Spațiul (post)public32 min read

De la privatizarea aproape ireversibilă a sectorului spațial, militarizarea orbitei și spectrul războaielor cu sateliți la cursa pentru resursele strategice de pe Lună și asteroizi; plus riscul real ca deșeurile spațiale să blocheze accesul omenirii la stele.

Spațiul cosmic a încetat să mai fie doar o arenă a explorării științifice guvernamentale și a devenit o extensie a economiei și geopoliticii terestre. În timp ce companii private precum SpaceX redefinesc accesul pe orbită, marile puteri se pregătesc pentru o nouă eră a conflictelor, în care miza nu mai este doar prestigiul, ci controlul resurselor extraterestre și supremația militară. Totuși, această cursă febrilă pentru colonizarea Lunii și exploatarea asteroizilor riscă să fie oprită brusc de „poluare”, dacă se produce sindromul Kessler, scenariul în care deșeurile orbitale ar putea închide definitiv poarta omenirii către cosmos.

ANTERIOR: Internetul (post)universal

 Privatizarea spațiului e aproape ireversibilă

A trecut de mult perioada în care companiile spațiale private erau doar antagoniștii preferați ai producțiilor SF. În 2024,  nu mai puțin de 78% din întreaga economie spațială era reprezentată de sectorul privat. //„The Space Report 2025 Q2 Highlights Record $613 Billion Global Space Economy for 2024, Driven by Strong Commercial Sector Growth”, spacefoundation.org //

SpaceX e, de departe, cel mai de succes exemplu. Nu doar că a reușit să salveze NASA de la rușinea de a se baza pe Rusia pentru misiuni spațiale cu echipaj, dar rachetele lor reutilizabile Falcon 9 au devenit vehiculul de bază pentru aproape orice tip de misiune, de la sateliți la astronauți. Și sparg recorduri pentru numărul de lansări în fiecare an. //„ With another record broken, the world’s busiest spaceport keeps getting busier”, arstechnica.com //

Competiția dă semne că se va intensifica, în viitorul apropiat, pentru SpaceX. Încet, dar sigur, Blue Origin sau Rocket Lab își duc propriile rachete reutilizabile către certificare. //„Rivals are rising to challenge the dominance of SpaceX”, technologyreview.com // Și în Europa, racheta Ariane 6, de care UE își leagă speranțele pentru a avea o autonomie a lansărilor, a fost dezvoltată de un consorțiu format din Airbus și Safran – e drept, din finanțări europene.

De altfel, dependența tot mai mare de privați este susținută mai ales de actuala administrație de la Washington, și începe să pună probleme cercetării spațiale. Există tot mai multe presiuni ca NASA, care deja are multe proiecte în derulare cu operatori privați,// De exemplu, o mare parte din proiectul Artemis depinde de companii private, de la vehiculele care ar trebui să readucă astronauții pe Lună, subcontractate către SpaceX și Blue Origin, sau misiuni științifice ajutătoare subcontractate exclusiv pentru operatorii privați. // să-și cedeze o parte tot mai mare a bugetului către aceștia, și ca agenția să devină mai degrabă un manager de proiecte. Iar privații nu sunt interesați de cercetarea fundamentală, ca telescoapele spațiale sau sondele create pentru explorarea unor galaxii, planete sau sateliți, ci mai degrabă de proiecte care le-ar putea garanta un profit pe termen lung.

CITEȘTE ȘI:  Cursa spațială în 2025: NASA, între jocuri de putere și lobby-ul puternic al privaților

Un exemplu din viitorul apropiat: Stația Spațială Internațională, care ar trebui să fie dezorbitată în 2030, este în momentul de față programată să fie înlocuită de stații spațiale private. NASA va trebui să contracteze misiunile științifice ale acestora, dar va concura cu interesele economice ale proprietarilor, precum dezvoltarea turismului spațial.

