Dia Radu / Ștefan Baghiu
Anca Pârvulescu, o cercetătoare care pune literatura română pe harta lumii50 min read
A plecat din Arad cu o bursă academică și și-a construit o carieră universitară în Statele Unite, unde de peste două decenii cercetează literatura comparată prin teme rareori discutate în școala sau critica românească.
// Creolizing the modern, cornellpress.cornell.edu // scris împreună cu sociologa Manuela Boatcă, propune o lectură cu totul nouă a romanului „Ion” de Rebreanu – ca poveste despre violență, rasism și inegalitate într-o Transilvanie aflată între imperii.
Cartea, publicată în trei limbi, a primit numeroase distincții, printre care René Wellek Prize (ACLA), Barrington Moore Award (ASA) și două mențiuni onorifice la Immanuel Wallerstein Award și George Blazyca Prize.
Anca Parvulescu a coordonat proiecte de cercetare dedicate migrației femeilor din Europa de Est și în prezent este // A Global History of Romanian Comparatism, glorc.org // câștigat alături de Universitatea Babeș-Bolyai, dedicat istoriei comparatismului și începuturilor lui transilvănene.
În prezent, cercetătoarea are titlul de „Liselotte Dieckmann” Professor of Comparative Literature la catedra de engleză a Universității Washington din St. Louis, unde predă literatură comparată, modernism global, teorie literară, studii est-europene și studii despre migrație.
Cel mai recent volum al ei, // „Face and Form”, cambridge.org // explorează obsesia modernismului literar pentru figura umană – de la Virginia Woolf la Thomas Mann și de la Gertrude Stein la Kōbō Abe.
Am stat de vorbă cu Anca Pârvulescu despre începuturile ei în Micălaca, despre migrație, traducere culturală, violență domestică în literatură, dar și despre ce înseamnă să predai și să reinterpretezi literatura română când locuiești peste Ocean.
Hai să o luăm chiar cu începuturile. Cum ajunge cineva dintr-o localitate mică de lângă Arad să predea în Statele Unite?
A fost un drum sinuos. Tatăl meu a fost grănicer, mama educatoare. Pe la sfârșitul anilor ’90, când aveau cam vârsta mea de acum, s-au mutat înapoi la țară, în Sântana, de unde era tata. Eu însă am crescut în Arad, într-un cartier apărut peste noapte, Micălaca, pentru că urma să vină Ceaușescu în vizită. Vizita n-a mai avut loc, dar cartierul a rămas în construcție vreo zece ani – practic aproape toată copilăria mea.
Tot în Arad am făcut și liceul, la „Elena Ghiba Birta”. Sunt foarte recunoscătoare că părinții au decis să mă trimită la o școală „din centru”, deși noi locuiam la marginea orașului. Cred că fără combinația asta – Arad, liceu bun – nu aș fi ajuns în lumea academică. Toți colegii mei au mers la facultate. Cei mai mulți la Timișoara, ca mine. Pe atunci, nici nu-mi imaginam că ar exista o opțiune „mai bună”, nimeni din familia mea nu făcuse studii superioare. În mintea mea, scenariul era simplu: să-mi dau licența și apoi să mă întorc în Arad, ca profesoară. Cum, de altfel, au și făcut mulți dintre colegii mei – unii chiar predau acum la fostul meu liceu.
Și care a fost momentul de cotitură, când ai simțit că o facultate în țară nu îți e de ajuns și că nici în Arad nu vrei să te întorci?
Cred că s-a întâmplat imediat după ce am terminat facultatea – am făcut Engleză-Română și, ca mulți alții, habar n-aveam ce să fac mai departe. Am găsit un post la o universitate particulară, „Dimitrie Cantemir”. Predam Business English. Numai că… studenții abia veneau la cursuri, iar atmosfera era mai degrabă de „fabrică de diplome”. Din orice unghi o priveam – profesional, academic, uman – era un drum închis. Am hotărât să mă înscriu la doctorat.
