antibiograme care precizează bacteria care stă la baza infecției”, spune ea. 

Pentru Lazăr, pragul care separă o sensibilitate personală de o tulburare este același ca în întreaga psihiatrie: „impactul simptomului asupra funcționării în cotidian ca semn și gradul de suferință descris de pacient ca simptom. De exemplu, vocile halucinatorii nu vin cu o necesitate de tratament dacă persoana care le aude continuă să funcționeze în cotidian, să meargă la muncă, să își vadă prietenii, să își îndeplinească obligațiile familiale, și dacă nu descrie o suferință copleșitoare legată de aceste voci, de tip anxietate, panică, depresie, angoasă, insomnie etc.”

E important de menționat că mecanismul neurofiziologic din spatele misofoniei nu este încă pe deplin înțeles. Deși este considerată o tulburare a răspunsului sistemului nervos autonom la anumiți stimuli auditivi, cercetătorii subliniază că această reacție nu poate fi explicată doar printr-o „hipersensibilitate la sunete”. O analiză sistematică din  2022// „Understanding misophonia from an audiological perspective: a systematic review”, pubmed.ncbi.nlm.nih.gov // arată că misofonia implică o activare anormală și o conectivitate atipică între diferite structuri corticale superioare, ceea ce situează tulburarea la intersecția dintre audiologie, neurologie și psihiatrie.

BSIP / Getty Images

Autorii propun ca evaluarea și tratamentul misofoniei să fie realizate interdisciplinar, cu implicarea unui audiolog, alături de psihiatru și psiholog. Rolul audiologului este esențial pentru a identifica dacă există și alte tulburări asociate, dar și pentru a contribui la dezvoltarea unor strategii de reabilitare senzorială. În lipsa acestei componente audiologice, diagnosticul riscă să fie incomplet, iar abordarea terapeutică limitată la sfera emoțională, fără a lua în calcul rădăcinile neurofiziologice ale tulburării. 

Și în practica clinică, spune Vlad Stroescu, un astfel de parcurs ar fi ideal. „Cu siguranță pacientul nostru va trebui să fie văzut și de un audiolog”, consideră el. „Din acea direcție vin multe alte diagnostice diferențiale de făcut, de exemplu hiperacuzia, hipoacuzia, tinitusul, fonofobia, și altele. În misofonie, investigațiile audiologice sunt, în mod tipic, normale, ceea ce poate ajuta la delimitarea fenomenului de alte tulburări ale auzului.”

Când lipsa unui diagnostic oficial devine o problemă

Absența unui cod clar pentru misofonie are consecințe directe asupra accesului la îngrijire. Vlad Stroescu explică cum poate fi documentată totuși o astfel de tulburare în practica curentă:  „ICD prevede tot felul de situații slab caracterizate, astfel încât putem pune diagnostice formale de tipul «alte percepții auditive anormale» sau «tulburări nespecificate ale anxietății», apoi nimeni nu ne împiedică să trecem și «misofonie» în rubrica diagnostică a documentului nostru medical.”

Dificultatea, spune Stroescu, apare când ajungem la finanțare: „Marea problemă a absenței unui diagnostic specific oficial e imposibilitatea de finanțare a îngrijirilor din partea statului sau a asiguratorilor diverși. De exemplu, CNAS a noastră nu cred că va plăti pentru un tratament al unei afecțiuni necodificate…” 

Integrarea fenomenului în practica clinică ar depinde, în opinia lui, atât de presiunea publică, cât și de mișcările din interiorul sistemului: „Ca și în cazul altor probleme de sănătate psihică sub diagnosticate, cum e ADHD, mă aștept ca presiunea să vină din partea publicului mai întâi. Aici, și rolul jurnaliștilor e foarte important. Apoi, e treaba asociațiilor noastre profesionale și comisiilor de la Ministerul Sănătății să stea de vorbă pentru a găsi cea mai bună abordare instituțională, și treaba Universităților de Medicină să-și actualiza curriculele și cursurile”, continuă el.

În alte țări, fenomenul începe să fie abordat instituționalizat. În Franța, de exemplu, există deja recomandări oficiale, spune psihiatra Ioana Mihaela Lazăr. „Biroul Internațional de Audiofonie a publicat în aprilie 2021 o listă de recomandări specifice pentru misofonie, care includ terapia cognitiv-comportamentală ca opțiune de primă linie, precum și folosirea unor generatoare de zgomot alb, adaptate pentru a atenua neplăcerea resimțită”, explică ea. În practică, asta înseamnă că pacientul va face exerciții menite să reducă reacția automată la sunetele declanșatoare.

Ghidul francez subliniază însă un lucru important: severitatea reacției nu depinde atât de caracteristicile fizice ale sunetului, cât de semnificația pe care o are pentru persoană. „De aceea, pacienții care urmează alte tipuri de terapie, centrată mai mult asupra sensului (psihoterapie existențială, terapie psihodinamică, gestalt terapie sau chiar psihanaliză), pot descoperi noi legături sau sensuri care să le amelioreze simptomele specifice”, adaugă Ioana Mihaela Lazăr.