Iar dacă cvasimonopolul pe lansări al celor de la SpaceX nu va fi spart în viitorul apropiat, misiunile spațiale riscă să ajungă tot mai des o armă în conflicte politice interne. Deja, după cearta cu Donald Trump, Elon Musk a amenințat cu retragerea capsulelor Crew Dragon, de care depind misiunile NASA către SSI. Oare ce s-ar întâmpla după un scandal cu un președinte sau congres controlat de democrați? (I.P.)

CITEȘTE ȘI:  Disputa dintre Trump și Musk poate pune China pe traiectoria supremației spațiale

 Militarizarea spațiului – războaiele cu sateliți, înaintea laserelor spațiale

Cursa spațială a Războiului Rece – acea perioadă în care, în mai puțin de zece ani, omul a ajuns de la primul zbor pe orbită la primii pași pe Lună – a avut loc, de fapt, pentru că SUA și URSS ținteau să militarizeze spațiul. Sau măcar încercau să oprească adversarul din a-și construi avantaje militare pe orbită. Dar cum laserele spațiale nu s-au dovedit fezabile, banii s-au întors la ideile militare mai pământești.

Asta până când tensiunile geopolitice au revenit, iar în 2024, administrația de atunci a Statelor Unite a anunțat public că Rusia ar dezvolta arme nucleare spațiale,  pentru a le folosi împotriva sateliților.//„US believes Russia developing space-based nuclear weapon, says source”, reuters.com //

Sună SF, dar e un pericol cât se poate de serios. //„Averting ‘Day Zero’: Preventing a Space Arms Race”, csis.org // O armă nucleară detonată în orbita joasă a planetei n-ar afecta oamenii direct, pentru că radiația ar fi absorbită de atmosferă. În schimb, ea ar crea un puls electromagnetic care ar prăji instant componentele electrice neprotejate ale sateliților din jur. În funcție de puterea bombei, s-ar putea crea și o centură de radiație, care,  după cum arată testele nucleare făcute în orbită în trecut,// Un exemplu este testul Starfish Prime, în care, în 1962, Statele Unite a detonat o bombă nucleară la altitudine înaltă. Un an mai târziu, a fost lansat primul satelit de comunicații, Telstar 1, care a eșuat după doar un an din cauza radiației intense create de bombă pe orbită. scientificamerican.com // poate afecta componente cheie ale sateliților și la câțiva ani după atac.

E aproape imposibil să-ți aperi sateliții deja aflați pe orbită, iar un asemenea atac ar distruge și sateliții civili care țin în picioare sistemele globale de comunicație. Însă, din moment ce sateliții devin tot mai importanți pentru colectarea de informații militare strategice,//„Russia Says U.S. Satellites Assisting Ukraine Are ‘Legitimate’ Targets”, themoscowtimes.com// nu e exclus un scenariu în care partea aflată în dezavantaj într-un conflict major ar crede că e benefic să „resetezi tabla de joc” cu orice cost.

Nu e de mirare, deci, că Statele Unite și China și-au creat, în ultimii ani, servicii spațiale militare dedicate, alăturându-se celui mai vechi al Rusiei. Deocamdată, ele nu se pregătesc de lasere orbitale sau bătălii spațiale,  ci mai mult se șicanează cu sateliți militari, //„ China is practicing ‘dogfighting’ with satellites as it ramps up space capabilities: US Space Force ”, cnn.com // sau dezvoltă arme kinetice convenționale menite să îi distrugă pe cei ai adversarului.//„The case for a kinetic anti-satellite test ban between the US and China”, thespacereview.com //

Cursa militarizării spațiului s-ar putea intensifica dacă vreuna dintre marile puteri reușește să-și înarmeze sateliții,  mai ales cu arme care ar putea lansa proiectile la sol, inițial cel mai probabil kinetice.//„The Future of Military Power Is Space Power ”, csis.org // Nu e clar în ce stadiu de dezvoltare sunt astfel de proiecte, dar există sonde spațiale precum OSIRIS-REX // Detalii pe nasa.gov // care pot trimite recipiente cu mostre extraterestre în atmosferă cu precizie de câțiva zeci de kilometri – și e mai mult ca sigur că cineva s-a gândit, cel puțin, la cum s-ar putea folosi asta militar.

