Dia Radu
Angela Sutan, cercetătoarea care studiază cum iau oamenii decizii52 min read
Trăiește în Franța, unde este unul dintre cei mai respectați cercetători în domeniul economiei comportamentale, un domeniu de nișă care arată cum sunt influențate deciziile de factori emoționali, sociali sau intelectuali.
La 18 ani, a părăsit România convinsă că dragostea de Franța și pasiunea pentru matematică o vor duce departe. Doisprezece ani mai târziu, cu un doctorat în Economie Comportamentală la purtător, Angela Sutan a pus pe picioare primului laborator de Economie Experimentală dintr-o școală de comerț franceză: un spațiu dedicat simulărilor și jocurilor în rețea prin care teoriile economice sunt verificate pe viu.
De-a lungul timpului, a obținut mai multe granturi de cercetare naționale și internaționale pe teme legate de durabilitate și comportamente sociale, a fost parte din expoziția Ministerului Cercetării din Franța, // „Infinités Plurielles : 145 scientifiques vous parlent de science”, echosciences-grenoble.fr // și a coordonat în 2023 // Grande Expérience Participative 2023, nuitdeschercheurs-france.eu // pentru Noaptea Cercetătorilor.
În prezent, scrie articole academice pentru Management Science, Ecological Economics, Games and Economic Behavior și publică regulat în Harvard Business Review, The Conversation și Le Monde. Este profesoară de Dezvoltare Durabilă la una dintre cele mai prestigioase Școli de Business din Paris, ESSEC, și // Behavioral Research Lab, behavioralresearchlab.essec.edu //
În 1996, anul în care ai ales să pleci din țară, puțini viitori studenți îndrăzneau să o facă. Informația era puțină și circula greu. Pe tine ce te-a convins?
Cred că atracția enormă pe care o aveam pentru spațiul francez. Eram pur și simplu îndrăgostită de Franța. În liceu, fusesem olimpică la română, fizică și franceză. Și, pe atunci, când câștigai câte o olimpiadă, ți se dădea cadou un voiaj. Făcusem deci câteva călătorii în Franța. În clasa a zecea, participasem chiar la o întâlnire internațională a tinerilor europeni la Pau și țin minte că atunci am decis să fac facultatea aici.
Era foarte greu pe vremea aia, mai ales dacă locuiai la Pitești, ca mine. Nu exista internet, nu exista nimeni să te îndrume. Am început să mă interesez singură cum aș putea să plec, ducându-mă săptămânal la Institutul Francez, la București. Așa am aflat care sunt concursurile, le-am dat și, imediat după BAC, am plecat la Bordeaux.
Dar cum era Piteștiul acelor ani de tranziție? N-ai avut parte de un adevărat șoc cultural, când te-ai trezit în Franța?
Nu, n-am avut parte de niciun șoc cultural major și pun asta mai degrabă pe seama unei inconștiențe. Eu n-am plecat cu vreo bursă, am plecat pur și simplu cu teleguța, suindu-mă într-un autocar Eurolines și spunându-mi: „Lasă, o să găsesc eu ceva de făcut!”. Eram foarte bună la matematică și prietenii mei francezi, cei pe care mi-i făcusem atunci, la întâlnirea din clasa a X-a, îmi spuseseră că se caută meditațiile la matematică.
Așa că prima chestie pe care am făcut-o când am ajuns acolo a fost să pun peste tot anunțuri că dau ore. În foarte puțin timp, trei-patru zile cred, mi-am făcut o clientelă care îmi ocupa toată săptămâna. Din banii ăia am și trăit la început.
Curajos! Părinții tăi ce au zis?
Părinții, săracii, au fost puțin șocați. Eram primul lor copil care pleca undeva, sora cea mare. Maică-mea nu cred că a înțeles cu adevărat în ce condiții plecam eu, pur și simplu cu gândul că o să dau niște meditații, din care o să-mi plătesc chiria la cămin și toate cele. Dacă ar fi înțeles, nu m-ar fi lăsat în niciun caz. Dar s-au dovedit la fel de inconștienți ca mine, convinși că totul va fi bine.
Și a și fost, de fapt.
