Cursa spațială în 2025: China crește într-un an cât alții în zece, dar ascunde problemele sub preș33 min read

În ultimele decenii, China a ajuns de la o țară cu prezență aproape zero în spațiu la a doua cea mai mare forță spațială a lumii, și pare chitită să atace poziția de lider al Statelor Unite.

În 2003, China efectua pentru prima dată o misiune spațială cu echipaj și totodată ducea un astronaut chinez în spațiu, reușită care a venit la mai mult de două decenii chiar și după primul (și singurul) zbor al unui român în spațiu.

Două decenii mai târziu, Beijingul are deja o stație spațială proprie, un rover pus pe Marte și a reușit chiar premiere în explorarea lunară.

E un progres care e privit cu oarecare temere de rivalii geopolitici de la Washington, a căror agendă spațială e încurcată constant de schimbările de priorități ale diferitelor administrații, și, mai recent, de lobby-ul tot mai puternic al companiilor aerospațiale private, care și-ar dori ca fondurile pentru cercetarea spațială destinate NASA să fie îndreptate spre interesele lor mai comerciale.

CITEȘTE ȘI: Cursa spațială în 2025: NASA, între jocuri de putere și lobby-ul puternic al privaților

Dar poate China să își mențină acest ritm de creștere al programului spațial, care va presupune misiuni și tehnologii tot mai complicate, din moment ce agenția lor, CNSA, este izolată de restul marilor agenții spațiale internaționale?

Zhenzhou/VCG/Getty Images

Lanț de premiere în spațiu

În ultimii cinci ani, programul spațial chinez a avut mai multe premiere: a reușit o amartizare controlată pe Marte, a adus și operat un rover pe Planeta Roșie, a adus înapoi mostre de roci lunare și a pus pe orbită o stație spațială de lungă durată.

Misiunea Tianwen-1, lansată în 2020, a fost formată dintr-o sondă, un vehicul de amartizare și un rover, toate produse intern și lansate cu o rachetă Long March 5.// „Tianwen-1: China’s first Mars mission”, planetary.org // Misiunea a intrat în orbita marțiană în februarie 2021 și a amartizat cu succes trei luni mai târziu, în bazinul Utopia Planitia, cel mai mare crater de impact cunoscut din tot Sistemul Solar. China a devenit doar al doilea stat din istorie, după Statele Unite, care a reușit o amartizare controlată.

Roverul Zhurong a fost operat cu succes între mai 2021 și mai 2022, străbătând aproape doi kilometri pe suprafața marțiană. El a fost pus în modul de hibernare în mai 2022, înainte de iarna marțiană. Roverul nu s-a mai trezit de atunci, și, deși China nu a anunțat oficial încheierea misiunii, este puțin probabil ca vehiculul să revină online. // „China’s Mars rover may never wake up because of Martian dust”, space.com //

Tot în 2020, China a mai reușit o performanță care nu mai fusese realizată de mult: a reușit să aducă înapoi mostre de pe Lună pentru prima dată din 1976 încoace, de la misiunea Luna 24 a Uniunii Sovietice.// „China’s Chang’e-5 mission returns Moon samples”, bbc.com //

Programul de explorare lunară al Chinei, Chang’e, a început cu misiuni orbitale în 2004, a pus rovere pe suprafața Lunii în 2013 și 2019, și a adus nava Chang’e 5 în complexul vulcanic Mons Rumker în decembrie 2020.// „China’s Chang’e 5 lands on the moon to collect the 1st fresh lunar samples in 44 years”, space.com //

Chang’e 5 a adunat peste un kilogram de roci lunare, colectate inclusiv de la o adâncime de un metru, pe care le-a „aruncat” în atmosfera terestră într-o capsulă.// „Chang’e-5: China’s Moon sample return mission”, planetary.org // Însă misiunea vehiculului nu s-a terminat aici: Chang’e 5 a revenit pe orbită și a devenit primul vehicul spațial al Chinei care a intrat pe orbita Lagrange L1. Punctele Lagrange sunt locații în spațiu unde forțele gravitaționale a două corpuri cerești mari, precum Soarele și Pământul, se anulează reciproc, permițând unui obiect mai mic să mențină o poziție relativ stabilă.// „What Is a Lagrange Point?”, nasa.gov //

