Dan Șucu sau Dan Sociu? Câteva observații despre cine rămâne în mintea tinerilor (și cine nu)22 min read

Nu, tinerii nu sunt inculți și superficiali. Dar modul în care recunosc (sau nu) nume din spațiul public ne arată cum funcționează algoritmii, ce fel de modele ajung la ei și cum fragmentarea culturii schimbă regulile jocului.

Se dă un sondaj despre cât sunt de cunoscute 15 figuri publice printre tinerii de 18-25 de ani. Se iau rezultatele și, la primul impuls, se frâng mâini adulte, de năduf și ciudă. „Măi, cum naiba să nu știi cine-s Radu Jude sau Emilia Șercan? Ce n’est pas possible, sacre bleu!” 

Doar că genul ăsta de reacție reflexă (sau kneejerk, după numele său mai plastic din limba engleză) spune cam zero despre tineri și o grămadă despre așteptările adulților. Să fie, bă, tată, culți în cap. Să urmărească, nene, presa quality. Să nu se uite-n gura tuturor influenkerilor. Să știe să-și aleagă modelele. „Citește cărți, te fac neprost”-style. Chestie la care nu pot să spun decât ok, boomer de la cine să știe, dragi părinți , profesori, intelectuali și alți adulți? 

Numai că, la fel ca unui om dintr-un trib izolat căruia îi spui să nu se teamă de avion, nu poți pretinde să cunoască ceva ce n-a întâlnit. De la cine să știe tinerii? Păi, de la noi. Și noi ce facem? Ne ultragiem azi pe tema asta, mâine găsim alt scăndăluț și-apoi ne vedem de viață, rate, concedii. Un pic contraproductiv, un pic „nu mai e nici Vama Veche ce-a fost”, un pic „of, tinerii din ziua de azi…”. 

Propunerea mea ar fi să ne suspendăm puțin judecata milenial geriatrică și să privim mai atent răspunsurile din studiu. Promit că o să descoperim împreună câteva lucruri interesante – nu doar despre generația Z, ci și despre felul în care se construiește memoria colectivă în epoca algoritmilor. 

Ia, hai, fiecare la internetul lui

Pe primele locuri în top îi găsim pe Mircea Bravo (profesie de bază: YouTuber), George Buhnici (reporter ProTV evoluat în tech bro), Dana Rogoz (actriță; în sfârșit, o meserie reală) și Dan Șucu („avem The Apprentice și acasă”). Cu cine ne întâlnim pe măsură ce coborâm spre coada clasamentului? Pe la jumătate dăm de jurnalista de investigație Emilia Șercan, vreo trei locuri mai încolo șade cineastul iconoclast și multipremiat Radu Jude, iar ultimul loc e ocupat de suprarealistul Roman Tolici, unul dintre cei mai titrați pictori români contemporani. 

Sunt Tolici, Jude și Șercan mai puțin relevanți decât Rogoz, Buhnici și Bravo? Depinde pe cine întrebi – iar ăsta nu e felul meu de a mă eschiva de la un răspuns, e chiar răspunsul. S-a scris deja foarte mult despre fragmentarea culturală a internetului, de la aproprierea conceptului de memă al lui Richard Dawkins încoace, n-o să mai adaug și eu pixeli pe subiect. Dar, da, internetul meu (70% meme cu pisici, restul long read-uri și analize din pUbLiCaȚii SeRiOaSe) sigur nu e și internetul tău.

Iar interneții noștri cu siguranță au puține-n clin și în mânecă cu cei ai zoomerilor. Știți ce înseamnă sybau? Nu? Căutați și apoi putem să vorbim despre ecosistemele producției de sens și ale vizibilității cotidiene. E la mintea cocoșului: tinerii răspund „da, știu cine e” la numele pe care le văd în feed, nu la cele care apar pe Scena9, la festivalul de film de la Locarno sau în gurile profesorilor lor.

Și aici cred că putem să demantelăm prima preconcepție cu care funcționăm noi, cei, să zicem, 35+. Notorietatea nu mai e un premiu pentru „valoare” (a fost vreodată?), ci un efect al circulației. Al repetării. Al memoriei de tip scroll. Dacă ne mai relaxăm un pic, poate reușim să luăm ierarhia notorietății acestor oameni nu ca pe o scară a valorilor tinerilor, ci ca pe o hartă a obiceiurilor lor de consum media.