Da, pentru că am ieșit prima din an la universitate și, începând cu anul II, am avut bursa de merit a universității. Am continuat să dau cursuri de matematică, că îmi plăcea, dar dădeam mai puține și viața era mai ușoară. Toți ceilalți patru ani am putut să trăiesc din bursa de merit a universității, care era semnificativă. Am obținut chiar și o bursă de la Fundația Cetelem, care oferea sprijin financiar celor mai buni elevi din an, și asta mi-a simplificat viața foarte mult.
Dar de unde veneau spiritul ăsta de inițiativă, independența asta? Mă îndoiesc că elevii din România erau încurajați să-și ia viața în mâini așa, la vremea aia.
Habar n-am. Poate că îl văzusem la maică-mea, care era lider sindical la Poșta Română și era destul de… zgomotoasă. Drept să spun, când am ajuns în Franța, eu nu știam să fac nimic. Nici măcar să gătesc, să mă hrănesc. Unii colegi m-au sfătuit să merg să lucrez într-un restaurant, dar eu nu știam nici să prăjesc două ouă. Și am stat și m-am gândit: „Bine, dar ce știu eu să fac?”. Și singura chestie pe care știam să o fac era matematica. Pe urmă, sigur, m-am interesat ce burse sunt, am candidat, m-am străduit să am note bune.
Dar ce program de studii ai ales?
M-am înscris la Științe Economice Generale, iar apoi m-am specializat într-un magister, așa se numea pe vremea aia, un program care dura încă trei ani, în care am studiat Economie și Finanțe Internaționale. Nu mi-a plăcut deloc, mai târziu, la doctorat, am schimbat și mi-am ales Științe Comportamentale.
Când ești olimpică la română, franceză, fizică și, în plus, foarte bună la matematică, poți lua aproape orice drum. De ce tocmai economia?
Dacă ar trebui să aleg din nou, n-aș mai alege economia, aș alege fizica. Dar la fizică trebuia să muncești, era mult mai greu, iar mie sincer îmi era lene la vremea aia. Cu economia a mers repede și a fost bine. Așa venită din România, cum eram, am fost prima din an, fără să fac eforturi extraordinare și dând și meditații la matematică aproape tot timpul.
Terminasem, ce-i drept, un liceu foarte bun din Pitești, „Alexandru Odobescu”, unde am avut niște profesori care se ocupau de noi ca de copiii lor. Și colegii mei erau foarte buni. Oricare din ei s-ar fi descurcat minunat în străinătate.
Și atunci și adaptarea s-a făcut mai simplu?
Da, în prima zi de școală, m-am dus și m-am așezat lângă niște tineri în amfiteatru și s-a nimerit să fie toți simpatici. Ne-am împrietenit instant și am rămas prieteni până la sfârșitul studiilor. Suntem prieteni și acum. Iar din partea francezilor, am avut parte de o primire caldă. Pe vremea aia, erau extrem de puțini studenți străini care veneau la studii în Franța. Profesorii erau super atenți și primitori, mai ales dacă învățai și erai bun.
Te-ai instalat în Bordeaux, dar noi te-am găsit la Dijon. Proiectele academice te-au adus aici?
Când eram prin anul IV, l-am întâlnit pe soțul meu, care e tot român. Era student la Mecanică, își termina doctoratul la Universitatea din Poitiers și avusese primul lui job de lector la Universitatea din Bordeaux. Ne-am cunoscut dintr-o întâmplare la o petrecere, unde cu talentele mele culinare m-am dus cu o plăcintă de mere arsă. Toată lumea era foarte politicoasă, nu zicea nimic, în afară de el, care mi-a zis direct. Și, cum l-am văzut așa sincer, mi-am zis că trebuie să mă mărit cu el! (râde)
Părea cineva care îți va spune mereu adevărul, nu?
Exact! (râde) Doar că la scurt timp m-a anunțat că și-a găsit un job la Dijon. Eu voiam să fac un doctorat și eram convinsă că o să-l fac acolo, la Bordeaux. Dar ca să fiu mai aproape de el, am venit aici. Universitatea din Bordeaux nu era specializată în Economie Comportamentală, ar fi trebuit să studiez subiecte care m-ar fi interesat mai puțin.