Strategii de coping și cum poate ajuta psihoterapia

Psihoterapetul Andrei M. Solomon// Siteul său este andreisolomon.ro // spune că în practica lui privată nu a avut clienți care să se prezinte la psihoterapie pentru misofonie, dar a auzit despre clienți care au ajuns să se rușineze sau să se izoleze din cauza disconfortului pe care-l resimțeau în contextele sociale. „Colegii mei de la intervizare (de la care am auzit cazurile) au avut ședințe de psihoeducație pentru a-și ajuta clienții să nu se stigmatizeze în privința reacțiilor pe care le au, să-și ofere spațiu de a fi blânzi și să-și dea seama că nu este ceva care îi poate afecta pe viață.”

Chiar dacă Solomon nu a întâlnit până acum cazuri etichetate drept misofonie în cabinet, a lucrat cu persoane cu sensibilitate extremă la sunete. „Am văzut că persoanele cu astfel de simptome ajung să se ferească de sursele de zgomot deranjante și că pot ajunge să dezvolte anxietate la a se expune în astfel de situații. Se izolează social, deoarece simt că nu pot tolera sunetele pe care le produc persoanele apropiate (prieteni, familie) sau colegi de muncă.”

Unele persoane pot simți un disconfort atât de puternic încât reacționează impulsiv, de exemplu ridicând tonul sau plecând brusc dintr-un context social.

L-am întrebat ce strategii ar putea fi utile celor care se confruntă cu simptome similare misofoniei, mai ales la noi, unde e atat de dificil de obținut un diagnostic. De altfel, nici Oana nu are diagnostic. Cu toate acestea, disconfortul ei e foarte intens. O dată i-a zis șoferului de Uber să înceteze să mai plescăie guma de mestecat și să mai facă baloane sau s-o lase să coboare. 

„Pot să înțeleg că pentru celălalt pare că nu suporți ceva din personalitatea lui,” mi-a zis Oana, „ca și cum el nu mănâncă suficient de elegant și se simte rănit. Am învățat cu timpul să mă exprim mai blând și să obțin și rezultate bune când cer cuiva să renunțe să mai ticăie un pix sau să facă în general sunete repetitive că le simt imediat, și le simt în piept.”

„Intervențiile pe care le pot recomanda vin din sfera formării mele cognitiv-comportamentale”, spune Andrei M. Solomon. „Studiile de specialitate arată că disputarea gândurilor automate iraționale, întreruperea comportamentelor de coping și introducerea comportamentelor funcționale pot ajuta mult.” 

„Să spunem că avem un client care are 30 de ani, cu discomfort puternic la sunetul produs de corpul uman”, spune el. „Printre simptome sunt anxietatea, enervarea, dezgust, și iritare ridicată. Am identifica împreună gândurile pe care le are când aude zgomotele deranjante. «Ce lipsă de respect», «Mă scoate din minți» etc. și încercăm să vedem cum le-ar putea da o forma mai adaptativă. De exemplu, «poate așa a fost învățat de acasă», «modul în care se comportă prietenul meu nu este o reflecție a cum mă vede», «îmi este greu să tolerez gesturile de la masă», «aș putea să vorbesc cu prietena mea și să-i spun că mă deranjează și să vedem ce putem face să reducem» (desigur, spus într-o manieră non-violentă, asertivă)”. 

„Un alt pas ar fi expunerea la zgomotele deranjante astfel încât să reducem disconfortul treptat”, continuă Solomon. „Desigur, nu voi începe cu cele mai puternice zgomote, ci vom face o listă și autoevaluare și gradual începem expunerea la situațiile menționate. Acest lucru se poate face atât în imaginar cât și în realitate (acestea având cele mai bune rezultate).”

Solomon mai spune că gravitatea simptomelor și prezența altor tulburări contează mult pentru că ele pot intensifica senzațiile pe care le resimte clientul și recuperarea este mai lentă. Este posibil să nu scape definitiv de disconfortul pe care-l resimte dar ameliorarea va fi prezentă.

El recomandă și exercițiile de relaxare. „Respirația în patru timpi, exerciții de tip mindfulness ajută foarte mult deoarece clientul învață să se poată concentra mai bine în situațiile dificile, să se poată analiza mai bine și să se poată autocalibra mai bine la context.”

Sprijinul vine, deocamdată, din comunități

Chiar dacă misofonia nu e încă oficial recunoscută ca tulburare distinctă, comunitățile de sprijin pot fi un punct de plecare important pentru cei care încearcă să se înțeleagă mai bine. Nu știu să existe încă așa ceva în România, dar probabil e o chestiune de timp. So Quiet// Accesibil pe soquiet.org // oferă articole de informare, ghiduri pentru terapeuți și PDF-uri destinate familiilor, cu sfaturi despre cum să interacționezi empatic cu cineva care are misofonie. Aceste resurse nu înlocuiesc terapia, dar pot ajuta la înțelegerea mai profundă a fenomenului și la reducerea stigmei din jurul lui.

De asemena, pe 9 iulie, în fiecare an, comunitățile din întreaga lume marchează Ziua Internațională a Conștientizării Misofoniei. Pentru cei afectați, ziua devine un moment de vizibilitate și o ocazie de a arăta că misofonia este o experiență reală. Iar știința, încet, îi ajunge din urmă.