Poveștile invizibile ale adopției: ce se întâmplă cu copiii odată ajunși în noua familie43 min read

Adopția pare un final fericit, prin care copiii ajung la familii care îi iubesc. Dar adevărata poveste începe după ce copiii se văd în noua lor casă; când actele sunt semnate și dosarul se închide, rămân fricile, traumele și dificultatea de a dezvolta atașamente sănătoase.

Când Nicu a venit pentru prima dată acasă la părinții săi adoptivi, privirea i s-a oprit asupra unui tablou în care erau cei doi copii biologici ai familiei – Flori și Mihai Brăila – când erau mici. A studiat tabloul mai mult timp, apoi a întrebat încet: „Eu de ce nu sunt acolo?”. 

A urmat o tăcere care nu putea fi explicată unui copil de doar trei ani, care nu înțelegea ce înseamnă adopția. Când Nicu a plecat în acea zi, părinții au căutat poza originală după care au făcut tabloul, și l-au editat și pe băiețel în poză. Tabloul arăta acum noua realitatea – cei trei copii Brăila. Pentru Nicu, era primul semn că, poate, în sfârșit, aparținea cu adevărat unei familii.

Cele mai multe povești despre adopție se termină în ziua în care copilul ajunge acasă. Dar acela este doar începutul, urmează partea cea mai grea, despre care se vorbește mai puțin: viața de după adopție. 

Copiii vin în noile lor familii cu un trecut instabil, marcat de stres și neglijare. Deși ar trebui să se simtă în siguranță cu noii părinți și să fie recunoscători că au fost aleși, cei mai mulți dintre ei retrăiesc abandonul în micile momente cotidiene. Un studiu publicat în Jurnalul Traumei la Copii și Adolescenți//„Complex Trauma of Abandoned Children and Adoption as a Healing Process”, sciencedirect.com // arată cum copiii din sistemul de adopție manifestă traume complexe, care le îngreunează capacitatea de a construi un stil de atașament sănătos.

Părinții adoptivi se confruntă, la rândul lor, cu provocări diferite de cele ale părinților biologici, experimentând propriile lor sentimente de anxietate, vinovăție, epuizare emoțională și nevoie de sprijin.//„«We thought we were stronger than we were»: adopters’ narratives about the adoption journey and disruption”, frontiersin.org //

Acest articol analizează ce se întâmplă cu copiii după ce sunt adoptați, cum se acomodează la noua lor realitate și cât de mult se reflectă trecutul lor în viața de zi cu zi. 

Am discutat cu doi psihologi de copii și familii, Andreea Abe Neagu și Paul Dîrmon, cu Mirela Mihăileanu, vicepreședinta Asociației Tzuby’s Kids, o asociație care oferă sprijin părinților adoptivi și cu Bogdan Simion, directorul executiv al Fundației SERA România, cu experienţă în domeniul protecţiei copilului şi al promovării drepturilor copiilor.

Am solicitat și informații de la Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție. 

Pe lângă acestea, textul spune poveștile a trei cupluri de părinți adoptivi – Brăila, Chelu și A. (ultimii au dorit ca numele lor de familie să rămână anonim) – care au povestit experiențele lor și ale copiilor lor. 

Cum arată copilul ideal?

Când Natalia și Marius Brăila s-au hotărât că vor să adopte un copil, aveau deja doi copii biologici ajunși la adolescență. Dar simțeau că rutina lor zilnică devenise prea comodă, le lipseau provocările din primii ani, atmosfera de la grădinița copiilor și momentele lor de vulnerabilitate. Așa că, treptat, ideea de adopție a apărut în discuțiile lor. 

Marius a început să viseze o fetiță într-o cameră întunecată, pe care o chema Maria. Visul a tot continuat să apară, iar Maria îl întreba când vin să o ia. 

Au început să se documenteze despre procesul de adopție, au vorbit cu copii lor și au hotărât împreună că sunt pregătiți să facă acest pas. S-au dus să depună actele la DGASPC (Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului) pe 6 ianuarie, când abia deschideau după sărbători. 