A fost cu adevărat un noroc că am plecat de acolo. Când am făcut-o, am făcut-o însă plângând. Bordeaux-ul îmi plăcea la nebunie. E orașul în care am învățat să trăiesc pe picioarele mele, în care îmi făcusem mulți prieteni. E și un loc splendid, cu multe restaurante, unde e mereu soare și unde oamenii sunt mereu pe străzi.
Și deci doctoratul l-ai făcut aici?
N-am reușit să găsesc un doctorat la Dijon, însă laboratorul Universității din Strasbourg a corespuns mult mai mult cu ce aveam chef să fac, adică economie comportamentală. Așa am început o lungă navetă. Pe vremea aia, se făceau cinci ore cu trenul. Pe la mijlocul doctoratului însă, conducătorul meu de teză a plecat la Montpellier, așa că a trebuit să-l urmez. Dintr-o dată, în loc de cinci ore pe drum, aveam de făcut doar trei.
Hai să ne aplecăm un pic și asupra domeniului în care activezi. Ce este economia comportamentală? Cum ai putea-o descrie, pentru cei care n-au auzit niciodată de ea?
Economia comportamentală este o ramură a economiei care se ocupă cu felul în care oamenii iau decizii. Nu e o disciplină foarte populară, comunitatea științifică e destul de mică și aici, în Franța. În 2005, când eram eu pe terminate cu doctoratul și mă gândeam unde să lucrez, chiar nu existau posibilități. Așa că am scris o scrisoare de cinci pagini, pe care am trimis-o la Școala de Comerț de aici, unde lucrez acum, să le explic de ce cred eu că au nevoie de mine.
Îmi vine să râd când îmi amintesc. Prietenii îmi spuneau: „Ești nebună? Așa ceva nu se face!” Doar fostul meu coordonator de doctorat țin minte că mi-a spus: „Angela, du-te, oricum oamenii ăștia nu te cunosc. Dacă te iau de nebună, asta e, dar dacă dai peste niște oameni interesați, e un pariu câștigat!” Și am scris-o, pentru că urma să suțin doctoratul în noiembrie, deci trebuia să am un plan pe mai departe. M-au chemat la interviu și mi-au dat jobul.
Ai fi avut alternative la universitate?
Aș fi putut continua ca profesor asistent la Montpellier, dar mă săturasem să iau trenul și aveam deja un copil pe vremea aia. Sau aș fi putut să găsesc un job la Dijon, la Université de Bourgogne, dar universitatea de aici e specializată în altceva, în economia sănătății și în economie urbană. Aș fi putut merge să lucrez la Paris și să fac naveta cu TGV-ul, care într-o oră și jumătate te lasă acolo. Sau să-mi găsesc ceva în altă parte și soțul meu să mă urmeze. Dar pentru el ar fi fost mult mai greu, fiindcă el lucrează cu niște mașini care nu se găsesc peste tot. Eram care de care mai nișați.
Ce ai găsit aici, la Școala de Comerț, când ai ajuns?
O lume total diferită de ce cunoșteam eu la universitate. Când am ajuns eu aici, eram printre primii cercetători angajați în școala asta și toți eram superspecializați pe chestii de nișă. Aici am cunoscut-o pe directoarea Școlii de Vinuri, o persoană extraordinară, Joelle Brouard, care între timp a ieșit la pensie. Am avut un noroc uriaș cu ea. M-a îndrăgit de la început, m-a considerat copilul ei spiritual și m-a luat sub aripa ei. Nu doar că m-a învățat tot ce știa ea despre vin, dar am și făcut împreună niște cercetări.
La Școala de Comerț din Dijon nu faci doar cercetare, ci și predai. E diferită experiența de predare de aici față de o universitate?
Înainte să vin aici, când predam la universitate, predam teoria jocurilor. Chestii grele, matematică, optimizări… La primul curs de statistică pe care l-am predat, au început să mă întrebe „Dar asta la ce folosește?”. Asta m-a obligat și pe mine, care am fost multă vreme obișnuită cu teoria, să-mi pun întrebări în legătură cu felul în care aș putea ameliora unele tehnici, ca ele să fie utile în lumea adevărată cuiva.
