Volumul la control!18 min read

„Lipsa vederii ne rupe de lume, dar lipsa auzului ne rupe de oameni.”

Citatul pe care l-am ales ca motto al acestui text este atribuit lui Helen Keller (1880-1968), o scriitoare americană oarbă și surdă. Keller a fost prima persoană cu surdocecitate din SUA care a absolvit colegiul. Despre fraza de mai sus se spune că este răspunsul pe care l-a dat atunci când a fost întrebată ce este mai rău: să fii orb sau surd. Tot Keller a afirmat: „Auzul este esența cunoașterii și informației. A fi lipsit de auz înseamnă a fi izolat cu adevărat.”

Helen Keller a considerat întotdeauna că surditatea sa este un handicap mult mai mare decât lipsa vederii. În lucrarea sa autobiografică, Keller povestește cât de greu i-a fost să comunice cu familia în primii ani de viață. Helen Keller și-a pierdut auzul în copilărie, în urma unei infecții. Și nu este singura.

Urechile care nu aud

Astăzi, mai mult de 5% din populația planetei, adică peste 450 de milioane de persoane, suferă de deficiențe severe de auz. Iar numărul acestora se va dubla până în 2050, conform datelor oficiale publicate de Organizația Mondială a Sănătății (OMS). De ce? Pentru că lumea în care trăim este pur și simplu asurzitoare – în adevăratul sens al cuvântului.

Aproape jumătate din populația cu vârste cuprinse între 12 și 35 de ani – mai mult de un miliard de tineri din întreaga lume – este la risc de a dezvolta probleme auditive din cauza expunerii prelungite și excesive la sunete puternice, atrage atenția OMS. La creșterea acestui risc contribuie în mare măsură volumul auto-setat al sunetelor în cazul dispozitivelor portabile – telefoane mobile, playere audio sau căști.

Muzica mai încet!

Ascultarea muzicii la volum crescut pe perioade lungi de timp reprezintă un pericol pentru auz care pur și simplu nu exista în urmă cu un secol.

Într-o încercare de a combate și minimiza acest risc, OMS, în parteneriat cu Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor (ITU), a propus anul acesta, în februarie, un standard internațional pentru producătorii de dispozitive audio – inclusiv telefoane mobile, playere audio și căști.

Cele două organizații internaționale recomandă producătorilor dispozitivelor audio – precum telefoane mobile, căști și playere audio – să includă setări sau informări pentru utilizatori care să avertizeze atunci când volumul setat este prea mare, sau atunci când durata de ascultare la un volum înalt poate periclita auzul utilizatorilor. În plus, cele două organizații recomandă ca toate dispozitivele audio să fie dotate cu setări care să permită limitarea volumului maxim, inclusiv de tip „control parental”, unde părinții pot alege un profil personalizat al setărilor de volum pentru copii, pentru a proteja auzul acestora.

„În acest moment, avem informațiile și tehnologia necesare pentru a preveni pierderea auzului. Prin urmare, nu ar trebui ca tinerii să continue să riște probleme auditive în timp ce ascultă muzică. Lumea trebuie să înțeleagă că, odată pierdut, auzul nu se mai întoarce”, a explicat directorul general al OMS, dr. Tedros Adhanom Ghebreyesus.

De ce ne place să ascultăm muzica tare

Răspunsul poate fi surprinzător. În 1999, doi cercetători de la Universitatea din Manchester au publicat un articol științific în care explicau că muzica la un volum înalt – peste 90 dB – determină un răspuns fiziologic, vestibular, care nu poate fi obținut atunci când volumul este mai jos.

Cei doi cercetători au făcut un experiment în care au măsurat răspunsul fiziologic al unor studenți voluntari în timp ce aceștia ascultau muzică la volume diferite. Astfel, ei au observat că, la un volum înalt, de peste 90 de decibeli (db), există un răspuns vestibular – adică la nivelul urechii interne, în centrul echilibrului. Cercetătorii au descris „o senzație plăcută de mișcare chiar și atunci când stai pe loc”. Această senzație vestibulară ar putea sta la baza dorinței de a asculta muzica tare – cât mai tare. Cu alte cuvinte: muzica tare te face să te simți ca și cum ai dansa chiar și atunci când stai pe loc.

O lume asurzitoare

Dar trebuie spus că nu doar muzica ascultată la volum mare ne afectează auzul. De fapt, majoritatea zgomotelor din viața de zi cu zi în epoca modernă sunt la un volum de-a dreptul asurzitor.

„Posibilitatea de a ne surzi singuri prin activități curente nu a fost niciodată atât de mare. Adulții presupun adesea că segmentul de vârstă la risc pentru surditate dobândită este compus mai ales din copii și adolescenți, care ascultă muzică prea tare la căști. Realitatea este că aproape întreaga populație se expune zilnic la niveluri periculoase de zgomot. Aproape nimeni nu ajunge la vârsta pensionării cu urechile sănătoase”, scrie David Owen în cartea sa „Volume Control”.

David Owen este jurnalist la prestigioasa publicație americană The New Yorker și autorul cărții „Volume Control” – o lucrare captivantă despre sunet și auz, dar mai ales despre tot ce ne poate afecta auzul, de la boli și accidente, până la meseriile, hobby-uri și alegerile pe care le facem zi de zi.

