Cornel Ban, despre austeritate și neoliberalism: cum circulă ideile economice în lume60 min read

Trăiește la Copenhaga, predă economie politică internațională la Copenhagen Business School și este cercetător afiliat la Global Development Policy Center din Boston. Scrie despre politici economice și tranziția verde și e una dintre cele mai respectate și lucide voci când vine vorba despre crizele și transformările capitalismului global.

A crescut într-un sat din Năsăud și a studiat Literele și Dreptul la Cluj. O bursă de studii în America i-a deschis însă porțile unei cariere academice și i-a schimbat viața pentru totdeauna.

De atunci, Cornel Ban a urmat un doctorat în Științe Politice la University of Maryland și un postdoctorat la Brown University și a predat la universități de top din Statele Unite și Marea Britanie.

Cartea lui, Ruling Ideas: How Neoliberalism Goes Local,// Mai multe detalii pe global.oup.com // publicată de Oxford University Press, a devenit un text de referință pentru înțelegerea modurilor în care neoliberalismul se manifestă și prinde rădăcini diferit, în funcție de context. La un an după apariție, volumul a fost răsplătit cu premiul pentru cea mai bună carte de economie politică acordat de British International Studies Association.

În 2014, la Editura Tact, a publicat Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc,// Mai multe detalii pe edituratact.ro // una din cele mai comprehensive și utile analize ale evoluției capitalului local, din secolul al XIX-lea până în prezent. Am stat de vorbă cu Cornel Ban despre parcursul său academic, despre idei, influență și cum se construiește o voce critică într-un peisaj economic global aflat în continuă schimbare.

Înainte să devii unul dintre cei mai reputați economiști politici pe care îi are azi România, ai studiat, de fapt, literatura. Cum ai ajuns la ea și, mai ales, de ce ai trădat-o?

Am ajuns la Filologie după ce am absolvit un liceu militar, la Alba Iulia. Pentru mine, fusese singura șansă de a studia liniștit, departe de obligațiile de muncă ale unei gospodării rurale. Pe atunci, puteai să te înscrii la examen la o singură facultate. În cazul liceului militar, era institutul militar. Cum nu visam la o carieră militară, după bac „m-am căzut” de bunăvoie la examenul de admitere și am stat un an, ca să-mi câștig dreptul de a da examen la o facultate civilă. 

În anul acela, am fost profesor suplinitor la Parva, un sat montan izolat la nord de Bistrița, unde, când ningea, nu mai intra nicio mașină. Doar o treime din copii locuiau în vatra satului. O dată pe an, suplinitorii mergeau din casă în casă, pe toate dealurile, să-i convingă pe părinți să-i lase pe copii în sat timp de o săptămână, cât să învețe să citească și să socotească. 

În Parva exista și o bibliotecă sătească ținută de un bibliotecar alcoolic, cred că eu eram singurul ei client. Avea însă de toate, chiar și ediții bilingve. Am citit foarte mult atunci, poate cel mai mult din viața mea. În 1993, am intrat, deci, la Filologie la Cluj și a fost o surpriză și o bucurie să descopăr cât de multietnic e orașul, venit dintr-un sat foarte „românesc” și după un liceu militar foarte naționalist și ostil. 

Cred că atunci aș fi fost fericit să pot rămâne profesor undeva în zona Năsăudului, de unde mă și trăgeam de fapt. Dar cum nu existau posturi a trebuit să iau o decizie pragmatică, de supraviețuire. După al treilea an de Litere, am intrat și la Drept și am și profesat niște ani ca avocat. Într-un fel, a fost o experiență extraordinară, pentru că m-a forțat să merg în zona analizei economice și politice. 

Tot atunci s-a născut și dorința de a emigra? De fapt, ce te-a împins să pleci la studii peste hotare?