Iar, în ianuarie 2022, nava a părăsit punctul și a intrat pe o orbită lunară distant retrogradă, devenind primul vehicul din istorie care a utilizat o astfel de orbită.// „ A Chinese spacecraft is testing out a new orbit around the moon ”, spacenews.com //

Misiunea a avut atât de mult succes încât a fost repetată, la o scară mai mare, în 2024, cu Chang’e 6. Aceasta a fost prima misiune lunară care a reușit să aducă înapoi mostre de pe partea îndepărtată a Lunii.// „China Makes History with First-Ever Samples from the Moon’s Far Side”, scientificamerican.com //

Model al stației spațiale Tiangong. Wikimedia Commons

În 2021, China și-a lansat prima stație spațială de lungă durată, Tiangong. Proiectul era ceva mai vechi, fiind precedat de două stații-prototip, Tiangong-1 (lansată în 2011, deorbitată în 2018) și Tiangong-2 (2016-2019).// „China’s space station, Tiangong: A complete guide”, space.com // Ritmul a fost intensificat după ce, în 2011, Congresul Statelor Unite a interzis orice colaborare între NASA și CNSA, ceea ce a blocat posibilitatea Chinei de a participa la Stația Spațială Internațională (SSI).// „Congress Bans Scientific Collaboration with China, Cites High Espionage Risks”, forbes.com //

Tiangong e format dintr-un modul de bază, plus alte două module de tip laborator care au fost lansate și andocate în 2022. Stația are aproximativ o treime din dimensiunea SSI și poate găzdui până la șase astronauți simultan, însă cele opt expediții efectuate până acum au constat din trei astronauți care au locuit timp de aproximativ șase luni pe stație.// Detalii pe wikipedia.org//

Stația ar trebui să rămână pe orbita Pământului timp de cel puțin zece ani, însă durata va fi probabil prelungită, precum s-a întâmplat deseori în cazul SSI. Asta înseamnă că, după deorbitarea Stației Spațiale Internaționale,  cel târziu în 2031// „FAQ: The International Space Station Transition Plan”, nasa.gov // și în cazul puțin probabil în care o altă stație spațială va fi lansată până atunci, Tiangong ar putea fi, pentru o perioadă, singura stație spațială organizată de o agenție spațială de pe orbită.

Capsula misiunii Chang’e 6, cu mostre de pe partea îndepărtată a Lunii, recuperată în Mongolia. VCG/Getty Images

Marșul lung al dezvoltării de rachete

Niciuna dintre misiunile acestea nu ar fi fost posibile, însă, fără rachetele de lansare dezvoltate tot de China. Familia de rachete Long March este dezvoltată încă din anii 1960, dar, în ton cu avansul programului spațial chinez, dezvoltarea ei s-a intensificat în ultimul deceniu. 11 dintre cele 16 modele de rachete Long March care sunt active în 2025 au debutat după 2015.//Detalii pe wikipedia.org //

Pentru majoritatea misiunilor de amploare, precum cele enumerate mai sus, CNSA apelează la cea mai puternică variantă, modelul Long March 5 (cu variația 5B). Restul variantelor de Long March încă active au diverse capabilități de lansare de sateliți și punere pe orbită.

Numerele mai mari nu indică un model mai puternic, și nici măcar o variantă mai nouă. Long March 12, cea mai recentă familie de modele care și-a făcut zborul inițial în noiembrie 2024 – înaintea modelelor Long March 9 și 10 – este o rachetă de dimensiuni medii, menită pentru a pune sateliți pe orbită.// „ China launches first Long March 12 from new commercial spaceport in boost for country’s lunar plans ”, spacenews.com //

Deocamdată, niciunul dintre modelele Long March active nu sunt reutilizabile, o dorință mai veche a CNSA.//„ US intel officials “concerned” China will soon master reusable launch”, arstechnica.com // Long March 8A, un model care a debutat în luna februarie, trebuia inițial să fie reutilizabil, însă se pare că ținta a fost mutată tacit către modele viitoare. Long March 12A, despre care se bănuiește că ar putea fi testat cu un zbor orbital în 2025, pare să fie cel mai apropiat model reutilizabil de lansare.

