Erasmus forever – despre a pleca, a rămâne și a te transforma17 min read

Trăim într-o lume în care diploma nu mai garantează succesul, iar mobilitate nu mai înseamnă neapărat emigrare. Cariera de azi e un colaj de experiențe, competențe și proiecte care se completează reciproc.

Am ratat șansa de a pleca cu o bursă Erasmus în facultate și la master, dar am reușit, în sfârșit, la doctorat, acum vreo doi ani. A fost o singură ocazie, scurtă – trei zile în Budapesta, unde am predat câteva ore –, dar intensă și valoroasă.  Nu sunt sigură cui i-a fost mai valoros (mie sau studenților), dar probabil amândurora. A fost superb, dar și complicat: birocrația aproape m-a făcut să renunț. Am avut însă mai multe ocazii de mobilitate datorită jobului. Călătoriile profesionale vin și ele la pachet cu  documentare și adaptare.

Eram în clasa a noua când am aflat de o oportunitate de schimb de experiență cu școala noastră parteneră din Olanda. Scriam aplicația și mă gândeam ce fain ar fi să stau o vreme în Zwolle. Acasă am primit întrebări din categoria: „Dar vrei să emigrezi?” Rușinos sau nu, nu înțelegeam ce înseamnă sau poate mintea mea nu concepea. Am răspuns cu un „nu” ferm – eu voiam doar să plec puțin. Era la sfârșitul anilor ’90 și cred că încă nu digerasem nimeni diferențele și distanțele dintre emigrare și mobilitate.

Acum, o mare parte a familiei mele trăiește în alte părți din Europa. Eu am rămas. Pe lângă investiția în cunoștințe tehnice sau de domeniu (HR), am pariat și pe o competență lingvistică de nișă: limba maghiară în București. Varianta scurtă a poveștii, versiunea 1: am rămas în București, dar am rămas mobilă profesional. Versiunea 2: o competență de nișă combinată cu una solidă de domeniu m-a făcut să stau pe loc, în sens bun. Am crescut în banking, am trecut prin outsourcing și fintech, și momentan lucrez în industria tech. Sau IT. Sau ambele. 

Nu e de mirare că tinerii de azi sunt tot mai atrași de companiile IT. Acestea oferă spații deschise, ierarhii plate și o cultură care încurajează experimentarea și creativitatea, oportunități de dezvoltare rapidă, deoarece tehnologiile în continuă schimbare permit învățarea și dezvoltarea de competențe valoroase pentru piața muncii, sens și impact, adică proiecte vizibile care pot schimba industrii sau vieți, oferind sentimentul de contribuție reală. Poate chiar și un mediu social și de colaborare – networking, hackathoane și evenimente de echipă care atrag tinerii care apreciază colaborarea și comunitatea. Sunt atrași și de antreprenoriat. Oare motivele pentru cele două să fie comparabile?

Dacă ne uităm la ce consideră a fi lucrurile importante în viață, unde starea mentală conduce net, fiind urmată de a fi iubit/ă, precum și să faci bine celor din jur și de a găsi vocația, îmi vine în minte o carte.

Christina Wallace, în The Portfolio Life, propune o alternativă la cariera liniară sau cea „portfolio”: viața de portofoliu, care integrează muncă, hobbyuri, voluntariat, comunitate și timp personal. Autoarea observă că milenialii se confruntă cu venituri stagnante, costuri mari pentru locuință, educație și sănătate, precum și cu joburi temporare sau instabile, ceea ce face necesară flexibilitatea și diversificarea.

Viața de portofoliu se sprijină pe patru piloni: identitate (munca nu ne definește complet), opționalitate (posibilitatea de a alege între mai multe direcții), diversificare (mai multe surse de activitate și venit) și flexibilitate (capacitatea de a ne adapta la schimbări).

Wallace descrie trei tipuri concrete de vieți de portofoliu:

• Moonlighters: au un job principal stabil și proiecte secundare pentru creativitate sau venituri suplimentare, de exemplu cineva care lucrează full-time într-o companie, dar scrie sau organizează evenimente artistice în timpul liber.
• Zigzaggers: trec între industrii și funcții diferite, investind timp și resurse pentru a-și reconstrui cariera, cum ar fi un inginer care devine designer de produse sau antreprenor.
• Multihyphenates: combină simultan mai multe domenii, obținând împlinire din diversitatea activităților, de exemplu un profesor care compune muzică, face consultanță și scrie cărți.

Scopul vieții de portofoliu este să creăm un ecosistem personal adaptabil, care să ne permită să progresăm în funcție de priorități, să reducem riscurile de burnout și să valorificăm creativitatea și oportunitățile multiple, reinventându-ne constant pe parcursul vieții.

În 2019, am reușit în sfârșit să dau la un master pe care îl ochisem de mult, la Facultatea de Filosofie, specializarea Comunicare și Studii Multiculturale, în cadrul catedrei UNESCO. Deși părea abstract, m-a atras perspectiva de a analiza teme corporate precum fuziuni (M&A’s) și procese decizionale în diferite culturi. La admitere, toți profesorii erau străini și m-am simțit ca și cum aș fi aterizat într-un interviu așa cum aș fi făcut eu, din partea opusă, ca recrutor. A fost o discuție de la egal la egal, oameni din business, o atmosferă deosebit de faină.