„Este remarcabil că orice persoană trecută de vârsta adolescenței mai poate auzi ceva, orice”, afirmă Owen în primele pagini ale cărții sale – cu seriozitate, dar în același timp tendențios.

Oficial, sunetele peste 85-90 db sunt considerate periculoase pentru auz la expunere prelungită. Dar, pentru că volumul în decibeli este măsurat logaritmic, intensitatea unui sunet la 90 db este de aproximativ un miliard de ori mai mare decât cel mai slab sunet perceput de urechea umană, care reprezintă limita inferioară, de 0 db.

Un număr îngrijorător de mare de activități curente ne expun la sunete peste limita de 90 db și ne predispun la pierderea graduală a auzului. De la alarma telefonului până la claxonul mașinilor, zgomotul produs de motorul motocicletelor și sirenele mașinilor de poliție și ambulanță în trafic. De la mersul la cinema sau călătoria cu metroul, până la blender, aspirator și, desigur, preferata românilor: bormașina.

Mă aude cineva?

În primul capitol al cărții, Owen face un scurt „inventar” rapid al cunoștințelor sale apropiate care au deficiențe grave de auz. Lista începe cu socrii săi, care pierd detalii importante din conversațiile telefonice, însă sunt prea încăpățânați să facă ceva în privința asta. Stilistul soției sale poartă proteze auditive pentru a compensa pentru anii de expunere la zgomotul asurzitor produs de foehn-uri. Sora lui Owen poartă și ea proteze auditive. Autorul însuși suferă de tinitus – sau țiuit al urechilor – o afecțiune cronică care poate avea un impact semnificativ asupra calității vieții. Autorul descrie sunetul pe care îl aude constant cu cel al unui cor de cicade instalate în capul lui. Povestește că a rămas cu această afecțiune în urma unei infecții ORL severe.

Centrul Național de Statistici în Sănătate din SUA estimează că 37 de milioane de americani au deficiențe de auz. Pierderea auzului reprezintă a cincea cauză de dizabilitate la nivel global. Auzul este, deci, o resursă prețioasă, pe care mulți nu știu să o prețuiască și să o protejeze. Zilnic, ne angajăm în activități care ne pot afecta auzul. Și facem asta în mod deliberat, conștient. Din păcate, spre deosebire de receptorii olfactivi sau papilele gustative, care se regenerează constant, auzul nu se reface și, odată pierdut, nu poate fi recâștigat.

Gândirea magică în deficiența de auz

David Owen scrie despre tendința oamenilor care își pierd auzul de a aștepta fără a face nimic, în speranța că problema se va ameliora în timp, de la sine. Lucru care nu se întâmplă. În cele mai multe situații, auzul, odată afectat sau deteriorat nu se poate ameliora fără ajutor. Este un fel de gândire magică care duce la acutizarea deficiențelor de auz și la cronicizarea problemelor.

Owen notează că, spre deosebire de cei care nu văd bine și care poartă aproape întotdeauna ochelari, cele mai multe persoane cu deficiențe de auz refuză să poarte o proteză auditivă. Stigmatul surzeniei este încă puternic înrădăcinat în mentalul colectiv, notează autorul.

Viața de zi cu zi într-o lume fără sunet

În ciuda tuturor celor de mai sus, autorul afirmă că nu a existat o perioadă istorică mai bună să fii surd. Progresul tehnologiilor medicale din ultimii ani face ca multe persoane hipoacuze să poată auzi pentru prima dată.

În 2018, pe platforma de discuții Reddit, cineva a adresat o întrebare persoanelor hipoacuze: Ce i-a frapat cel mai tare atunci când, grație protezelor auditive sau implanturilor cohleare, au putut în sfârșit auzi. Răspunsurile au fost surprinzătoare – crâmpeie și frânturi din ceea ce înseamnă să trăiești într-o lume fără sunet. Spilcuim din răspunsuri: faptul că ploaia are un sunet, dar căderea zăpezii nu; faptul că lumina soarelui nu are un sunet sau că un foc arzând nu sună ca o explozie continuă; descoperirea că muzica are și versuri; sunetul propriilor „vânturi”; faptul că vocile nu sună toate la fel; felul în care intonația vocii poate face distincția între sinceritate și sarcasm atunci când afirmi același lucru; zgomotul făcut atunci când tragi apa la toaletă; faptul că există muzică ambientală în mall-uri și supermarketuri; ticăitul continuu al ceasurilor.

Un elogiu al sunetului într-o lume asurzitoare

Te-ai întrebat vreodată de ce, atunci când te scufunzi într-o piscină sau un bazin plin cu apă, nu mai reușești să auzi ceea ce zic cei care sunt în apă chiar lângă tine, dar cu capul afară din apă? Nu, nu este din cauză că urechile se umplu cu apă. Răspunsul e mai complicat de atât și poate fi găsit în paginile cărții „Volume control”. Este vorba despre „impedanța acustică” – felul în care undele de sunet circulă prin materiale diferite. Vocile oamenilor care vorbesc cu capul afară din apă se lovesc de suprafața apei și o mare parte sunt reflectate înapoi în aer. O altă parte din undele sonore sunt absorbite de lichid. De aceea nu poți auzi când ești scufundat, deși undele sonore se transmit foarte bine prin apă.

Mai multe detalii și informații absolut fascinante despre auz și despre magia sunetelor poți găsi în cartea lui David Owen. O recomand cu căldură, este o lectură deopotrivă educativă, captivantă și absolut memorabilă.