Scurt istoric al asistenței medicale în România23 min read
Organizația Mondială a Sănătății a desemnat 2020 ca fiind „Anul asistentei medicale și al moașei” și nu putea alege un moment mai bun decât acesta, când, în contextul pandemiei, ne dăm cu toții seama cât de important este să primești îngrijiri medicale. Dar cum a apărut în România și cum s-a dezvoltat această profesie?
Florence Nightingale, de la a cărei naștere se împlinesc azi 200 de ani, este cea care a schimbat radical modul de a oferi îngrijiri medicale, precum și percepția asupra acestei meserii. Până în secolul al XIX-lea, călugărițele îngrijeau bolnavii în clădiri de pe lângă mânăstiri sau biserici și tot ordinele religioase erau cele care trimiteau călugărițele pe front ca să aibă grijă de soldații răniții. Spitalele aveau o reputație destul de proastă, pentru că aici veneau săracii, unde, de obicei, și mureau, pe când cei care își permiteau erau îngrijiți la domiciliu. Pentru că nu exista un sistem reglementat de asistență medicală, femeile care ofereau aceste îngrijiri nu erau recunoscute și nici plătite pentru munca lor. Asistența medicală era văzută ca o treabă pentru clasele de jos.
Lucrurile s-au schimbat odată cu În urma lui, influența Imperiului Rus asupra Țării Românești și Moldovei a mai slăbit wikipedia.org la mijlocul secolului al XIX-lea. Britanicii, aliați cu francezii și otomanii, sufereau pierderi masive în fața rușilor, iar opinia publică, care afla toate acestea prin intermediul corespondenților de război, era revoltată. În 1854, Florence Nightingale împreună cu 38 de asistente pregătite de ea, a fost trimisă la un spital care primea soldații englezi, ca să îmbunătățească situația. Nightingale urmase cursuri de nursing în Germania, deși, după logica timpului și mai ales pentru că provenea dintr-o familie aristocratică, ar fi trebuit să se mărite și să facă copii.
Nightingale a creat noi „Bedside Rounds: The Lady with the Lamp” bedside-rounds.org cum ar fi curățarea regulată a locurilor unde erau ținuți și îngrijiți bolnavii (spălarea și schimbarea așternuturilor, curățarea podelelor, eliminarea șobolanilor etc.), aerisirea spațiilor, hrănirea corespunzătoare a pacienților. Pe lângă asta, Nightingale considera importantă și latura psihologică, așa că le citea răniților și îi ajuta să scrie scrisori familiei. Făcea, de asemenea, ronduri ca să verifice bolnavii pe timpul zilei și pe timpul nopții. Aceste măsuri simple au făcut ca rata mortalității din spitalul respectiv să scadă de la 42% la numai 2% .
După război, Florence Nightingale a înființat prima școală modernă și seculară de nursing în Londra, a pus bazele asistenței medicale ca profesie de sine stătătoare, separată de ce face medicul, și a promovat practica medicală bazată pe dovezi.
Ce însemna asistența medicală în secolul al XIX-lea
Țările Române erau la mijlocul secolului al XIX-lea în plin proces de organizare sanitară, la care se mai adaugau războaiele și preocuparea pentru unire, așa că a durat câteva decenii până să fie preluate și puse în practică măsurile lui Nightingale. Au existat, însă, forme de asistență medicală și de reglementare a pregătirii personalului medical auxiliar.
Dr. Adrian Majuru, istoric și manager al Muzeului Municipiului București, spune că „asistența medicală o întâlnim și înaintea organizării sistemului medical din România, în bolnițele mânăstirești, care erau sub jurisdicție metropolitană, dar și sub cea a lazareturilor organizate de Țara Românească și Moldova, când nu erau unite”. Lazareturile serveau drept zone de carantinare, pentru că, din secolul al XVIII-lea până spre 1850, holera și ciuma reveneau periodic și era nevoie de centre de îngrijire și prevenție.
În secolul al XIX-lea, România era în plin proces de creare a statului modern, astfel că cele mai multe domenii ale vieții publice au fost reformate. În medicină, s-a pus accentul pe organizarea și formarea cadrelor sanitare și crearea unor instituții unde acestea să profeseze.În 1811, respectiv 1838, au fost deschise spitalele Filantropia și Brâncovenesc, unde femeile puteau urma cursuri de infirmieră. În 1839 Iosif Sporer a scris primul „Meșteșugul moșirii pentru învățătura moașelor de la Institutul maternității București”. Dintr-o scurtă istorie a moașelor publicată de federatiasanitas.ro Eforia Spitalelor Civile – organizație fondată în 1832, care administra, la început, cele câteva spitale mari din București și apoi toate spitalele de stat din țară și care a supraviețuit până în 1948 – „a înființat școli medicale, care pregăteau surori medicale pentru acest tip de serviciu public”, spune Majuru.