În schimb, există o suită de vehicule de lansare de la companii chineze private care au teste cu variante reutilizabile programate în 2025 (cel puțin la nivel declarativ). Printre acestea se numără Pallas-1 și Ceres-2 (dezvoltate de compania Galactic Energy), Zhuque-3 (Landspace), Hyperbola-3 (I-space) și Kinetica-2 (CAS Space).// „ China’s commercial space sector”, iiss.org //

Totuși, programul spațial chinez a rămas în urmă în ceea ce privește vehiculele folosite în misiunile cu echipaj. Acolo sunt folosite în continuare variante modificate ale rachetei Long March 2F, lansată inițial în 1999, în combinație cu capsula Shenzou – bazată pe designul capsulelor rusești Soyuz –, care a debutat în același an.

Rachetă Long March 3F lansând misiunea Tianwen-2. VCG/Getty Images

Problemele mai puțin oficiale

Toate acestea arată destul de bine pe hârtie, însă asta este poate cea mai mare problemă atunci când vrei să analizezi programul spațial chinez – nereușitele nu prea își fac loc prin comunicarea publică a agenției.

Despre rachetele Long March, de exemplu, CNSA susține că ar avea printre cele mari rate oficiale de succes ale misiunilor – în jur de 97% din totalul lansărilor de rachete Long March ar fi decurs fără probleme majore.// „ China Focus: China’s Long March rockets complete 300 launches ”, xinhua.com // Însă fără posibilitatea de a observa independent misiunile, e greu de spus ce definește agenția spațială chineză drept „problemă majoră”.

De exemplu, chiar în luna ianuarie, una din lansările catalogate drept reușite de CNSA era să se termine într-o tragedie. Unul din boosterele unei rachete Long March 3B, lansată pe 23 ianuare de la Centrul de Lansări de Sateliți Xichang din vestul Chinei, a căzut la sol extrem de aproape de o casă locuită din provincia alăturată Guizhou.//„Chinese rocket booster falls to Earth, explodes near home (video)”, space.com //

Ceea ce n-a fost o anomalie, ci un risc asumat de către programul spațial chinezesc. Primele centre de lansare ale unor rachete orbitale din țară, printre care s-a numărat și cel de la Xichang, au fost construite adânc în interiorul Chinei continentale//„A Comprehensive Review of China‘s Land and Sea Launch Infrastructure”, newspaceeconomy.ca // din rațiuni de securitate ce țineau de Războiul Rece. Ori majoritatea bazelor spațiale din restul lumii sunt de obicei situate în apropierea țărmurilor de golfuri sau oceane, tocmai pentru a minimiza șansele ca resturi de rachetă să cadă peste zone locuite.

Astfel de incidente sunt agravate de faptul că boosterele lui Long March 3B, unul dintre cele mai vechi modele ale familiei de rachete, rămân cu combustibil rezidual chiar și după separare,//„ Rocket booster smashes home following Chinese Long March 3B launch ”, spacenews.com // ceea ce crește semnificativ riscul unei explozii la sol. Iar dârele roșii de gaze pe care le lasă în urmă, formate în mare de tetroxid de dinitrogen, sunt toxice pentru oameni și pot cauza arsuri și răni oculare severe.