Până când a urmat întrebarea, pentru care ulterior mi-am dat seama că se pregăteau mult: „Știți și vă asumați o prezență de 80%?”. Am răspuns fără ezitare: 100%. S-au amuzat și au clarificat că e vorba de 80% prezență fizică. Tot 100%, am răspuns, așa că mi-au cerut explicații. Le-am explicat că vreau să fiu prezentă în ambele sensuri: prezentă în a învăța, dar și fizic. Pentru că interacțiunea, într-un context de învățare, produce magie. Le-am furat inima și încrederea. Nu zic, unii apoi m-au chinuit la examene.

Dintre multiplele motive tehnice pentru care consider importante facultățile, prezența în cele „clasice” aduce o diversitate amplă. În zilele noastre, putem experimenta contexte de adevărate „universități interne” la joburi, cu nimic mai prejos: ore de audiență cu profesorii → mentorat cu colegi, proiecte cu colegii de facultate → sprinturi birou. Și așa mai departe. Vă veți gândi că am avut noroc, că a fost un master special. De acord. Dar cu cât facultățile devin mai deschise și permeabile – și am exemple numeroase –, cu atât mai mult fluidizează contextele de viață reală în care studenții pot plonja. 

Există exemple, cum ar fi în Singapore, unde universitățile și companiile colaborează adesea prin spații comune, pentru a încuraja inovația și schimbul de cunoștințe. NUS și NTU împart facilități de cercetare și dezvoltare, iar SMU lucrează cu parteneri corporativi prin mentorat și co-predare. Hub-uri precum BLOCK71 și LaunchPad@One-North oferă start-upurilor acces la resurse și rețele, consolidând legătura între mediul academic și cel de afaceri.

Crezi că studiile universitare sunt importante pentru a câștiga bine? Nu hârtia va aduce câștig mai ridicat. Pariez însă pe experiență, care contribuie la succes. Cu circa un deceniu în urmă, Google anunța că angajează juniori chiar și fără studii superioare. Eu credeam că sunt modernă, progresistă și early adopter, însă la această știre am zis „nu, imposibil”. Iată-ne astăzi, fiind posibil. 

Suntem în era bazată pe competență (competency-based), adică o perioadă în care accentul în educație și resurse umane s-a mutat de la simple diplome sau experiență la competențe concrete și demonstrabile. Adică focus pe abilități practice, evaluare pe rezultate și comportamente, flexibilitate și învățare continuă, integrarea tehnologiei și a AI-ului: noile competențe includ digital literacy, colaborarea cu AI și gândire critică. Pare că diploma contează mai puțin decât ce poate face un individ la început de drum, ce știe să facă și cum știe să se adapteze.

Vorbind de competențe, mă întorc la exemplul de la început, exemplul de nișă unde există o tendință masivă de neutralizare a limbii engleze. Ce înseamnă acest lucru? Procesul de neutralizare implică adesea și simplificarea limbajului și procedurilor. Acest lucru poate însoți implementarea de software sau AI care preia traducerea și comunicarea, reducând nevoia de anumite poziții. Pe măsură ce engleza devine mai puțin esențială, competențele tehnice sau funcționale devin decisive.

Dar atunci care sunt competențele de nișă? Un pariu ar merge către următorul top 5:

1. Fluența tehno-culturală: combinarea alfabetizării digitale și AI cu comunicarea interculturală și etica.
2. Colaborarea om–mașină: capacitatea de a utiliza AI și de a construi fluxuri de lucru în care oamenii și tehnologia se amplifică reciproc.
3. Inteligență narativă: abilitatea de a înțelege complexitatea și de a construi povești (pentru organizații, date sau comunități) care generează încredere și acțiune.
4. Gândire regenerativă: integrarea sustenabilității, economiei circulare și designului sistemic în luarea deciziilor.
5. Microspecializări lingvistice + domeniu: de exemplu, stăpânirea unei limbi minoritare plus a unui domeniu tehnic, creând o valoare unică de punte între contexte diferite.

Mă întorc un pic la tema emigrării și mobilității cu care am început. La întrebarea „Dacă în ultimele 6 luni te-ai gândit sau ai luat în calcul măcar o dată serios să pleci din țară pentru o perioadă mai lungă?”, răspunsurile sunt cam jumi-juma. Scopul plecării, în caz de răspuns cu „da”, împarte marea majoritate între muncă și studii, emigrarea fiind abia pe locul 3.

La întrebarea „Care crezi că sunt motivele pentru care pleacă tinerii din România?”, răspunsul ar putea veni curând într-o formă robustă. Odată cu Directiva Transparenței a Uniunii Europene, care va face publice deja de anul viitor grilele salariale, e posibil ca peste ani motivațiile să se schimbe. Poate că nu doar venitul va conta, ci și calitatea vieții, oportunitățile și sensul personal.

Mobilitatea, fie prin studii, joburi sau proiecte internaționale, chiar și scurte, deschide perspective și ne ajută să ne construim un „portfolio life” flexibil. Nu diploma sau un singur job ne definesc succesul, ci competențele, experiențele, diversitatea activităților și capacitatea de a ne adapta. Munca, hobby-urile, comunitatea și timpul personal trebuie să se susțină reciproc, iar mobilitatea – fizică sau profesională – rămâne cheia pentru a crea un ecosistem personal care ne permite să învățăm, să creștem și să ne reinventăm constant.