Cei care vin la o Școală de Comerț în Franța vin în general după doi ani de pregătire grea și intensivă în ceea ce se numește Classe Préparatoire. Sunt obișnuiți să facă eforturi susținute, sunt copii foarte dinamici și vor să învețe chestii practice. În permanență sunt la tine în birou să te mai întrebe ceva. Ești și profesoara lor, și mama lor, și sora lor mai mare. Foarte puțini dintre ei continuă însă în mediul academic. Cei mai mulți devin experți contabili, controlori de gestiune, șefi de resurse umane, se duc să lucreze în bănci, în cabinetele de audit, devin antreprenori sau manageri.
Am fost surprinși să descoperim în CV-ul tău proiectele academice legate de… vinuri. Până la urmă, ce tip de research se poate face în acest domeniu?
Poți cerceta multe lucruri, dar eu m-am oprit la două tipuri de proiecte. Pe de-o parte, m-a interesat felul în care producătorii de vinuri se implică în prezervarea naturii. În Burgundia, vremea e în general umedă și ploioasă. Pentru vie, asta înseamnă boli și deci mai multe produse chimice aplicate viei, care se vor regăsi și în vin. Or, consumatorii cer din ce în ce mai mult vinuri fără pesticide. Ca producător, nu prea ai de ales. Dacă vrei să-ți crești calitatea, trebuie să fii pregătit să-ți reduci randamentul. Aici intervenim noi ca să vedem în ce măsură producătorii de pe coasta burgundă pot produce mai puțin vin, dar mai calitativ și mai sănătos, rămânând totuși cu balanța economică pe plus.
Cealaltă parte a proiectelor mele e mai degrabă legată de felul în care // „Perception of wine quality according to extrinsic cues: The case of Burgundy wine consumers”, scholar.google.fr // În Franța și cred că și în România, există încă prejudecata că un vin organic e mai puțin bun decât un vin neorganic. E un bias psihologic că două atribute înseamnă mai puțin decât suma lor. Or, noi am cercetat cum putem împiedica această percepție, cum îl putem face pe consumator să înțeleagă că acel produs are aceleași caracteristici de gust, ca să dăm valoare faptului că respectivul producător a făcut eforturi să nu mai pună pesticide.
Multe din cercetările tale sunt, de fapt, proiecte internaționale. Cum le inițiezi?
Nici aici nu e chiar simplu să faci asta. Dar, când ești doctorand, în anii de început, directorul tău de teză se ocupă să te învețe ce știe el mai bine, inclusiv să faci rost de bani. În domeniul meu, cel puțin, dacă nu știi să-ți găsești bani, n-ai făcut nimic, nu poți duce nicio cercetare. Experiențele astea costă foarte mult. Marc Willinger, conducătorul meu de doctorat, ne spunea mereu: „Vedeți că este un call for papers acolo, vedeți că este un call for projects dincolo! Scrieți!” El m-a învățat să lucrez în urgență. Uneori, aflam de aceste deadlineuri efectiv cu o zi înainte și trebuia să scriu toată noaptea.
Tot de la el am învățat că a reuși să obții o finanțare e o chestiune de transpirație. Dacă sunt zece call-uri, scrii pentru toate zece, nu stai să alegi. Oricum, din alea zece, o să câștigi probabil unul. Tipul ăsta de muncă te învață în timp cum să te prezinți, cum să îți construiești dosarul, cum să răspunzi întrebărilor pe care ți le pune comisia, dar te învață și cu eșecul și cum trebuie să o iei de la capăt după. E un antrenament continuu.
Să ne întoarcem puțin în laboratorul tău, Angela. Care sunt cele mai spectaculoase, cele mai palpitante rezultate obținute în cercetările tale de până acum?
O să răspund făcând întâi o paranteză. De fiecare dată când închei o cercetare, am obiceiul să scriu și „une tribune”, cum zic francezii, un articol de popularizare a cercetării, ca informația să ajungă și la omul de rând. Pe vremuri, scriam în Le Monde, La Tribune sau în Harvard Business. Acum există și The Conversation, o platformă cu articole pentru publicul larg, dar bazate întotdeauna pe cercetări academice. Ei bine, cele mai interesante dintre cercetările mele sunt cele despre care am putut să povestesc și pe înțelesul tuturor.