E drept, CNSA a inaugurat în ultimul deceniu și centre spațiale noi situate în apropierea țărmului, precum centrul Weichang din insula sudică Hainan. Însă China nu poate renunța la bazele spațiale continentale pentru că, în același timp, dorește creșterea numărului de lansări spațiale de la un an la altul, și are nevoie de ele pentru a asigura un astfel de ritm de lansări. În același timp, și guvernul de la Beijing susține public necesitatea bazelor continentale, din rațiuni de securitate.//„‘Extreme situations’: China’s space superpower goals are being shaped by security concerns”, scmp.com //

De altfel, anul 2024 a fost o dezamăgire subtilă pentru CNSA în ceea ce privește lansările. La începutul anului trecut, dezvoltatorul principal al programului spațial chinezesc, China Aerospace Science and Technology Corporation (CASC), țintea un record de cel puțin 100 de lansări, din care 70 să fie efectuate de CNSA, iar restul de sfera privată. Până la urmă, au fost reușite doar 68 de lansări, cu una mai mult decât în 2023 – și, ironic, borna a fost depășit de un zbor-test eșuat, al rachetei private Kinetica-1.// „ China suffers commercial rocket failure but sets record for annual launches ”, spacenews.com //

Una dintre aceste lansări, efectuată în august 2014 cu o rachetă Long March 6A, a pus pe orbită primii 18 sateliți pentru o nouă constelație de rețea broadband. Însă treapta superioară a rachetei s-a dezintegrat în orbita Pământului, creând sute de bucăți de deșeuri spațiale care au putut fi detectate de către Comandamentul Spațial al Statelor Unite – ceea ce înseamnă că au dimensiuni de cel puțin zece centimetri – și probabil mult mai multe care nu pot fi observate, dar care pun un pericol real funcționării sateliților și stațiilor spațiale din orbită. Un eveniment similar, tot cu o rachetă Long March 6A, desfășurat în noiembrie 2022, a creat la acea vreme peste 500 de bucăți de deșeuri spațiale detectabile.

Ceremonie cu ocazia lansării misiunii Shenzou-19 către stația Tiangong, în octombrie 2024. VCG/Getty Images

Iar deșeurile spațiale devin o problemă care afectează inclusiv ambițiile spațiale ale Chinei. Se vede din exemplul recent al astronauților chinezi de pe misiunea Shenzou 20, ajunși pe stația Tiangong încă din luna aprilie, și care ar fi trebuit să revină pe Pământ la începutul lunii noiembrie. Problema a fost că vehiculul Shenzou cu care trebuiau să se întoarcă e suspect de „daune din cauza impactului cu bucăți mici de deșeuri spațiale”, așa cum a anunțat chiar agenția spațială chineză. //„Three astronauts are stuck on China’s space station without a safe ride home”, arstechnica.com //

În cele din urmă, agenția a optat ca astronauții să se întoarcă cu capsula misiunii Shenzou-21, lansată pe 31 octombrie, cu alți trei astronauți la bord. Însă asta înseamnă că astronauții proaspăt ajunși pe Tiangong sunt, momentan, „blocați” pe stație, din moment ce singurul vehicul andocat la aceasta nu a fost considerat suficient de sigur pentru o revenire pe Terra. E o situația oarecum similară cu cea a astronauților americani de pe Boeing Starliner, care au rămas aproape nouă luni pe Stația Spațială Internațională din cauza unor probleme apărute la capsula cu care au venit, însă în acel caz a existat aproape permanent o soluție de „avarie” pentru evacuarea lor în caz de urgență.

CITEȘTE ȘI:  Deși Boeing Starliner revine pe Pământ fără echipaj, astronauții n-au fost cu adevărat blocați în spațiu

Așa că n-ar fi o exagerare să spui că ritmul în care avansează programul spațial chinezesc se datorează și atitudinii laxe față de pagubele colaterale ale misiunilor „reușite”, și a unui standard mai scăzut al succesului unei misiunii față de agențiile spațiale rivale.

Model al sondei lunare Chang’e 6. Bloomberg/Getty Images

Țintele devin și mai ambițioase

Cu toate acestea, cel puțin la nivel declarativ, programul spațial chinezesc își va intensifica ritmul în viitorul apropiat, și țintește premiere tot mai semnificative.