„Aveți un copil, Măriuca. O visez, mă așteaptă. Am venit să o luăm”, a glumit Marius cu cei de la Direcție. 

Deși Marius doar glumea, mulți părinți merg la DGASPC cu o imagine clară despre cum vor să arate copilul lor, de la criteriile generale de a nu avea frați sau probleme de sănătate, până la așteptări concrete legate de sex, etnie sau vârstă. Pot aștepta potrivirea cu un copil de la câteva luni, la câțiva ani, în funcție de cât de rigide sunt cerințele lor.// „Cum se face potrivirea dintre copil și adoptator/familia adoptatoare”, copii.gov.ro //

În ciuda acestor preferințe, realitatea din sistem arată altfel: mulți dintre copiii adoptabili sunt mai mari de șase ani, au frați sau surori, au o sănătate precară sau au trăit ani întregi în medii instabile. Înainte, acești copii erau numiți „greu adoptabili”, dar din 2021 sintagma a fost reformulată drept „profil public al copilului adoptabil”,// Profilul Public al Copilului Adoptabil, copii.gov.ro // pentru a înlătura conotația negativă.

Dacă Marius visa să adopte o fetiță numită Măriuca, Natalia avea în minte imaginea unui băiețel cu păr ondulat. Dar amândoi erau de acord că vor să adopte un copil cu o dizabilitate fizică, pentru că Marius avea, la rândul său, o dizabilitate din naștere – parapareză spastică, o afecțiune care cauzează slăbiciunea mușchilor membrelor inferioare. Erau pregătiți să își ajute viitorul copil să evolueze armonios, prin terapii și recuperare.

Când au văzut pentru prima dată o poză cu Nicu, le-au dat lacrimile, știau ca acesta va fi copilul lor. Natalia a simțit că era chiar băiețelul pe care și-l imagina ea. Nicu avea trei ani atunci și o dizabilitate la mâna dreaptă. 

Cazul lui Nicu este unul fericit, fiind adoptat la scurt timp după ce a intrat în sistemul de protecție al copilului. Dar nu la fel se întâmplă în cazul tuturor copiilor din „profilul public”. Unii dintre ei sunt văzuți de zeci de familii până sunt aleși de cineva, alții rămân în grija asistenților maternali până devin majori. 

„S-a dezvoltat foarte greu în mentalul colectiv înțelegerea că adopția e despre a ajuta un copil, nu despre a-l înlocui pe cel pe care nu-l putem avea”, spune Bogdan Simion, director executiv al Fundației SERA România. 

Istoria adopției în România este destul de întunecată, culminând cu anii 1990 când copiii erau maltratați în căminele-spital, oricum supraaglomerate. 

Între 1990-2000, România traversa o perioadă dificilă din punct de vedere economic, motiv pentru care familiile nu prea se gândeau să adopte. Iar cei puțini care adoptau o făceau pentru că nu puteau avea copii pe cale naturală. „Asta însemna că acel copil adoptat ar fi urmat psihologic aceeași dezvoltare ca un copil natural. De aceea trebuia să fie cât mai mic, cât mai frumos, cât mai blond etc. Iar tendința asta s-a perpetuat foarte multă vreme – până în următorul deceniu, spre 2010-2012”, explică Bogdan Simion. 

Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult nici în prezent, în sistem fiind în continuare mai mulți copii decât familii care vor să adopte.

În 2024, erau 7.063 de copii adoptabili din „profilul public” și doar 2.774 de familii s-au atestat pentru adopție, dintre care doar 1.184 au și adoptat. 

Iar dintre acești copii, 1.875 dintrei ei erau în sistemul de protecție de peste cinci ani, iar 2.480 – de patru ani, potrivit datelor primite de Mindcraft Stories de la ANPDCA.

Date statistice colectate de ANPDCA despre numărul copiilor la finalul anului 2024 care aveau deschisă procedura adopției de mai mult de un an, doi ani, trei ani și cinci ani.

Cu bagajul în spate – traumele și atașamentul copiilor adoptați

Primele luni din perioada postadopție sunt, adesea, cele mai dificile. Copiii trec rapid de la dorința de a face o impresie bună, la nevoia de a testa limitele noii familii, spune Mirela Mihăileanu, vicepreședinta Tzuby’s Kids, o asociație destinată familiilor adoptive. 

