Ce mă sperie azi17 min read

Dacă mă iau după perspectiva viitorului de după a doua primă tură de scrutin și comentariile oamenilor din bulă, pare că o să rămân aici să sting lumina. Dar nu vreau asta. Vreau și eu să se schimbe țara, dar asta n-o să se întâmple fără oameni capabili să susțină schimbarea asta și altfel decât prin violență, scandal și promisiuni deșarte.

Am încercat să țin pasul cu ultimele știri. Simt că nu am putut, dar realizez că m-am intoxicat, de fapt, cu tot felul de informații, opinii și statistici. Am evitat cu încăpățânare să deschid televizorul, dar am scrolat prin sute de postări și comentarii. Cred, totuși, că efortul acesta se justifică: mi-e frică și îmi vine să caut siguranță în cifre. 

Zilele astea nu mi-e frică de schimbările de regim pe care le anunță unii. Oricare ar fi rezultatele alegerilor prezidențiale, nu cred că România va ieși din Uniunea Europeană, nici că va începe războiul sau că se va adeveri unul dintre scenariile catastrofice care se învârt în bula mea în ultima vreme. Sărăcia e mare deja, inegalitatea extremă sare în ochi la fiecare scroll, corupția domnește în sistemele de administrație și totul este deja foarte normal. Dar oamenii sunt deprimați și asta se vede în felul în care tot abandonează societatea care i-a abandonat constant de-o viață. Și, cumva, toți speră în continuare la mai bine. 

Mie mi-e cu adevărat frică de o realitate care se aruncă la suprafață acum, la fel ca și în toamnă, cu o îndârjire individualistă mascată umoristic. Mi-e frică de cât de mulți oameni din jurul meu își anunță plecarea din țară, facerea bagajelor, împachetarea vieții și expedierea peste granițe. 

Mai mult sau mai puțin dramatic, mai mult sau mai puțin asumat, vorba asta auzită și citită din toate părțile îmi dă un fel de senzație soră cu răul de înălțime. Când îi prind și îi întreb despre ideile astea, primesc de regulă niște răspunsuri standard.

Scenariul 1: „Mai glumim și noi, ce să și facem!”

Da, știu, glumitul face viața mai trăibilă. Da, am și eu mecanismul ăsta de apărare la purtător și nu m-aș despărți de el nicicum. Da, e bine să-ți descrețești fruntea, dar…

Dacă așa de mulți oameni doar glumesc cu plecatul din țară, ce se întâmplă, totuși, în realitatea de zi cu zi? Fiecare mai răsuflă niște năduf pe la crăpături – haha ce apocalipsă? –, apoi închide gura, întoarce privirea și își vede de pătrățica lui. Se continuă cu aceeași lehamite a traiului în acest loc, însoțită de lamentări despre cât de prost merg lucrurile, în timp ce se așteaptă apariția – fără a se știi de unde – a unui lider bun? Un lider suficient de corect, suficient de nebun, încât să încerce să dărâme întregul sistem și să preia conducerea, fie și cu forța.

Simplul fapt că, la fiecare tură de prezidențiale, se face un tam-tam general, în timp ce, la parlamentare și europarlamentare, interesul pentru vot se pierde printre grijile personale, arată clar că mentalitatea mesianică persistă.

Se caută în continuare indivizi care să vină cu salvarea. Lumea nu înțelege că sistemul este format din fiecare om în parte, oricât de individualist și centrat pe sine ar fi acesta.

Scenariul 2: „Dar eu chiar vorbesc serios, am bagajele (ca și) făcute!”

Recunosc, varianta asta mi se pare și mai supărătoare. Cum vine asta? Gata, vine potopul, dar eu mă salvez pe mine și las în urmă orice? Păi, dacă era așa simplu, nu ai fi plecat deja? 

Nu cumva negi că e și responsabilitatea ta să faci ceva, în fiecare zi, ca să fie mai bine în țara asta? Nu cumva ai lăsat pe alții treaba cea grea, iar acum, când ți se pare că-ți sunt amenințate privilegiile pe care ți le definești drept minimă normalitate, simți nevoia să te încordezi un pic și să te cerți cu cineva? Dar ți-e și teamă de conflict și confruntarea nu e punctul tău forte, așa că la revedere, ai plecat superior către orizonturi mai luminate.  

Cred că mulți dintre cei ce se anunță cu bagajele făcute neagă propria contribuție la starea lucrurilor, cu aceeași încăpățânare și inocență ca susținătorii facțiunilor de extremă-dreapta, care-și imaginează un lider despotic, care taie și spânzură și-i salvează pe români într-un mandat. 