La Timișoara, doctoratul se putea face doar în limba română, iar eu voiam să continui cu engleza. În paralel însă, începuse să se vorbească tot mai mult, în jurul meu, despre posibilitatea de a pleca din țară. Am început să mă documentez și eu, să-mi iau materiale pentru examenele TOEFL și GRE. Un an de zile m-am pregătit. Țin minte că pentru GRE am mers cu trenul toată noaptea până la București, dimineață am dat examenul, iar seara m-am întors cu trenul înapoi. Era prea scump să stau la hotel. La „Cantemir” câștigam 100 de dolari pe lună.
După ce am luat testele, am început să trimit aplicații peste tot: în SUA, Marea Britanie, Australia. Am fost acceptată în mai multe locuri, dar majoritatea scrisorilor sunau așa: „Felicitări, ați fost admisă! Taxa este 40.000 de dolari pe an.” Nu prea aveam ce face cu genul ăsta de oferte. Până la urmă, printre ele, a venit și una de la Universitatea din Minnesota, care îmi oferea bursă completă pentru șase ani – taxe de școlarizare și celelalte costuri. Și așa am plecat în Statele Unite, cu o valiză.
Ce ai ales să studiezi? Universitățile din Vest cer, în general, o scrisoare de intenție limpede și solidă. Știai deja în ce direcție academică vei merge?
La vremea respectivă eram foarte interesată de critică și teorie literară feministă. Scrisesem deja un proiect de doctorat despre reprezentarea femeii în literatură. Bibliotecile din Timișoara nu ofereau prea multe în anii ăia, dar Centrul Britanic avea o bibliotecă bine dotată, care m-a susținut o perioadă. Chiar înainte să plec, prin 1998, împreună cu câteva colege de la Universitatea din Timișoara, am început să organizăm un cerc de studii feministe. Au ieșit de acolo câteva conversații interesante – despre traducere, de exemplu, și lipsa unei terminologii clare în română pentru multe dintre conceptele de bază. De altfel, primul meu proiect academic a fost traducerea unei cărți de Gloria Steinem, „Revolution from Within”. Un text liberal cu accente de self-help, în spirit de empowerment. Nu l-aș mai alege acum spre traducere.
Ești foarte productivă, scrii mult și treci cu ușurință de la literatură, la film și de la gender studies la affect theory. De unde curiozitatea asta pentru atâtea direcții? Ce te plimbă printre ele?
Mă plictisește să scriu despre același lucru. Am scris despre râs, nu mai vreau să scriu niciodată despre râs. Am terminat acum o carte despre istoria fizionomiei, care e, într-un fel, o continuare a studiului despre râs, dar un proiect cu totul diferit. Metodologiile călătoresc de la o carte la alta, însă fiecare proiect creează o arhivă nouă și o încadrează critic diferit. Îmi place să lucrez pe proiecte. Pentru fiecare din ele, învăț lucruri noi, particip la conversații noi.
Anul trecut, cartea ta și a Manuelei Boatcă, „Creolizarea Modernului”, a făcut valuri. Cum ați ajuns să scrieți împreună despre modernitate, creolizare, Transilvania și „Ion” al lui Rebreanu?
La vreo două luni după ce am terminat de scris cartea despre migrație și munca femeilor („The Traffic in Women’s Work: East European Migration and the Making of Europe”), am dat peste un eseu scris de Manuela. Nu o cunoșteam personal, nu știam nimic despre activitatea ei, dar eseul mi s-a părut fascinant: vorbea în el despre Eminescu, despre Titu Maiorescu, dar dintr-o perspectivă cu totul nouă. Pe de o parte, am simțit o mare bucurie: „Uite, cineva care se gândește la lucruri similare.” Pe de altă parte, am avut un puseu de admirație amestecată cu gelozie: „Ah, ce mult mi-ar fi plăcut să fi scris eu textul ăsta!” (râde)
Cum eram în perioada de promovare a cărții și o trimiteam mai multor colegi, i-am trimis un exemplar și Manuelei. A răspuns imediat, foarte generos. A citit volumul în mai puțin de o săptămână și mi-a trimis un email care era, de fapt, o recenzie plină de entuziasm. Simțeam, din ce scria, aceeași dorință autentică de a fi în conversație.
Am început prin a scrie împreună un eseu despre ecourile robiei romilor în Rebreanu. Între timp, ne-am văzut prin tot felul de locuri neașteptate (prima dată în Linköping, în Suedia). Și, la un moment dat, când deja strânsesem destul de mult material, i-am spus: „Manuela, cred că avem aici o carte.” Nu știam încă foarte clar cum va fi structurată, dar, pe măsură ce discutam, am realizat că lectura lui Rebreanu constituie coloana ei vertebrală.