Doctorul Carol Davila începe, din a doua jumătate a secolului, construirea unui sistem medical, organizează serviciul de ambulanțe – care a avut o contribuție importantă în timpul Războiului de Independență –, înființează o școală de felceri și una de chirurgie, iar, mai târziu, înființează Facultatea de Medicină și deschide orfelinate în București.
În 1874 intra în vigoare „Legislația sanitară în România modernă (1874–1910)”, hiphi.ubbcluj.ro în urma căreia serviciul sanitar era desemnat serviciu de stat, organizat sub forma unei Direcții în cadrul Ministerului de Interne. Această lege mai prevedea funcționarea serviciului sanitar în colaborare cu autoritățile centrale și locale, instituirea unor spitale rurale și dedica un capitol special igienei publice (industrială, a stabilimentelor publice, igiena locuințelor, alimentară, măsuri împotriva epidemiilor etc.), lucru care reflectă curentele de igienă publică din Europa de la acea vreme.
Momentul asistentelor: Primul Război Mondial
Treptat, ca urmare și a lipsei de personal cauzate de războaie și epidemii, femeile încep să fie tot mai prezente în sistemul sanitar. Dar abia în Primul Război Mondial capătă o vizibilitate mai mare, prin implicarea Reginei Maria – care, fiind englezoaică, a fost probabil inspirată de Florence Nightingale – și a altor femei din înalta burghezie, care pun pe picioare diverse inițiative de ajutor pentru soldații răniți, refugiații de război și orfanii rămași în urmă.
Primul Război Mondial, scrie În cartea sa „Bătălia lor: femeile din România în Primul Război Mondial” books.google.ro poate fi văzut ca o oportunitate de modificare a statutului femeii în societatea epocii și de accentuare a procesului de emancipare, deoarece concurența dintre armată și industrie pentru oameni, soldați și forță de muncă calificată a permis accesul rapid al femeilor în sectoare economice care până atunci le erau interzise. Femeile pătrundeau nu doar în fabrici și uzine, ci deveneau și membre, fondatoare sau conducătoare ale unor asociații conectate cu efortul de război. De exemplu, încă dinainte de intrarea României în război, „Din inițiativa unui grup de doamne din București și a unora care aparțineau de colonia română din Franța s-a început strângerea de fonduri în vederea «ușurării suferințelor soldaților francezi care își varsă sângele pentru patrie»”, books.google.ro a strâns bani și a livrat 20 de ambulanțe militare francezilor. Din 1916, ele și-au orientat eforturile de susținere spre frontul de acasă.
De altfel, mii de femei s-au înscris voluntar ca să devină surori medicale. Altele, cum au fost Aurelia Pipoș și Elena Pherekyde au deschis orfelinate pentru numărul mare de copii rămași singuri mai ales în mediul rural, au organizat campanii de strângere de fonduri, au condus spitale de campanie și echipele de femei detașate pe trenuri sanitare. De multe ori elevele din ciclul superior, ale căror școli au fost transformate în spitale, au devenit “«Îmi examinez cu ochii îngrijată fetițele, micile mele infirmiere, însă ele continuă să lucreze fără preget, aruncând uitături înțelepte spre mine. Scumpele mamii fetițe au îmbătrânit sufletește de grozăvia războiului și încă poate, cine știe ce ne mai așteaptă.» Conducătoarea Spitalului auxiliar nr.13 organizat în localul Liceului particular „Despina Doamna” privea cu duioșie, dar și cu mândrie activitatea elevelor sale.” books.google.ro
Olga Sturdza și Maria Balș, fondatoarele Comitetului Central de Acțiune din Iași, au organizat cantine pentru săraci, tabere pentru tineri și ateliere de cusut pentru armată. Suzana Caragiani, o tânără din Tecuci, a înființat un spital de boli contagioase, iar Ecaterina Constantinescu, doctor în filosofie la Oxford, a ținut conferințe în Moldova și, cu banii strânși, a ajutat orfelinatele și taberele de copii din opt sate. Surorile de caritate care lucrau în teritoriile ocupate au jucat un rol esențial în susținerea morală a prizonierilor români, iar pe unii i-au ajutat chiar să evadeze. Voluntare precum Zoe Râmniceanu, vice-președinta Crucii Roșii române, a scris mii de scrisori și a trimis pachete “Între „mama răniţilor” şi „fecioara de la Jiu”: Femei românce şi eroismul în timpul Primului Război Mondial”, historia.ro
Dintre toate aceste femei care s-au implicat în asistența medicală în timpul războiului, Regina Maria este probabil cea mai cunoscută. Ea a organizat spitale de campanie și trenuri sanitare pentru transportarea răniților, a creat o rețea de cantine și aziluri în Moldova pentru refugiații de război și a deschis orfelinate pentru copiii ai căror părinți fuseseră, cel mai frecvent, omorâți în război, respectiv răpuși de tifos exantematic sau altă epidemie. În 1917, regina a înființat Societatea Invalizii de Război, care funcționa în mai multe centre, unde oamenii primeau adăpost pe perioada convalescenței și puteau și lucra în diferite ateliere, în vederea reintegrării în societate. În trenurile sanitare, ale căror echipe erau, de regulă, formate exclusiv din medici bărbați, Regina Maria a pus echipe de asistente, conduse de o șefă numită direct de ea. De obicei, erau cam 14 asistente pe fiecare tren, care ajutau doctorii la operații și pansamente și hrăneau soldații.