Nu, nu spun că cei care gândesc așa sunt needucați și nu, nu învinovățesc oamenii care-și prioritizează propria stabilitate, doar că, atunci când lucrurile nu funcționează cum trebuie, cea mai grea provocare este conștientizarea și asumarea contribuției proprii. E mult mai ușor să arunci vina pe altcineva și să te retragi unde ți se pare că ești în siguranță, până la următoarea aruncare de vină pe cine s-o mai găsi prin preajmă atunci. 

Semidezrădăcinarea ca soluție de supraviețuire

Dacă te uiți pe harta aceea colorată frumușel cu galben în toate țările vestice ale Europei, descoperi o realitate cutremurătoare. Oamenii plecați de acasă, dar nu așa departe cât să se dezrădăcineze complet, sunt la fel în gândire și în vot cu cei de acasă. Nu cei din orașele mari, nu cei privilegiați, din clasa de mijloc. Cei din țară. Cei mulți. 

Românii aceia sunt, bănuiesc, oameni care nu au mai avut cum să supraviețuiască acasă, dar care nici nu și-au putut permite să plece prea departe de casă. Sunt oamenii care aglomerau punctele vamale cu mașina, de sărbători, care conduc zeci de ore ca să vină și să plece cu toate bagajele care încap în portbagaj și deasupra. Sunt oamenii care plătesc bagaj dublu la cală pentru vizite de patru zile și fac trafic internațional de sarmale, cozonac, brânză și legume cu gust.

Fac asta pentru că depărtarea de acasă e prea grea, dorul e mare și integrarea în societățile gazdă departe tare. Poate chiar nedorită – că uite ce bine ne descurcăm și dacă avem doar prieteni români! Ce dacă nu știu să scriu încă în limba de aici, oricum în timpul liber mă distrez pe TikTok, unde îmi intră doar videouri în română. Nu-mi trebuie mie, sunt deja bătrân/-ă, nu mai pot și nu mai am timp să învăț. Eu trebuie să muncesc!

Semidezrădăcinarea e ca un fel de limbo. Nu ești nici aici, nici acolo. Tărâmul dintre lumi, viața dintre ieri, azi și mâine, în care ți se umplu ochii de lacrimi și inima de durere la fiecare conversație despre familia lăsată în țară. Viața în care vinovăția că tu ai „scăpat” sau că tu ai „fugit” te încarcă cu teroarea că ți-ai abandonat nu doar familia, ci și o parte din tine – pentru privilegii, pentru bani, pentru viitor, pentru copii. Ce altceva puteai să faci?

Și uite așa, rămâi deconectat de la realitatea mai largă, în care ai putea să vezi că cei care strigă cel mai tare sunt cei care vor să te cumpere cel mai ieftin. Realitatea în care ești tot un biet braț de muncă, doar că unul care nu se simte niciodată îndreptățit să se lupte pentru casa lui – ba de frică, ba de resemnare. Așa că delegi lupta asta către cei care te conving că simt la fel ca tine. Iar în epoca algoritmilor social media, cei care te conving nu vor fi niciodată politicienii moderați, cei cu viziune și realism în strategii. Vor fi mereu trompetele, vor fi mereu scandalagii de serviciu, creatorii de haos, surferii valurilor de emoții care mobilizează popoarele asuprite și mereu păcălite. 

Satisfacție-n sistem, ghici civilizație ce-i?

Civilizația nu e doar despre educație și bun simț, e despre a crește împreună și a ne simți în siguranță. E despre a conștientiza și a accepta sarcina zilnică a implicării și responsabilității civice. De la a-ți saluta vecinii până la efortul de a-ți împărți gunoiul în trei pungi diferite. De la a-ți iubi familia, chiar dacă votează cu altcineva, până la efortul de a asculta până la capăt ce are de spus celălalt. De la a respecta rândul la coadă la supermarket până la a refuza o pilă la angajare, ca să nu te simți apoi ca un impostor. De la taxe, până la vot și, unde e cazul, la proteste.

Siguranța pe care fiecare și-o dorește stă în cooperare și respect reciproc. Adică modelele acelea de societăți din vest, în care au plecat așa de mulți români în căutare de stabilitate, prosperitate și demnitate. Procesul de construire a unei asemenea societăți este încă în desfășurare. S-au făcut greșeli și se vor mai face, însă e important să fie păstrată decența de a nu promova violența ca răspuns la nemulțumiri.

Extremismul este violență. Minciuna este violență. Manipularea este violență. Chiar și abandonul este violență. Este esențială recunoașterea violenței emoționale ca formă de control și respingerea propagandei prin care se practică acest control. 

Momentan, eu rămân aici și fac tot ce pot eu ca să fim împreună. Afecțiunea poate exista și de la depărtare, respectul poate fi păstrat și în dezacord, însă progresul real apare doar când binele este comun. Pentru toți, din ce în ce mai bine. Iar violența nu va reuși asta niciodată.