La început, copiii nu au încredere în adulții necunoscuți care urmează să le fie familie. Se poartă frumos din nesiguranță, din frica de a nu deranja. Pe măsură ce devin mai confortabili, încep să submineze autoritatea, ca să-și confirme că nu vor fi abandonați din nou. 

Așa a fost și în cazul celor trei frați adoptați de familia Chelu: Florin, Cornel și Nicoleta. În primele zile, totul părea că merge bine. Dar, curând, a apărut primul test.

„Nu vreau să rămân cu voi niciodată”, țipă unul dintre copii.

Ceilalți doi au început să plângă și să insiste că vor să rămână. Erau chiar dispuși să rămână doar ei doi, deși erau adoptabili împreună.

Abandonul// „Complex trauma of abandoned children and adoption as a healing process”, sciencedirect.com // este una dintre cele mai profunde traume pe care o poate suferi un copil. Respingerea de către familia biologică provoacă o criză identitară majoră, care influențează întreaga dezvoltare ulterioară. La asta se adaugă, de multe ori, alte substraturi dureroase: neglijență, violență, abuz, hărțuire, instabilitate. Aceste experiențe negative fac copilul vulnerabil din punct de vedere emoțional, dar și fizic. 

În primii doi ani după adopție, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) monitorizează evoluția copilului prin vizite periodice la domiciliu. Doar că aceste vizite nu sunt percepute mereu pozitiv de către copii. 

Când copiii familiei Chelu au auzit că „doamna de la Direcție” va veni, au avut un atac de panică. Credeau că vor fi trimiși înapoi la asistentul maternal. 

Această anxietate e comună: copiii adoptați se confruntă deseori cu frica de a fi trimiși înapoi în sistem sau revendicați de familiile lor biologice.//„Children’s Understanding of Adoption: Developmental and Clinical Implications”, researchgate.net //

Pentru a evita viitoarele atacuri de panică, părinții au hotărât să facă ei vizitele la DGASPC pentru a-i ține la curent cu situația celor trei frați. 

„Copilul este prioritar, iar noi trebuie să găsim modalități prin care să nu-i mai trecem prin traume, să nu-i mai expunem la situații care pot să le provoace răni în perioada asta de postadopție”, spune Maria Chelu. 

Pe lângă trauma abandonului, copiii adoptați manifestă, de cele mai multe ori, și alte probleme, precum dezvoltare întârziată fizică, lingvistică, comportamentală sau cognitivă. Acestea sunt influențate de mediul în care au trăit înainte de adopție și calitatea îngrijirii primite.// „Children in Institutional Care: Delayed Development and Resilience”, pmc.ncbi.nlm.nih.gov //

Când cei trei copii au intrat în familia Chelu, aveau carențe de dezvoltare, erau sub limita de greutate, înălțime și în ceea ce privește nivelul de vitamine. Florin, cel mai mare dintre ei, avea nouă ani, dar arată mult mai mic, iar Cornel arată de doar doi ani, chiar dacă, în realitate, avea patru. Părinții au încercat să recupereze anii pierduți de copii și să le asigure o dezvoltare normală. Au mers cu ei la logoped, la recuperare medicală și i-au trimis la cursuri sportive, printre care și înot. 

Copiii primesc îngrijirile de bază în sistemul de protecție, dar nu și sprijinul emoțional de care au nevoie. Adesea, asistenții maternali sunt chiar încurajați să evite apropierea prea puternică de copii, pentru a reduce trauma separării ulterioare.// „Attachment Styles in Children Living in Alternative Care: A Systematic Review of the Literature”, link.springer.com //

Astfel copiii adoptați dezvoltă, deseori, un stil de atașament dezorganizat. Unii se atașează rapid de necunoscuți (atașament anxios), alții par indiferenți sau distanți (atașament evitant).

Așa a fost și cazul lui Nicu Brăila. După nici zece minute de când l-a cunoscut pe Marius, tatăl său adoptiv, era în brațele sale. Se jucau cu mașinuțele, râdeau și simțeau că se cunosc dintotdeauna. 