Și ați folosit acest personaj, pe Ion al Glanetașului, ca pretext de analiză sociologică și literară. Ceea ce volumul vostru propune, până la urmă, e un alt mod de a-l citi pe Liviu Rebreanu. Dar cum ar trebui să o facem? Ce lăsăm deoparte, ce aducem nou?
Eu aș fi mulțumită dacă lumea ar citi pur și simplu romanul. Cred că „Ion” trebuie salvat din circuitul rigid al Bacalaureatului, unde se învață pe de rost tot felul de comentarii, și reîncadrat ca un text care merită atenția unui public divers. Țin minte că, în liceu, toată lumea citea comentarii despre „Ion”, nu „Ion”. Poate că pare o utopie, dar mi-ar plăcea ca „Ion” să devină un text care stârnește conversații reale, care naște dezbateri importante despre cine suntem, despre cultura noastră și despre modul în care ne raportăm la ea.
Nu cred că ar trebui să ștergem ceea ce știm deja despre roman, ci mai degrabă să adăugăm noi întrebări, noi unghiuri de lectură. Tema obsesiei pentru pământ rămâne foarte relevantă, dar ar trebui citită într-un cadru mai larg – care include raporturi de putere, inclusiv inter-imperiale. S-a discutat, în anumite cercuri, antisemitismul romanului. Noi încercăm să-l plasăm într-un context mai amplu.
La recitirea romanului, am fost surprinsă să descopăr întregul lui câmp etnic și rasial. Nici un profesor nu ne-a vorbit despre nemții, evreii sau romii prezenți în roman. Narațiunea care ni se servea la liceu era una despre nedreptatea suferită de Ion, despre lupta lui cu birocrația maghiară din Imperiul Austro-Ungar, despre cum nu are pământ și nu poate urca social, deși muncește din greu. Recitind, am realizat că Ion nu este la marginea societății. Dimpotrivă, el își permite să insulte și să agreseze personaje rome – o vedem chiar din prima scenă a romanului. Se compară cu romii, el are nevoie de pământ „ca să nu ajungă ca țiganii”.
Nici violența împotriva femeilor nu a fost aproape deloc discutată. Vasile Baciu o bate pe Ana zi de zi – trei zile la rând, apoi trei săptămâni la rând. După ce Ana se mută la Ion, și el o bate. Mama lui Ion o bate și ea. Laura Herdelea este, la rândul ei, amenințată cu bătaia. Or, cred că e important să discutăm și temele astea.
Dar țăranul român, spuneau poporaniștii la începutul secolului, „trebuie arătat în toată goliciunea inferiorităţii, sălbăticiei şi barbariei lui – dacă e inferior, sălbatic şi barbar”. Ibrăileanu credea că exact asta trebuie să arate literatura – condițiile istorice care l-au făcut așa. Dacă scoatem aceste reprezentări din manuale, nu riscăm să construim o imagine falsă asupra trecutului, asupra istoriei sociale și literare?
Aceste pasaje sunt pedagogic foarte productive, tocmai pentru că încă nu am avut, în mod real, o conversație publică despre violența domestică, despre misoginie sau despre rasism în literatura canonică. E responsabilitatea noastră, ca profesori, să-i ajutăm pe elevi sau studenți să înțeleagă aceste texte. Cum vorbim despre un pasaj literar rasializat, fără să reproducem rasializarea? Cum citim o scenă violentă fără să o normalizăm sau să o transformăm în spectacol?
Mulți profesori nu se mai apropie de astfel de texte. E o teamă legitimă: discuțiile pot degenera, se pot atinge subiecte dureroase, sensibile, care trec dincolo de pereții clasei, ajung la părinți, la directori, la inspectorate și pot fi foarte ușor instrumentalizate politic. Asta face ca mulți profesori să evite textele și teme dificile, chiar dacă tocmai ele sunt cele care ar putea deschide conversații esențiale despre cum citim azi literatura „mare”.