Deci, chiar dacă n-o să se ajungă curând la lupte spațiale precum în The Expanse, s-ar putea ca primele semne că tensiunile globale au depășit punctul critic să vină din orbita planetei. (I.P.)

 Economia lunară ar putea declanșa primele conflicte pentru resurse extraterestre

Omenirea n-a mai pășit pe Lună din 1972 – nu pentru că n-am mai ști cum să ajungem acolo, ci pentru că astfel de misiuni sunt extrem scumpe și nu mai prezentau foarte mare interes științific, comparat cu alte misiuni. Dar ultima parte s-a schimbat în ultimele decenii, când a devenit tot mai clar că există depozite de apă pe Lună. Totul a culminat în 2020, când NASA le-a confirmat existența, sub formă de gheață sau molecule, chiar și pe partea luminată a Lunii.

CITEȘTE ȘI:  De ce e importantă apa de pe Lună pentru NASA?  

Asta deschide o oportunitate majoră: moleculele de apă pot fi folosite pentru a crea combustibil cu care pot fi realimentate vehicule și rachete direct pe Lună – ceea ce ar ușura semnificativ expedițiile către Marte și restul Sistemului Solar.

Există însă câteva probleme. Prima ar fi că, deocamdată, nu se știe exact ce cantitate de apă există pe Lună, și nici cât de dificilă ar fi exploatarea ei. //Molecule de apă, există, pe Lună, și în depozite de minerale subterane, de exemplu //  Două misiuni NASA care ar fi trebuit să ofere măsurători mai clare, din care una subcontractată unui operator privat, au eșuat din cauze tehnice în 2025. //  Lunar Trailblazer, o sondă care ar fi trebuit să mapeze din orbită depozitele de apă de la suprafața Lunii, a eșuat după prima zi de misiune, nasa.gov. Aselenizatorul IM-2 ar fi trebuit să facă măsurători similare în scoarța Lunii, dar s-a răsturnat când a ajuns pe suprafața satelitului, spacenews.com // China va încerca să facă propriile măsurători cu misiunea Chang’e 7, programată pentru lansare în 2026, asta după ce o misiune anterioară, Chang’e 5,  a fost prima care a găsit direct mostre de apă la suprafața satelitului.//„China’s Chang’e 5 lunar lander is first to find water on the moon up close”, space.com //

Chiar și dacă există destulă apă pe Lună pentru ca o exploatare să fie fezabilă, apare a doua problemă: e aproape cert că ea este o resursă finită, care va trebui gestionată cu eficiență maximă. Un lucru care ar fi complicat și dacă n-ai avea puteri spațiale rivale aflate în competiție constantă.

Statele Unite s-au mișcat repede și au creat încă din 2020 Acordurile Artemis, //„The Artemis Accords”, nasa.gov // care gestionează și posibila exploatare a apei și la care au aderat până acum peste 60 de state (inclusiv România). Evident, China și Rusia n-au văzut propunerea cu ochi buni, așa că și-au conturat propria ofertă, Stația Internațională de Cercetare Lunară (ILRS),// Detalii pe wikipedia.org // la care s-au adăugat alte 11 state.

Ambele vin cu soluții pentru baze lunare, dar ușor diferite: Statele Unite propun o bază în orbita Lunii, care ulterior să se extindă și într-o bază la Polul Sud al Lunii. Baza Lunar Gateway//„Gateway” nasa.gov // era deja parte a programului Artemis, care, după multe întârzieri, ar trebui să readucă un echipaj uman pe Lună cel mai devreme în 2027. China, în schimb, ar vrea să construiască o bază direct pe suprafața satelitului, și ia în calcul să o alimenteze cu o centrală nucleară construită în colaborare cu Rusia. //„China, Russia may build nuclear plant on moon to power lunar station, official says”, reuters.com //

Planurile se vor schimba în funcție de ce se va afla în următorii ani despre apa de pe satelit, și începutul deceniului 2030 vizat de către ambele propuneri este probabil mult prea optimist. Dar există o posibilitate bună ca următorul război major pentru resurse să se poartă pentru apa lunară – caz în care n-ar fi de mirare ca ritmul misiunilor spațiale să accelereze, pentru că învingătorul va avea avantajul și în cursa pentru a ajunge pe Marte.  (I.P.)