De exemplu, cea mai importantă lansare chineză din 2025 este cea a misiunii Tianwen-2.//„ China launches Tianwen-2 mission to sample near Earth asteroid ”, spacenews.com // În ciuda numelui, nu este vorba de o nouă misiune către Marte, ci este vorba de o altă premieră pentru programul spațial chinez: Tianwen-2 va încerca să aterizeze pe un asteroid, să culeagă mostre și să le aducă înapoi pe Pământ, similar misiunilor OSIRIS-REx (NASA) și Hayabusa 2 (programul spațial japonez).

Ținta este asteroidul 469219 Kamoʻoalewa, unul dintre cei mai apropiați cvasisateliți ai Pământului. Tianwen-2 ar urma să încerce, în premieră, un sistem de ancorare autonom pentru a ajunge pe asteroid, folosind patru brațe robotice, fiecare cu câte un instrument de forare. Dacă totul decurge cum trebuie și mostra va fi inserată cu succes pe o orbită care o va aduce pe Pământ, Tianwen-2 se va deplasa către o cometă din centura de asteroizi a Sistemului Solar, 311P/PANSTARRS, pe care o va orbita la mijlocul deceniului 2030.

Iar viitoarele misiuni Tianwen vor avea ținte la fel de mari: Tianwen-3, care s-ar putea lansa în 2028, are scopul de a obține și întoarce mostre de roci marțiene,//„How China Could Win the Race to Return Rocks from Mars”, scientificamerican.com // similar cu o misiune plănuită de ESA și NASA, dar care a fost amânată pentru deceniul următor.

Probabil nu mai devreme de 2030 se va lansa și Tianwen-4,//„ China unveils planetary exploration roadmap targeting habitability and extraterrestrial life ”, spacenews.com // care ar urma să studieze Jupiter și lunile joviene, să pună o sondă pe orbita lunii Callisto, și apoi să efectueze o trecere prin proximitatea lui Uranus.

2026 este și anul desemnat pentru următorul pas din programul de explorare lunară Chang’e, ajuns la misiunea șapte. Chang’e 7 ar urma să aselenizeze în apropierea polului sudic al satelitului, care va fi explorat de un rover.// „ China’s Steady Ascent to the Moon: How Beijing Is Rewriting Lunar Geopolitics ”, thediplomat.com // Un profil similar îl are și misiunea Chang’e 8, care va testa modul în care resursele din zonă ar putea fi fructifica pentru construcția de structuri.

Ambele misiuni ar urma să pregătească scopurile pe termen mai lung și mediu ale programului lunar chinezesc: aducerea unui echipaj chinez pe Lună, până în 2030, și asamblarea unei stații spațiale lunare pe parcursul deceniului 2030.

Programul este clar menit să rivalizeze cu Artemis-ul condus de NASA, care la rându-i își propune o bază spațială lunară, dar de data aceasta în orbita satelitului. În fapt, în 2021, China și Rusia chiar au anunțat un plan de a forma „Stația Lunară Internațională de Cercetare”, program la care au aderat, mai mult sau mai puțin simbolic, o sumedenie de state care nu se află în relații neapărat bune cu blocul occidental, precum Venezuela, Belarus, Nicaragua sau Kazakhstan, precum și țări ca Egipt, Senegal și Thailanda.//Detalii pe wikipedia.org //

Cu astfel de planuri și ritmul în care reușește premiere, pare clar că Beijingul își dorește, cât mai repede, să pună sub semnul întrebării supremația pe care Statele Unite o are în explorarea spațială după Războiul Rece.

Iar China poate profita și de degringolada actuală de la Washington, unde interesele private au un cuvânt tot mai mare de spus și în zona fondurilor pentru cercetarea spațială, în timp ce finanțarea NASA a devenit condiționată, în primul rând, de misiuni cu impact mediatic, precum aducerea de oameni pe Lună sau Marte, decât de importanța științifică.

Rămâne de văzut, însă, dacă își va putea atinge astfel de scopuri, în condițiile în care principalul avantaj al agenției spațiale chineze – controlul și sprijinul total al statului care vede în explorarea spațială și o pâine de mâncat pentru interesele geopolitice -–vine și cu marele dezavantaj al lipsei accesului la experți internaționali și la analize independente.