Colette Lahovary-Plagino, care a urmat cursuri de infirmieră la Spitalul Brâncovenesc din București și a făcut voluntariat, timp de patru ani, la același spital, a fost șefa unei astfel de echipe. În 1917, când trenul în care lucra a intrat în reparații, ea a scris un memoriu către Crucea Roșie și comandanții de armată, în care cerea constituirea unui vagon ca salon de operații, deparazitarea și schimbarea așternuturilor (neschimbate de la începutul războiului). Pe front, a condus un spital de „Femei în război. Eroinele Crucii Roșii” femeiinrazboi.rfi.ro
Cum se diversifică rolul asistentei după război
După război, domeniul medical a continuat să se dezvolte și a încercat să adreseze problemele epocii, cum ar fi mortalitatea infantilă, tuberculoza și bolile venerice. O schimbare importantă a venit în 1930, când, prin noua lege, organizarea a fost scoasă de sub tutela Ministerului de Interne și descentralizată aproape total. Adică municipiile și orașele, respectiv județele, trebuiau să finanțeze acțiunile de sănătate care vizau populațiile urbane și rurale. Tot atunci a crescut numărul de medici și personal auxiliar din zonele rurale, unde situația din punctul de vedere al igienei și al sănătății, în general, era mai dramatică. Au fost înființate posturi de surori de ocrotire pe lângă medicii de circumscripție (care se ocupau de sate). Ele urmau o școală de ocrotire și îi ajutau pe medici în consultațiile la dispensar, făceau vizite în şcoli, ca să verifice starea de sănătate a elevilor, dădeau sfaturi de creştere a copiilor, vorbeau cu gravidele despre sarcină și cum să îngrijească bebelușul, desfășurau anchete sociale în familii, „Dezvoltarea instituţiilor sanitare şi specializarea personalului medical din spaţiul arădean în perioada interbelică” ccja.ro
Comunism și tranziție
Odată cu reforma învățământului din 1948, apar școlile tehnice sanitare, care pregăteau asistentele timp de patru ani. „Școlile sanitare erau mai bine cotate decât liceele, pentru că, după terminare, intrai deja să lucrezi, erai într-un mediu aseptic”, spune istoricul Adrian Majuru.
După perioada de tranziție a anilor 1990, asistentele medicale au început, însă, să plece în masă spre străinătate. „Studiu privind situația asistenților medicali din unitățile sanitare publice din România”, books.google.ro arată că numărul asistentelor din sistemul public a scăzut de la 125.484 în 1990 la 95.484 în 2012, adică cu 25%.
***
Anul acesta, de când a început pandemia, problema emigrării masive a personalului medical a trecut pe planul doi, fiind înlocuită de una mult mai urgentă: cum ne protejăm asistentele și medicii? Spitalul Județean din Suceava oferă un exemplu trist de ce se poate întâmpla când personalul medical PODCAST. Suceava poate fi doar începutul. Cum au ajuns spitalele din România laboratoare de erori recorder.ro Iar, în condițiile în care restricțiile vor fi relaxate în câteva zile, poate e un moment bun de a ne gândi de două ori înainte să ne avântăm în ieșiri în grup.