Pe // Mai multe detalii pe theconversation.com // există și un ranking al celor mai citite articole. Și, printre ele, e și unul al meu care a fost considerat greșit drept o reacție a mea la mișcarea Gilets Jaunes. // „L’incompétence professionnelle et sociale, première cause d’une mauvaise ambiance de travail”, theconversation.com // al unui articol de cercetare în care noi ne uitam la felul în care oamenii colaborează într-o echipă. Demonstraserăm că cei care sunt foarte puțin performanți, în loc să învețe să fie mai eficienți, încearcă să-i împiedice pe cei foarte performanți să lucreze. Dintr-o frustrare care ține de statut, pentru că nu suportă ideea că se creează o discrepanță prea mare, li se pare mai simplu să-i tragă și pe cei performanți în jos. E un comportament despre care nu poți afla în niciuna din cărțile de management. Noi însă, eu și o colegă, l-am văzut în laborator, după diverse simulări.
Era prima oară când cineva punea niște date concrete și putea să spună: „Am văzut și așa se întâmplă! Nu e fabulație!”. Am publicat articolul, ne-am culcat liniștite și, a doua zi când ne-am trezit, eram staruri. Membrii mișcării Gilets Jaunes ne insultau că suntem niște capitaliste ordinare care se iau de bieții săraci care nu pot să lucra. Ne-a luat ceva vreme până ne-am prins că ei cred că noi vorbim despre ei. Dar nu vorbeam. (râde)
Uite cum cercetările de laborator, care au pretenția de a fi neutre, ajung uneori să fie instrumentalizate, rulate ideologic. Cum faci cu dubla interpretare?
Avem o comisie de etică care validează lucrurile astea, însă ceea ce nu poți controla este ce face imaginarul colectiv din cercetarea ta. De aia și prefer să scriu de fiecare dată frățiorul mai mic al cercetărilor mele, îmi lasă impresia că am mai mult control asupra receptării. Mi s-a întâmplat și să fiu intervievată la televizor și să descopăr că cine știe ce am zis, când eu, de fapt, n-am zis niciodată chestia aia. Trebuie totuși să fii vigilent cu ceea ce se face cu cercetările tale. La nivel individual, e relativ ușor, pentru că oamenii își citează sursele. Poți pune pur și simplu mâna pe telefon să le spui: „Băi, vezi că nu am spus chestia asta!”
Să vă dau un alt exemplu. În cercetările de laborator despre cooperare și genuri există rezultate clare că în medie femeile cooperează mai mult decât bărbații. Bărbații sunt mai individualiști, în timp ce femeile se ocupă mai mult de binele comun. E un rezultat bătut în cuie, sunt mii de studii care îl demonstrează. Ei, și le spuneam studenților mei despre asta și le vorbeam de contribuția la binele comun, despre cooperare, despre faptul că în Franța e foarte greu să ajungi în posturi de conducere ca femeie, deși ar fi mai bine, fiindcă femeile cooperează mai mult ș.a.m.d.
Cursul s-a încheiat și, peste două luni, colega mea care ține cursuri de resurse umane vine la mine și-mi zice: „Angela, am făcut un exercițiu cu studenții mei și i-am întrebat pe cine recrutează pentru un post. Și ei mi-au spus că n-o să recruteze femei, că madame Sutan le-a spus că femeile, în loc să se ocupe să facă bani, se ocupă de binele echipei.” (râde) Ce povestești tu și ce înțeleg ei!
Au și teoriile “comportamentului economic” momente în care trag concluzii fără să se gândească la tipurile de determinări sociale preexistente?
Se mai întâmplă și simplificări din astea. Mai rău e când se descoperă că rezultatele unei cercetări sunt cu totul falsificate. Există un comitet de cercetători, numit // Mai multe detalii pe datacolada.org // care din când în când iau bazele de date și verifică rezultatele cercetărilor. La un moment dat, au decis să verifice cele mai influente 100 de lucrări din domeniul nostru și au descoperit că 37 erau false.
Unii, cum e Francesca Gino, fac mare scandal când sunt deconspirați și deschid proces. Alții, cercetători mari de altfel, își retrag pur și simplu lucrările. Unul dintre ei e chiar Brian Wansink, autorul unei cărți, Mindless Eating, bazate pe mii de experiențe. Ei bine, despre Brian Wansink s-a aflat acum câțiva ani că-și falsificase majoritatea datelor.