Paradoxul e că majoritatea operelor canonice din literatura română au devenit canonice tocmai pentru că poartă o încărcătură ideologică puternică. Dar exact această dimensiune ideologică lipsește din felul în care sunt predate. Nu se discută, de exemplu, că Maitreyi e un roman colonial, că „Ion” e un text despre neo-iobăgie sau că Moromeții vorbește despre destrămarea familiei sub presiunea capitalului. Iar separarea asta de contextul social și politic sărăcește enorm înțelegerea textului. Din punctul ăsta de vedere, demersul vostru e foarte valoros: pentru prima dată în critica românească, cineva discută explicit violul din „Ion”.
Da, scena violului e foarte importantă. Rebreanu o construiește cu o intenție aproape pedagogică – ca și cum ar vrea să te învețe ceva. Nu e clar cât de mare e distanța autorului față de ceea ce descrie, dar încadrează această scenă foarte atent. Un detaliu foarte interesant e că Ana îl dorește pe Ion. Dorința sexuală există. Textul spune clar că Ana se gândește noapte de noapte la el și așteaptă ca el să vină. Dar faptul că îl dorește pe Ion în general nu înseamnă că își dorește acel act sexual, în acel moment, în acel fel. Când actul începe, Ana spune „Nu!”, „Nu!”, „Nu!” – de mai multe ori. Asta e, practic, definiția de manual a unui viol.
Și mai interesant e ce se întâmplă la nivel narativ: multe propoziții din acea pagină se termină cu elipse. Sunt fraze neterminate, goluri de sens. În teoria narațiunii, astfel de elipse delegă cititorului sarcina de a umple acele spații cu propria lui imaginație. Tocmai aici e subtextul ideologic: că știm cu toții ce se întâmplă, dar nimeni nu o spune pe față. Violul se desfășoară în complicitate și devine astfel normalitate. Paragraful se încheie cu fraza: „Ana lihăie fără să se împotrivească.” Dar cititorul știe că s-a împotrivit, doar că nu a fost ascultată. Mesajul care se transmite, poate fără ca Rebreanu să-și dorească asta, e unul periculos: că femeile spun „nu” atunci când de fapt vor să spună „da”.
Există o întreagă galerie de personaje feminine „subalterne” în literatura română – femei a căror muncă e invizibilizată, care sunt oprimate, subordonate, obiectificate. Primul impuls e să crezi că, fiind atât de adânc prinse în logica inegalității, ele nu mai au nimic de spus…
Ce mi se pare esențial în romanul lui Rebreanu e că Ana se sinucide. Am pus gestul ei în dialog cu „Can the Subaltern Speak?”, celebrul eseu al lui Gayatri Spivak, în care analizează cazul unei văduve din India care se aruncă în foc, ritualic, după ce îi moare soțul. Întrebarea lui Spivak – „Can the subaltern speak?” – devine: „Poate fi ea auzită?”
Problema nu mai este doar despre cum reprezentăm aceste femei în literatură, ci despre ce instrumente avem să le ascultăm cu adevărat. Iar pentru asta, avem nevoie de literatură scrisă de femei. Nu de feminism liberal, urban, deja bine reprezentat în ficțiunea contemporană. Ci de o literatură scrisă de femei care își asumă această genealogie rurală, subalternă, care pot vorbi dinăuntrul acestor istorii. Putem să ne imaginăm o Ana care vorbește deschis despre sexualitatea ei, despre ce își dorește cu adevărat? Asta e cartea pe care mi-aș dori s-o citesc. Dacă există deja, n-am dat încă de ea.
Pe de altă parte, ca să revin la ce spuneați, în romanul lui Rebreanu, Ana pare că nu are nimic de spus. Dar noi știm, din cercetările sociologice, că în acea perioadă istorică exista o emigrație masivă spre Americi, inclusiv din Transilvania, și că foarte multe femei au plecat singure. Știm și că existau numeroase procese în care femeile și-au dat soții în judecată pentru violență domestică. Existau opțiuni. Existau forme de rezistență. Doar că nu le regăsim în canonul literar.
Ne-o putem imagina pe Ana lui Rebreanu în New York sau Detroit la 1890?