Natalia și Marius, părinții lui adoptivi, l-au vizitat zilnic în perioada de încredințare. Stăteau cu el și se jucau, dar, de fiecare dată, Nicu plângea zgomotos când venea momentul plecării. Fiecare despărțire era un nou miniabandon pentru el. 

„Mai știi când mă lăsați acolo și plângeam?”, o întreabă încă Nicu pe mama lui, ani mai târziu. Îl liniștește când aude că și ei plângeau după el. 

Dar deși s-a atașat repede de ei, i-a luat aproape un an până să-i spună mamei „Te iubesc” din inimă.

Traumele nu dispar odată cu adopția. Se manifestă prin coșmaruri, anxietate și comportamente regresive. 

După primul an petrecut alături de ei, a început ceea ce părinții lui Nicu au numit „perioada de criză”. La scurt timp după ce adormea, Nicu se trezea țipând și plângând isteric. Îi tremura tot corpul și refuza orice apropiere, nu lăsa pe nimeni să-l ia în brațe sau să-l liniștească. Țipetele lui se auzeau din toată casa.

Într-una dintre acele nopți, când era deja la a patra criză, s-a trezit din nou, plângând în patul lui. De data asta, părinții și frații lui s-au așezat pe marginea patului, formând un cerc protector în jurul lui. Mama îl mângâia ușor pe spate, fratele îi vorbea calm. 

„Cred că despre asta e procesul, să pui copilul în mijloc, să oferi tot ce poți, tot ce e mai bun. Un copil are nevoie de oameni lângă el care să fie scutul lui. Eu așa văd adopția”, spune Marius Brăila. 

Acomodarea la noua realitate

Când Ștefan și Cristina au intrat în familia A., nu se simțeau în siguranță. Începeau o viață nouă, dar nu știau ce urmează cu adevărat. Treceau de la episoade de tristețe profundă la momente de bucurie intensă, greu de înțeles pentru cei din jur.

Modul în care copiii înțeleg adopția diferă de la un caz la altul. Pentru unii este o șansă reală la o viață mai bună, pentru alții este o ruptură dureroasă care aduce după sine frustrări, neîmpliniri și nesiguranță.

„Se pot simți diferiți sau se pot simți normali. Depinde cum le este prezentată adopția și cum o percep ei”, explică psihologul Paul Dîrmon.

Psiholoaga Andreea Abe Neagu spune că părinții și copiii au nevoie de suport reciproc pentru a se acomoda și a-și consolida relația. Este nevoie de sprijin psihologic pe întregul parcurs de dezvoltare a copilului, dar mai ales în unele etape – în momentele critice și în cele de tranziție între etape importante ale vieții. 

Adrian și Cătălina A., părinții adoptivi ai celor doi frați, au înțeles devreme că relația nu se construiește doar cu dragoste, ci și cu muncă emoțională constantă. Au apelat la terapie individuală și de grup pentru a învăța cum să comunice mai bine, cum să creeze un spațiu sigur și cum să sprijine fiecare copil în ritmul său.

Un pas important a fost repararea dinamicii dintre cei doi frați. La început, ei se certau frecvent și erau individualiști, fiecare văzându-și propriul interes. Asta pentru că veneau dintr-un mediu în care erau obișnuiți, mai degrabă, să supraviețuiască, decât să trăiască unul cu altul. Cu răbdare, au fost învățați să-și exprime sentimentele, să comunice în momente de conflict, și au ajuns treptat să fie mai empatici și mai conectați unul cu celălalt.

Această integrare în viața socială nu are loc doar în familie, ci și la școală, unde copiii adoptați trebuie să învețe să relaționeze cu colegii și să-și facă prieteni. 

Pentru Florin, Cornel și Nicoleta – cei trei frați din familia Chelu – adopția a coincis cu începutul anului școlar. Brusc, au fost nevoiți să se adapteze simultan în mai multe medii: într-o familie nouă, într-o școală necunoscută, printre colegi și profesori străini.