Toate cercetările lui au fost retrase din lumea academică, el a fost concediat, iar mie mi-a căzut un idol. Eram îndrăgostită de cartea aia, o cumpărasem și o oferisem tuturor celor pe care îi știam. La fel s-a întâmplat cu Dan Ariely și cartea lui Predictably Irrational. Am obligat generații întregi de studenți să o citească și le-am dat lucrări din ea.
Când afli o asemenea veste, sentimentul e unul de eșec, de pierdere irecuperabilă. Generații de cercetători au pornit în munca lor bazându-se pe rezultatele alea. E trist, pentru că munca academică presupune să ai încredere în confrații tăi cercetători.
Economia comportamentală nu e o specializare foarte prezentă în universitățile de la noi. Cum ar putea un tânăr român să aibă o carieră în acest domeniu?
Totul începe cu un program bun de master. Sunt mai multe în Europa la ora actuală. Este unul bun la Paris, la MSE, sunt câteva în Anglia, de exemplu la LSE. După acest master, participi la concursul pentru atribuirea finanțărilor de doctorat. Faci un doctorat în respectivul domeniu. Și apoi drumul e deschis.
Care mai e situația doctoranzilor în Franța azi? Au parte de sprijin financiar?
În Franța, nu te mai primește nimeni la doctorat dacă nu ai finanțare, adică dacă conducătorul de doctorat nu poate găsi el pentru tine. Cea mai mare parte a finanțării vine de la statul francez, prin Agence Nationale de la Recherche, principalul furnizor de bani pentru cercetare în Franța. Conducătorul de doctorat depune proiecte pe mai multe teme de cercetare și, în funcție de tema de cercetare pentru care obține bani, acceptă doctoranzi din domeniul respectiv.
Alteori, universitățile au ele fonduri de cercetare cu care se angajează să ia în fiecare an câte doi doctoranzi. Ca să poți participa la competiția pentru această finanțare din partea universității, trebuie să fii clasat printre primii la sfârșitul masterului. Când am făcut eu doctoratul, aveam și colegi care făceau doctorat fără finanțare și care lucrau în timpul ăsta undeva, ca să aibă ce mânca. Acum nu mai există așa ceva.
Mai există cercetători români în domeniul economiei comportamentale în Franța?
Este Radu Vrânceanu, la Paris, cu care am și niște studii împreună. În 2008, când am deschis laboratorul la Dijon, Radu era la ESSEC, școala de comerț din Paris. Văzând că noi am deschis aici, s-a gândit să deschidă și el un laborator și i-a scris directorului nostru de cercetare să ceară suport. Directorul nostru l-a refuzat, pe motiv că școlile ar fi în concurență, însă, din fericire, mi-a scăpat mie informația.
Când am auzit, m-am aprins: „Cum să nu-l ajuți? Dă-mi numele lui!” Comunitatea noastră de economie experimentală e atât de mică în Franța, încât oricine ar vrea să deschidă un laborator îl sprijini cu brațele deschise, pentru că îți dorești să ai cu cine intra în dialog științific. Când i-am văzut numele, i-am și scris direct în românește că e binevenit oricând. A venit la noi la Dijon, a văzut cum e și am stat de vorbă la o cafea. Treptat, am descoperit că avem aceleași curiozități și întrebări, așa am ajuns să scriem împreună.
Angela, ce-l face pe un copil atât de pasionat, încât să meargă de bună voie la atâtea olimpiade?
E greu să vă răspund la întrebarea asta, fiindcă nici pe copiii mei nu am reușit să-i fac să aibă aceeași pasiune. Am trei copii și au fost subiecții mei preferați. Am aplicat pe ei tot ce știam despre comportamente, influențarea lor, manipulare și tot n-am reușit. (râde) Dacă ceva nu le place, pur și simplu nu investesc timp. Prietenii pe care îi am azi, unii din București, unii din Suedia, unii din Paris sau Canada, sunt de fapt prietenii mei din liceu, cu care m-am împrietenit pentru că marea noastră plăcere era să ne vedem, când la unul, când la altul acasă, și să rezolvăm probleme de matematică. Când le zic asta copiilor mei, se prăpădesc efectiv de râs.