Tara Zahra, o autoare pe care o admir foarte mult, a scris o carte, „The Great Departure: Mass Migration from Eastern Europe and the Making of the Free World” (2016), în care urmărește exact ce se întâmplă cu aceste personaje est-europene odată ce ajung în America. Unul dintre lucrurile cele mai izbitoare este că ele își doresc cu tot dinadinsul să nu fie rasializate. Tipul de muncă de jos pe care ajung să o facă în SUA fusese, istoric, asociat cu persoane deja rasializate. Dorind să-și păstreze sau să-și creeze o poziție cât de cât favorabilă, aceste migrante est-europene adoptă o poziție prin care, practic, transmit: „We are not Black!” Identitatea europeană – chiar și de la periferie – e folosită ca scut.
E și cazul multor imigranți de azi care, odată ajunși în Occident, încep să preia un discurs anti-imigrație chiar mai furibund decât al localnicilor. E o formă de distanțare simbolică, foarte bine ilustrată, de pildă, în literatura noastră recentă pe tema migrației, în care, ajunși în Vest, imigranții încep să judece alți imigranți. Tu însăți ești o imigrantă. Relația ta cu restul imigrației românești din Statele Unite care e?
În Statele Unite, trăim contradicția că mulți imigranți, inclusiv români, l-au votat pe Trump, în ciuda faptului că discursul lui era profund anti-imigrație. Dacă însă le atragi atenția asupra acestui paradox, se delimitează imediat: „Da, dar noi nu suntem genul ăla de imigranți.”
În ce mă privește, am trăit întotdeauna în comunități de imigranți. Cercul meu social s-a format în jurul universității. În Statele Unite, prietena mea cea mai bună e din Spania, soțul ei e din Mexic, am prieteni din Germania, din China. N-am făcut însă niciodată parte dintr-o comunitate diasporică românească, pentru că nu m-am regăsit niciodată acolo.
În primii ani în America, când eram studentă și locuiam în Minneapolis, am fost la câteva evenimente „românești” organizate pe lângă biserici, cu muzică populară, sarmale și port național. Am dat acolo peste un naționalism cultural care pur și simplu nu mă reprezenta. Să te îmbraci în costum popular la Chicago e un simptom al unui autohtonism care apare adesea în rândul diasporei. Nu e un fenomen specific românilor. Comunitatea turcă din Germania este, știm deja, mult mai religioasă și mai conservatoare decât cea din Istanbul.
Al doilea motiv pentru care m-am ținut la distanță de comunitatea românească e legat de felul în care unii dintre reprezentanții ei – mai ales cei care se considerau disidenți în perioada Războiului Rece – s-au raportat la americanii care au adoptat copii din România, la începutul anilor ’90. Mulți dintre acei copii erau romi. Și am auzit, cu stupoare, glume și comentarii extrem de urâte despre acești americani, care ar fi venit în Europa de Est în căutarea unor copii „albi” și s-ar fi ales cu altceva. Diaspora poate cultiva impulsuri foarte problematice.
Cultura română nu prea și-a interogat propriul rasism – care iese la suprafață și în comunitățile de români din diaspora și în memorialistica sau publicistica anilor 1990 și 2000. Simți vreo schimbare, vreo diminuare a acestor atitudini, după mai bine de două decenii de când ai plecat? Cum sunt întoarcerile tale în România?
Pentru generația părinților noștri, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Dimpotrivă, reacțiile sunt adesea defensive. E un mecanism de protecție: ei simt că le sunt atacate valorile de-o viață — chiar dacă, de fapt, noi vrem doar să deschidem un dialog, nu să le spunem că au trăit greșit. Cu totul altfel stau lucrurile când vine vorba despre generațiile mai tinere. Când fiica mea era mai mică și veneam cu ea în România, am văzut cât de afectată era de rasismul pe care îl întâlnea. Încerca, la 12 ani, să explice de ce anumite afirmații nu sunt în regulă și era adesea luată peste picior. În ultimii ani însă, astfel de reacții sunt mai rare printre tineri.
Pentru tine ce a însemnat să reflectezi asupra propriului statut de imigrantă, odată ajunsă în State?