Când Mircea Bravo sau George Buhnici stau atât de sus în top, nu înseamnă că toți tinerii îi venerează, ci că mulți dintre ei petrec suficient timp pe YouTube sau TikTok pentru ca algoritmul să le împingă în față conținutul produs de aceștia. În schimb, când doar o minoritate o recunoaște pe Emilia Șercan, nu e o dovadă că generația Z e „neinteresată de jurnalism”, ci că investigațiile ei rareori intră pe traseul divertismentului digital.

Cine are infrastructura să ajungă la tineri îi câștigă. Cine nu, rămâne cu milenialii, alți decreței și boomerii. Hai, câți adulți care citesc asta acum se bagă să facă un TikTok despre doctorate copiate? GRWM x plagiatul lui Ponta, anyone? Cât de greu poate să fie să scoatem milionul ăla de views? Spoiler: ca editor al unei publicații de cultură și societate care se chinuie să existe și-n lumea videourilor verticale scurte – e greu. 

Circuite scurte versus algoritmi oportuniști

Apropo de algoritmi și impactul lor asupra vizibilității, mai am un argument că ecuația asta nu are cum să ne dea o scară a valorilor și principiilor după care se ghidează tinerii. Asta pentru că numele care apar sus în top reflectă mai puțin „alegerile libere” ale zoomerilor și oglindesc mai mult niște mecanisme opace, deținute de companii care, surpriză, vor să facă profit, adică să țină utilizatorii cât mai mult în ecrane. Platformele decid ce nume vedem și cât de des, iar memoria umană funcționează prin repetiție. 

În aceeași ordine de idei, nu e întâmplător că antreprenori precum Florin Talpeș (Bitdefender) sau Dan Șucu (Mobexpert) sunt recunoscuți: nu doar realizările lor contează, ci și faptul că sunt citați constant. Talpeș e mai des văzut prin mass-media internaționale decât în România, pentru că afacerea lui e de ceva vreme pește mare, care nu mai încape în acvariul autohton. Iar Șucu, pe lângă businessul cu mobilă, e și acționar majoritar al celui mai iubit club sportiv din țară, Rapid (don’ t come at me, and also FCSB nu e Steaua), și prezintă reality show-ul Imperiul leilor. Nici aici nu vorbim despre fizică cuantică – cu cât ai mai mulți bani, cu-atât e mai ușor să ai și apariții publice. Iar memoria umană funcționează prin repetiție. (Da, am repetat dinadins fraza finală a paragrafului anterior, îmi place recursivitatea.) 

Faptul că un număr mai mic de tineri recunoaște nume precum Radu Jude sau Cristian Presură nu înseamnă că cei doi și colegii lor din aceeași jumătate a clasamentului nu contează. Înseamnă, mai degrabă, că lucrează cu alte tipuri de impact. Filmele lui Jude schimbă discursul public internațional despre România și raportarea ei la propria istorie, mai mult sau mai puțin recentă. Presură are o carte bestseller despre fizică (!) și e genul de prof pe care tinerii (da, chiar și cei din ziua de azi) și l-ar dori, de fapt, în liceu: entuziast, limpede în discurs și capabil să-ți explice relativitatea în timp ce-ți zice și-o glumă despre fotoni. 

Capitalul lor simbolic nu este și nici n-ar avea cum să fie cultivat prin notorietate de masă, ci prin nișe, festivaluri, podcasturi, evenimente academice. Prin opoziție cu culturile alimentate algoritmic, astfel de figuri publice funcționează în culturile „circuitelor scurte”: fiecare are publicul lui, intens, dar, prin însăși natura lui, limitat numeric. Iar societatea a fost alimentată dintotdeauna de ambele tipuri de vizibilitate: cea masivă, de staruri pe vremuri, influenceri azi, și cea densă, de nișă. 

Vino cu mine, știu exact în ce feed mergem

Acum că am scăpat, sper, de judecata morală tip „tinerii nu mai au cultură generală” și am îmbrățișat realitatea mai nuanțată a unei multitudini de culturi construite fragmentar, pe nișe și feed-uri personalizate, propun să problematizăm notorietatea mai degrabă tranzacțional. Poate chiar mercantil. Dacă popularitatea în rândul tinerilor nu reflectă neapărat valorile lor, atunci despre ce ne vorbește? Din punctul meu de vedere, despre utilitate percepută. Tinerii recunosc oamenii care le oferă divertisment rapid, sfaturi aplicate sau modele de succes vizibile. 