Ce fac prietenii tăi acum? Ce s-a ales de generația ta?
Andrei este profesor universitar la Medicină în Uppsala, Dan a terminat Matematică și acum conduce o tipografie la București, Cosmin este directorul unui data center în Canada, Nicoleta este la Paris și e consultant în domeniul telefonic, iar Silviu lucrează în fonduri de investiții la Dublin. Eu am fost prima care a plecat. Pe urmă, încetul cu încetul, văzând că se poate, au plecat tot mai mulți dintre noi.
Vă leagă totuși acest trecut românesc, deși azi aveți meserii foarte diferite și trăiți în colțuri diferite ale lumii. La România cum vă raportați?
Mă întorc rar în România. Pentru că am fost mereu foarte ocupată și pentru că am trei copii, am preferat mereu să vină mama sau tata la mine să mă vadă. Dar atât cât m-am întors în România, niciodată n-am văzut dezastru.
Colegele mele care au rămas la Pitești sunt dentiste și sunt fericite. O altă colegă este șefă de farmacie la București, e foarte fericită și ea. Una dintre ele este decanul Facultății de Economie a Universității din Pitești. M-a invitat de multe ori la ea la cursuri să fac tot felul de experiențe cu studenții. Am povestit despre problemele pe care le are Institutul, dar nu părea un om nefericit.
Niciodată n-am avut sentimentul că mă întorc într-o lume de sinistrați. Cred că e foarte greu în mediul academic în România, știu ce salarii sunt. Dar Bucureștiul e un oraș fascinant, cu grădini superbe, cu spații underground, ca în Berlin.
Mai corespunde Franța de azi așteptărilor tale? Pentru că și ea a trecut prin tot felul de prefaceri față de cea la care visai tu acum trei decenii.
Franța de azi a ajuns să fie casa mea, așa cum e ea. Îmi place calmul de aici în care trăiești tot timpul, faptul că aproape nimeni nu e stresat. În România, în marile orașe, e o agitație și o forfoteală continue. Toată lumea e nervoasă și gata să te atace. La Dijon, am putut crește trei copii fără să avem vreo familie aproape, fără să avem cu cine să-i lăsăm. Aici, pur și simplu nu-i nevoie să-ți implici părinții și bunicii, pentru că toate sunt așezate în matca lor.
Copiii tăi ce vor să facă mai departe?
Fata mea cea mare este în anul IV la Medicină și se specializează în Neurologie. Mijlociul, vrea să fie data scientist. Iar mezinul, care are doar 16 ani, vrea să devină cercetător în biologia sportivă a performanței. În Franța, în clasa a opta, faci primul tău stagiu de două săptămâni. Deci de acolo li se trage. Sigur, noi i-am ajutat să găsească aceste stagii, contactând prieteni de-ai noștri, care și ei sunt în domeniul academic. E ceea ce am putut face pentru ei.
Începutul lui 2025 te va găsi la Paris, unde tocmai ai acceptat postul de director științific al laboratorului ESSEC Business School. Cu ce așteptări te duci?
A fost o înțelegere a mea cu soțul meu că, după ce și cel mai mic dintre copiii noștri va termina liceul, o să ne mutăm în sfârșit la Paris. ESSEC e tot o școală de comerț, ca asta, situată în Cergy, în regiunea pariziană. Iar acolo voi fi profesor de sustainability, voi coordona un program de master și voi conduce laboratorul de economie experimentală. O să fac cam aceleași lucruri pe care le-am făcut în Dijon, dar în altă școală.
Dacă Școala de Comerț din Dijon e pe undeva pe la mijlocul clasamentului celor 50 de școli naționale, ESSEC e a doua școală din Franța și din Europa, de altfel. E deci un upgrade din toate punctele de vedere. Mă voi putea baza pe bugete mult mai mari, voi face experimente de amploare, voi avea studenți de top și voi lucra cu oameni foarte bine pregătiți. Parisul e un oraș splendid, iar planurile mele sunt ambițioase. Aștept deci momentul cu nerăbdare.