Când am scris cartea despre femeile emigrante din Europa de Est, „The Traffic in Women’s Work”, a trebuit să procesez propria mea relație cu Europa de Est și cu proiecțiile care vin spre noi dinspre Vest, zi de zi. M-am trezit punându-mi întrebări legate de propria mea migrație – despre cum mă văd alții, dar și despre cum mă văd eu. Îmi amintesc, de exemplu, că am fost la o conferință în Franța, chiar după ce îmi terminasem doctoratul. Am susținut o lucrare, iar la final cineva a venit să-mi facă un compliment. Doar că acel compliment venea din zona surprizei: „Nu mă așteptam la o lucrare atât de bună…” Era spus cu toată naturalețea, fără nici o distanță critică. Surpriza era, de fapt, o insultă. Am scris despre asta în carte și într-o serie de eseuri. Unul dintre ele se numește „Eastern Europe as Method” și vorbește despre ce înseamnă să fii est-european și să faci studii despre Europa de Est.
Simți că acum te revendici în sfârșit de la această identitate est-europeană?
Aș spune că particip intelectual la ea. În ultimii ani, am început să merg la conferințele ASEEES – Asociația pentru Studii Slavice, Est-Europene și Eurasiatice – ceea ce n-am făcut la începutul carierei mele. Acolo am întâlnit colegi din Estonia, Polonia, Cehia, oameni care lucrează pe aceleași teme ca mine. E o comunitate strânsă, energică, pe care o îmbrățișez.
Cât despre apartenența mea propriu-zisă, lucrurile sunt puțin mai complicate. În eseul meu despre Europa de Est, am o frază care spune: „Nobody wants to be an East European.” Tocmai pentru că această etichetă nu are conotații pozitive și pentru că „Europa de Est” este, în fond, un construct –o istorie, o geografie imaginară, o încărcătură ideologică. Azi, privesc această categorie nu ca pe o identitate pe care mi-o asum, ci ca pe un obiect al unei interogări constante. Mă interesează cum funcționează, cine o folosește, ce ascunde și ce produce în termeni de putere și reprezentare.
În tot procesul ăsta de interogare, ai descoperit la tine și lucruri care nu-ți plac? A trebuit să te „denaționalizezi”, să renunți la anumite reflexe?
Categoric, da. Îmi amintesc că, prin 2006, când m-am mutat în St. Louis cu prima mea slujbă, la departamentul de engleză al universității, era acolo o secretară, o femeie de vreo 70 de ani, un fel de „mamă” supremă a tuturor, care locuise toată viața în St. Louis. La scurt timp după ce am ajuns, m-a tras deoparte și a început să-mi explice în ce cartier să mă instalez, pe unde e bine să mă plimb și pe unde nu, unde să-mi trimit copilul la școală. Tacit, înțelegi că e vorba de rasism – orașul e profund segregat, și ceea ce-ți dă ea e, de fapt, o hartă rasială. Evident că n-am ascultat-o.
Rușinea vine însă când îți dai seama cât de ușor poți deveni agentul unor stereotipuri. De exemplu, când am început să caut o școală pentru fiica mea. Orașul St. Louis e fragmentat în suburbii, fiecare are administrația ei. Asta înseamnă că școlile sunt finanțate local, iar banii sunt segregați. La nici doi kilometri una de alta pot exista două școli complet opuse: una cu toate resursele, alta cu aproape nimic. Fiica mea a mers la școala cea mai bună. E alegerea multor imigranți, dar e o alegere care reproduce sistemul. Momentul în care realizezi că ai perpetuat tu însuți, fără să vrei, o formă de segregare e dureros.
Ca studenți, am fost rareori încurajați să fim cu adevărat curioși în legătură cu alte culturi semi-periferice. Țin minte că, după un eveniment internațional la Viena dedicat tinerilor artiști, am plecat dându-mi seama că n-am reușit să port nicio conversație reală cu cei din Pakistan, Mexic sau Bosnia. Ai simțit și tu asta, când ai ajuns în străinătate? Ți-ai cultivat curiozitatea acolo sau o aveai deja?
Cred că ai atins un punct foarte important. Educația noastră – și aici nu mă refer doar la familie, ci mai ales la formarea instituțională – a fost, într-un fel, profund occidentalistă. Spre sfârșitul anilor ’90, am participat la două workshop-uri la CEU, la Budapesta. Erau acolo tineri din toată Europa de Est, plus un profesor american invitat. Și ce mi se pare relevant, privit acum retrospectiv, e că toți gravitam în jurul acelui profesor din State. Îmi dau seama cât de mult ne lipsea curiozitatea față de vecinii noștri. Ne raportam la Vest, dar ignoram alte lumi, mai apropiate de noi geografic și istoric.