Copiii adoptați se confruntă adesea cu dificultăți de învățare și relaționare cu colegii lor de clasă. Le poate fi greu să se concentreze, să-și controleze impulsurile sau să-și gestioneze emoțiile, ceea ce le afectează parcursul școlar. În plus, statutul lor de copii adoptați poate deveni un motiv de stigmatizare sau discriminare, prin care colegii să îi respingă sau izoleze.// „Adopted Adolescents at School: Social Support and Adjustment”, sci-hub.se //

Învățătoarele copiilor din familia Chelu au știut, încă de la început, cum să abordeze situația cu grijă. Nu i-au strigat niciodată pe numele de familie până când actele nu au fost schimbate după adopție, iar ei au primit oficial numele Chelu. În felul acesta, ceilalți copii nici n-au știut că ei sunt adoptați. Cei trei frați și-au spus singuri povestea colegilor, în ritmul lor, și au fost primiți cu deschidere. 

„Eu în burtica cui am crescut?”

„Eu sunt adoptat”, a zis Nicu trist într-o zi. Nu înțelegea exact ce înseamnă asta, dar știa că e ceva diferit. 

„Tu nu ai crescut la mine în burtică, ai crescut la mine în inimă”, i-a răspuns mama cu blândețe. 

Copilul s-a mândrit cu acest răspuns, chiar și în fața fraților lui vitregi, dar după un timp a venit inevitabil întrebarea: „Dar eu în burtica cui am crescut?”.

Dorința copiilor adoptați de afla informații despre familia biologică este normală și vine din nevoia lor de a-și înțelege identitatea, pe măsură ce cresc. Cei adoptați la vârste mai mari au, uneori, amintiri din perioada preadopție. Cei adoptați foarte mici, în schimb, trăiesc cu un gol, pentru că nu își cunosc aproape deloc trecutul.

Datoria părinților este de a spune mereu adevărul, adaptat la vârsta copilului și la nivelul informațiilor disponibile, explică Andreea Abe Neagu. A ascunde trecutul nu protejează copilul, ci îl privează de propria identitate.

În cazul lui Nicu, părinții nu aveau detalii despre familia biologică, oricât de mult și-ar fi dorit să-l ajute. Într-o tabără organizată de Tzuby’s Kids, au primit un sfat simplu: să-l încurajeze pe Nicu să deseneze cum își imaginează el că arată mama lui biologică. Astfel, își poate crea o ancoră emoțională, o poveste în care el are controlul.

Atunci când copiii sunt mici, nu pot procesa informații complexe sau traumatice, explică Neagu. De aceea, e bine să li se ofere informații generale despre familia biologică. Pe măsură ce cresc, părinții pot introduce treptat detalii mai dificile, inclusiv despre violență, abuz, neglijență sau consum de substanțe.

Ștefan și Cristina A. își amintesc bine trecutul lor. Aveau șapte și, respectiv, cinci ani, când au fost luați din familia biologică. Au trăit ani întregi într-un mediu violent, în care tatăl biologic o bătea pe mama lor, dar și pe ei. În urma unui episod grav de violență, vecinii au sesizat poliția. Copiii au fost preluați atunci de DGASPC și plasați în grija unui asistent maternal, unde au stat cinci ani înainte de a fi adoptați de Cătălina și Adrian.

Cei care au fost adoptați pot cere, după ce devin majori, informații despre familia biologică, dosarul de adopție și contextul în care a avut loc separarea. Cererea se face prin ANPDCA//Informații destinate părinților/rudelor biologice, copii.gov.ro // și, dacă ambele părți sunt de acord, pot fi chiar puși în contact direct. 

Totuși, nu toți copiii adoptați doresc să-și întâlnească părinții biologici. 

Copiii din familia Chelu își amintesc și ei părinții lor biologici. Știu că nu se vor mai întoarce la ei, dar se raportează diferit la situație. Nicoleta spune că ar vrea să-și întâlnească mama biologică măcar odată, ca să o întrebe „de ce a abandonat-o fără să o anunțe”. 