 Exploatarea asteroizilor ar putea da peste cap economia globală

Chiar și apa lunară nu se compară, însă, cu valoarea potențială a resurselor de pe asteroizi – nu de alta, dar unii dintre ei au chiar și cantități mari de apă înghețată,  care ar putea rezolva problema rezervei finite de apă de pe satelit.//„Mining asteroids for water and metals explored”, ras.ac.uk //

Poate și mai importanți, însă, sunt asteroizii precum 16 Psyche, aflați în relativa vecinătate a Pământului, care conțin echivalentul a trilioane de dolari //„Physical Characterization of Metal-rich Near-Earth Asteroids 6178 (1986 DA) and 2016 ED85”, iop.org // în metale platinice, iar altele au și pământuri rare – materiale importante pentru componente cheie ale electronicelor moderne.

Este mult mai complicat, totuși, să ajungi pe un asteroid decât să ajungi pe Lună. Distanțele față de Pământ sunt mai mari, iar orbitele lor sunt mai complexe și variate față de orbita stabilă a Lunii. În plus, ferestrele cele mai eficiente de lansare pot avea loc și odată la câteva decenii. Totuși, Statele Unite și Japonia au avut deja misiuni în care nu doar că au adus sonde pe asteroizi, dar au prelevat mostre și le-au adus înapoi pe Terra,// Misiunile japoneze Hayabusa 1 și 2 au adus înapoi mostre de pe asteroizii Itokawa și Ryugu, în timp ce OSIRIS-REX s-a întors cu mostre de pe Bennu, wikipedia.org // în timp ce China a lansat o misiune similară chiar în 2025.

Exploatarea unui asteroid e o altă mâncare de pește. Materialele cele mai valoroase se află în roci și nu pot fi extrase direct, ci pot fi separate doar prin procesare. Soluțiile propuse până acum se împart în două mari categorii://„Are we on the verge of mining metals from the asteroids above Earth?”, bbc.com // cele în care procesarea s-ar face direct în spațiu, pentru a nu mai transporta resturile de rocă mai puțin prețioase, precum un proiect al start-up-ului american AstroForge; sau aducerea bucăților întregi de rocă pe Pământ, precum sugerează rivalii de la TransAstra, care își propun chiar să „captureze” asteroizi de dimensiuni mai mici.

Astfel de proiecte sunt încă în fază foarte timpurie, drept dovadă că încă nu au existat discuții internaționale serioase pe această temă. Asta pentru că minarea resurselor de pe asteroizi ar fi o miză geopolitică uriașă. China//„ China tightens its rare earth choke hold on Europe  ”, politico.eu // sau Rusia, de exemplu, dețin cantități mari din rezerva globală de diverse pământuri rare sau metale platinice, în timp ce Statele Unite, care nu le au în cantități semnificative, caută tot felul de soluții de a avea acces la acestea fără a depinde de rivalii geopolitici.

Probabil de aceea, în acordurile Artemis//„The Artemis Accords”, nasa.gov // – care nu se aplică doar la Lună, ci la exploatarea oricăror resurse extraterestre – Statele Unite propun un fel de „capitalism spațial”, în care resursele pot fi minate la liber, fără că acest lucru să dea drept de suveranitate peste regiunile exploatate – ci doar o protecție temporară. Beijingul și Moscova ar prefera ca exploatarea să fie controlată de un sistem internațional mai rigid, care să limiteze oportunitățile Statelor Unite de a-și diversifica resursele pentru tehnologii critice.