Când am ajuns în State însă, lucrurile s-au schimbat. Am făcut parte dintr-un val de imigrație academică foarte divers; aveam colegi de clasă din Cehia, India, Africa, America Latină. Dar ceea ce m-a transformat cu adevărat a fost relația cu studenții mei de doctorat. În ultimii 10–15 ani, am lucrat cu doctoranzi din Nigeria, India, Palestina, Mexic, Letonia. Datorită lor, am dezvoltat un alt tip de curiozitate – mai lentă, sper mai profundă. E o curiozitate care mă face să văd lumea altfel. Și, sincer, e una dintre cele mai mari surse de motivație și energie pentru mine acum.
Când cercetezi și predai literatura unei țări semiperiferice, nu e deloc ușor să fii „cetățean al lumii”. Cartea voastră reușește însă să treacă granița. Nu doar că e un text inteligent, dar folosește și niște „cârlige” teoretice – creolizarea, decolonialismul, interimperialitatea – care leagă o temă foarte locală de niște discuții globale. Cât de greu e totuși să „livrezi” literatura română într-un context internațional? Ai simțit vreodată că un subiect e prea „mic”, că trebuie „tradus” ca să conteze?
Simt asta aproape în fiecare zi. Și e ceva ce discut constant cu studenții mei, care vin de peste tot din lume. Fie că e vorba despre poezia nigeriană sau despre „Ion” al lui Rebreanu, întrebarea e aceeași: cum faci ca o temă locală, aparent neimportantă, să devină inteligibilă și relevantă pentru o audiență internațională?
Răspunsul meu e unul pedagogic: trebuie să-i explici, pas cu pas, cititorului de ce acel argument contează și pentru el, nu doar pentru cercetătorii din regiune. Când am scris „Creolizarea modernului”, ne-am întrebat constant cum să facem ca textul să aibă sens și pentru cititorul român, care știe deja despre romanul „Ion”, și pentru cel internațional, pe care îl luam de la zero. Uneori, ne-a fost teamă că pentru cititorul local suntem prea explicative, aproape „patronizing”.
Alteori, pentru cel internațional, riscam să fim criptice. În traducerea românească, am găsit diverse formule – „reamintim cititorului…” – ca să echilibrăm această dublă adresare. Deci da, e greu. Și e obositor. E o muncă pe care alții nu sunt nevoiți să o facă. E o asimetrie epistemică foarte reală, trebuie să muncești mult doar ca să fii auzit. Tocmai de-aia nu trebuie doar să facem acest efort, ci trebuie să-l facem și vizibil. Trebuie să atragem atenția asupra dinamicii producerii de cunoaștere, asupra faptului că aceste eforturi – de „traducere”, de adaptare, de contextualizare – fac parte dintr-un sistem global inegal.
O să încheiem în Statele Unite, cu o curiozitate. Cum e viața în afara universității, Anca? Dincolo de orele petrecute la birou, la bibliotecă, la catedră – te regăsești peste Ocean?
Cred că am făcut de mult pace cu ideea că nu aparțin nicăieri. Nu e o poziție confortabilă, dar în timp te obișnuiești. Locuiesc în St. Louis, am o casă acolo, am o slujbă acolo, mi-am crescut copilul acolo. Dacă mă întreabă cineva „Where are you from?”, răspund „Din St. Louis.” Dar de cele mai multe ori vine și a doua întrebare: „Where are you really from?”, pentru că oamenii simt un accent. Și le spun din nou: „From St. Louis.” Pentru că sunt acasă acolo, dar nu într-un sens metafizic. În România, nu mai sunt acasă, pentru că în România nu mai am o viață. Am colegi, am familie, dar nu o viață trăită zi de zi.
Pe de altă parte, viața mea oscilează între mai multe locuri. Nu doar că sunt mereu pe drumuri, dar nu simt nici un atașament fix, stabil. Peste două săptămâni sunt în Spania. În septembrie, din nou în Europa. În noiembrie, în Australia. Cred că astăzi aș putea trăi oriunde. La nivel psihologic, sunt mereu on the move.