Fratele ei, Florin, are însă o reacție total diferită. Simte o ușoară repulsie față de femei, din cauza neglijenței și a lipsei de grijă din primii ani de viață. A spus răspicat că nu vrea să mai audă niciodată de mama lui biologică, pentru că nu i-a îngrijit, nu le-a dat de mâncare și a ales alcoolul în locul lor.

Indiferent de felul în care copilul se raportează la trecut, este esențial ca părinții adoptivi să fie mereu deschiși să vorbească despre familia biologică, ori de câte ori apare această nevoie din partea copiilor. 

„Noi ca oameni avem nevoie de povești pentru a funcționa în această lume. Însă copiii, de cele mai multe ori, își vor construi povești despre cum ei sunt vinovați, au făcut ceva greșit și de asta au fost abandonați. De aceea, e important să contracarăm această credință extrem de negativă”, spune Neagu. 

În unele cazuri, copiii adoptați au nevoie să înțeleagă că pot avea mai mulți părinți – unii care i-au născut, alții care i-au crescut. Așa cum se întâmplă și în situațiile de divorț, iubirea nu se împarte, ci se multiplică.

Părinții adoptivi nu au cele nouă luni de pregătire ale părinților biologici

Părinții care au copii pe cale naturală sau prin FIV au nouă luni de pregătire în care așteaptă și se conectează, în același timp, cu copilul ce urmează să vină în viața lor. În procesul de adopție, nu există această perioadă de tranziție. Totul se întâmplă brusc, copilul apare în viața lor cu un trecut și un bagaj emoțional, iar pregătirea părinților este doar birocratică – cu dosare, semnături și vizite. 

„Atunci când îți vine copilul acasă, trebuie să pornești de la zero. Pleci cumva cu un minus, nu cu un plus de pregătire din asta”, explică Mirela Mihăileanu, vicepreședinta Tzuby’s Kids. 

DGASPC le oferă părinților acces la cursuri și materiale menite să-i pregătească pentru a primi copilul în viețile lor. Dar în realitate, părinții primesc doar informații generale despre creșterea unui copil sau despre tantrumuri, ceea ce nu este suficient pentru provocările care inevitabil apar.

Într-o seară, Marius a vrut să îi facă masaj lui Nicu cu ulei de bebeluș. Când copilul a simțit mirosul uleiului, a început să plângă și să țipe că nu vrea să fie atins. Tatăl s-a blocat când a văzut această reacție puternică și nu înțelegea cu ce greșise. Inițial a luat un pic personal situația, dar apoi și-a dat seama că Nicu asocia acel miros cu ceva din trecutul lui. 

„Ca părinte adoptiv operezi cu niște concepte pe care nu le știi. Habar nu ai dacă pentru el un simplu miros înseamnă o experiență pozitivă sau negativă”, spune Marius. 

Studiile//„«We thought we were stronger than we were»: adopters’ narratives about the adoption journey and disruption”, .frontiersin.org // arată că părinții adoptivi au nevoie de o pregătire mai riguroasă pentru a învăța să gestioneze nevoile emoționale speciale și tulburările de comportament ale copiilor, dar și dificultățile de atașament pe care le manifestă. 

Cursurile de la DGASPC nu conțin informații despre traumatologie sau despre perioada postadopție. De multe ori, părinții își dau seama abia după ce copilul ajunge oficial în familia lor că nu dispun de informațiile necesare pentru a-l ajuta să crească armonios și să-și depășească traumele. 

Părinții trebuie să le ofere sprijin copiilor lor, dar au nevoie, la rândul lor, de sprijin și comunitate, de alți părinți care au avut experiențe asemănătoare. De aceea, mulți ajung să apeleze la ONG-uri care se ocupă cu așa ceva și care facilitează grupuri de suport pentru familiile adoptatoare, în cadrul cărora să se ajute reciproc cu sfaturi. 

„Știi că se zice «it takes a village to raise a child» acest «village» sunt oamenii care sunt în situația noastră, care înțeleg ce se întâmplă și au trecut prin diverse lucruri”, spun părinții din familia A. 

Acest articol a fost realizat în cadrul The Ratiu Forum Journalism Mentorship Programme, sub coordonarea jurnalistei Diana Oncioiu.