Nu înseamnă că au acces zero la restul, ci doar că îi consumă mai rar și abia după ce trec de tot felul de bariere. De algoritmi, da, dar și de poarta ferecată pe care o reprezintă accesul la educație, care, la rândul ei, le filtrează gusturile și preferințele. Iar accesul la educație în România este – șocant, știu – condiționat de clasă socială, adică de bani. Școala la noi e gratis doar pe hârtie. Știți cât mai costă un ghiozdan în zilele noastre? Dar o meditație? Dar un drum până la școală, când n-ai infrastructură de transport public în județ? Ăsta din urmă poate să te coste și viața, vezi cazul Caracal. 

Ne miră, așadar, că antreprenorii stau relativ bine în top? Sper că nu. Aș nota, însă, că prezența antreprenorilor, deși consistentă, nu e copleșitoare. Dan Șucu ratează la mustață bronzul clasamentului, iar Florin Talpeș apare abia pe la mijloc. Daniel Dines (fondator UIPath și cel mai bogat om din România) e, într-o delicioasă ironie a statisticii, flancat de aceiași Presură și Jude amintiți mai sus. Semn că, pentru generația Z, succesul nu se reduce la antreprenoriat. E un drum important, dar este el mai important decât, de pildă, entertainmentul? N-aș zice. Oricum, într-un puseu de optimism complet necaracteristic, aș spune că, dacă e să ne luăm doar după grafic, vedem o diversitate de modele, nu o monocultură capitalistă.

Ca să-mi corijez excesul de pozitivism, mă simt nevoită, în aceeași răsuflare, să-mi recunosc și limitele capacității de analiză. Cum se face că poetul Dan Sociu e atât de sus în top? Habar. Nu. Am. O ipoteză explorată cu un amic la bere e că unii respondenți l-au confundat cu Șucu, sună relativ similar și mai sunt și doi Dani. Nesatisfăcută, totuși, de explorarea informală, am întrebat și câteva tinere nereprezentative, adică genul care citesc mult.

Mi-au zis că poezia lui Sociu rupe printre liceene. Sunt dispusă să accept. Probabil că și mie mi s-ar fi părut seducător la 16 ani să-mi zică un tip – ba chiar un poet, omg! – „vino cu mine, știu exact unde mergem”. La 40, romantismul mă lasă mai rece, dar, hei, merităm și noi, femeile de vârstă mijlocie, avantajele noastre.

Ceea ce arată sondajul, când tragem linie și adunăm, e că nu mai există o memorie colectivă unitară. Da, pentru generațiile anterioare poate fi șocant sau neliniștitor. Greu de crezut că vreo persoană din generația părinților mei n-ar ști cine sunt Toma Caragiu sau Nadia Comăneci. Sau că am prea mulți colegi de generație milenială care să nu fi auzit de Gheorghe Hagi sau Mădălina Manole. Au și gen Z reperele lor cvasi-universale. David Popovici e Hagi pentru generația în care s-a născut, iar titlul e binemeritat. Tzancă Uraganu e și el un rege. Însă ideea de repere comune se demonetizează accelerat. N-o să pretind că nu mi-am înghițit mirarea când m-am văzut nevoită să explic unei tinere de circa 23 de ani cine a fost Maria Tănase.

Realitatea rămâne, însă, că fiecare dintre noi, nu doar zoomerii, trăiește într-o constelație personalizată de nume, influențată de algoritmi, grupuri de prieteni și bule de interes. Nu e nici bine, nici rău: e simpla realitate a unei societăți hiper-conectate, unde centralitatea a fost înlocuită de multiplicitate. Și dacă visați la un internet centralizat sau măcar federalizat, felicitări – e posibil să aveți niște tendințe de stânga pe care încă nu vi le recunoașteți. E OK, nu e niciodată prea târziu să facem revoluția antialgoritmi.

Până atunci, o să insist încă o dată că graficul nu arată cât de superficiali sunt tinerii, ci cât de mult s-a schimbat logica notorietății. În loc de figuri canonice universal-generațional cunoscute, avem figuri circulante, recunoscute de unele segmente și complet necunoscute de altele. În loc de un registru unic de prestigiu, avem straturi paralele de relevanță. Și, poate cel mai important, în loc de o cultură publică verticală (unde autoritatea se impunea de sus), avem o cultură rizomatică, orizontală, unde notorietatea e produsă prin feed, algoritm și like. Iar ăsta, cu bune și rele, e peisajul pe care generațiile noastre l-au construit și în care generația următoare crește.