Totuși, în absența unor salturi tehnologice masive, deocamdată e mai probabil ca Luna să fie preambulul pentru conflictele pe resursele din vecinătatea Pământului.  (I.P.)

 Sindromul Kessler: deșeurile din orbită pot interzice viitorul spațial

Există un scenariu, deloc imposibil, în care omenirea ar putea să-și saboteze viitorul spațial înainte ca acesta să înceapă cu adevărat. E numit sindromul Kessler // După cercetătorul NASA Donald J. Kessler, care l-a propus, în 1978, împreună cu Burton Cour-Palais // și prevede că,  dacă densitatea deșeurilor spațiale// Resturi de la obiecte create de om care rămân în spațiu, provenite de la sateliți defuncți, fragmente de rachetă sau fragmente mici din ciocniri sau misiuni eșuate în orbită, printre altele // din orbita planetei va depăși un anumit prag, se va declanșa un efect de ciocniri în cascadă între ele,//„Understanding the misunderstood Kessler Syndrome”, aiaa.org // care va crea atât de multe resturi periculoase în jurul planetei încât lansările spațiale de pe Terra ar putea deveni prea riscante.

Nu este clar dacă s-a ajuns deja la acel punct, sau cât de inevitabil este. Dar, chiar și dacă s-ar opri brusc lansările de sateliți noi, numărul resturilor spațiale ar continua să crească. // Pentru că resturile deja aflate în orbită se ciocnesc într-un ritm mai rapid decât numărul celor care ies de pe orbită și ard în atmosferă, conform ESA Space Environment Report 2025, esa.int // În 2025, în orbita Pământului au fost detectate peste 40.000 de obiecte mai mari de 10 cm, și se estimează că sunt și peste 1,2 milioane de obiecte mai mari de un centimetru – și chiar și acestea din urmă pot, de exemplu, să distrugă sateliți.

E nevoie de curățarea activă a resturilor spațiale și un punct bun de început ar fi dezorbitarea fragmentelor mai mari, cu vehicule speciale menite să le captureze și să le aducă în atmosferă, precum este programat să se întâmple cu Stația Spațială Internațională. //„NASA Selects International Space Station US Deorbit Vehicle”, nasa.gov // Numai că propunerile sunt departe de a fi testate – doar ESA are în plan o astfel de misiune, programată de abia în 2029,  care ar scoate un singur satelit defunct de pe orbită.//„ClearSpace-1”, esa.int //

E adevărat, punctul critic în care ar fi puse în pericol toate misiunile spațiale încă nu e chiar aproape – modelele actuale îl prezic undeva peste 200-250 de ani, când poate se va ajunge la călătorii interstelare cu vele solare, nave intergeneraționale sau ce alte lucruri s-au mai teoretizat. Asta dacă e atât timp, pentru că un studiu recent, Crash Clock,// „’Crash Clock’ reveals how soon satellite collisions would occur after a severe solar storm — and it’s pretty scary”,  space.com // spune că primele coliziuni s-ar produce la 2,8 zile după o furtună solară severă, care face sateliții inoperabili.

Și oricum, aglomerația crește exponențial, cu tot felul de Starlink-uri. Ritmul de lansare al sateliților e tot mai mare deja de la an la an,//„ Satellites: State of play and challenges for the EU ”, europa.eu // iar în viitorul apropiat ar putea apărea și multe stații spațiale private pe orbită. Deci și riscuri crescute de coliziuni sau incidente care să creeze și mai multe deșeuri în jurul planetei. Scenariul cel mai negru ar fi războiul care s-ar extinde și la sateliții militari.Asta ar grăbi, propbabil, semnificativ data în care se trece de punctul critic.

Așa că deșeurile spațiale vor deveni un subiect tot mai vizibil în următorii ani. Dacă ritmul măsurilor va fi similar cu cel al soluțiilor climatice, s-ar putea ca omenirea să-și piardă, printr-un autogol, visurile de a cuceri spațiul. (I.P.)

URMEAZĂ: Conștiința (post)modernă