Cred că fantezia de a rămâne în mediul academic am avut-o de când eram student. Însă, în contextul de atunci, cu precaritatea salarială din învățământ, nu o vedeam nicicum realizată în România. Gândul plecării mi-a venit prima oară prin 1998. Eram student la Drept și am avut un schimb studențesc cu Universitatea din Michigan. A fost prima oară când am intrat într-o bibliotecă universitară adevărată și am fost foarte marcat de condițiile de muncă ale profesorilor, de faptul că aveai acces direct la cărți, că te puteai plimba singur printre rafturi, fără să fii nevoit să ceri bibliotecarei nimic. 

Doi ani mai târziu, niște amici au reușit să plece la doctorat în State și așa am aflat că se poate pleca cu finanțare integrală din partea universităților de acolo. N-am plecat însă cu ideea de a rămâne în mediul universitar, cât am plecat din dorința de a-mi oferi experiența asta, a unei universități americane și a vieții în campus. Am fost acceptat la un master la University of Delaware, în 2001, și apoi foarte repede am aplicat la mai multe programe doctorale. 

Eram fascinat de gândul că poți face asemenea studii fără prea mare stres financiar, doar acceptând o anumită modestie în venituri. Sigur, nu mai trăiam cum trăisem ca avocat la Cluj. Aveam doar 900 de dolari pe lună, câștigați ca asistent al unui profesor. Dar știam să gătesc, la demisolul în care stăteam cu chirie era foarte ok și, din puținul pe care-l aveam, am reușit să-mi fac și o bibliotecă.

Veneai din zona dreptului și a literaturii, acolo ce ai ales să studiezi?

Am început studiile cu un proiect legat de sistemul de soluționare a disputelor juridice din Organizația Mondială a Comerțului. Fiind avocat, am mers pe Law and Society și Law and International Relations, ca subdomenii de specializare. Profesorul pentru care am lucrat ca asistent, James Oliver, preda Relații Internaționale și era un tip absolut fabulos, care lucrase în Departamentul de Stat – o figură renascentistă, trăise prin 40 de țări, de departe cel mai bun orator de clasă pe care l-am văzut vreodată, un om care m-a inspirat extraordinar și mi-a devenit mentor. 

Stăteam ore la el in birou, discutând marile cărți și evenimentele zilei, citite prin prisma lor. Era de o generozitate extraordinară, îmi dădea cărți pe care nu trebuia să le mai duc înapoi. Și, o dată pe săptămână, duminica, mă chema la prânz cu familia lui. Lui îi datorez interesul major pentru relații internaționale, care peste scurt timp m-a făcut să virez spre economie politică internațională.

Cât de mari erau atunci diferențele instituționale? Te-a surprins în vreun fel sistemul universitar american?

Am fost pur și simplu sedus de cultura lor instituțională. În primul rând, m-a impresionat orizontalitatea relației dintre profesori și studenți. Ca doctorand, erai tratat ca un coleg. Nici cursurile la care participai nu erau prelegeri, ci mai degrabă dezbateri libere, bazate pe foarte multe cărți pe care le aveam de citit de la o săptămână la alta. Și, când spun dezbateri, nu mă refer la impresii sau păreri, nu puteai să spui „Băi, eu, dacă aș fi fost Kenneth Waltz, aș fi scris și despre România.” Nu! Trebuia să găsești incoerențele din argumentația lui, trebuia să vii cu o critică justă și constructivă. 

Să învăț să fac o argumentație academică adevărată a fost una dintre marile provocări pentru mine. Veneam din sistemul latin, unde nu se practica transparența argumentației, iar teza trebuia să fie mereu „misterioasă”. (râde) În primul semestru, m-au chemat profesorii și mi-au zis: „Știi foarte multe, dar nu știi să scrii. Înghesui argumente pentru patru teze de doctorat într-un amărât de memorandum.” Am învățat de la ei un cu totul alt stil: cu fraze precise, prin care ajungi limpede și transparent la argument. Până la urmă, din stilul lor curat și din cultura generală solidă cu care veneam din sistemul românesc, a ieșit o sinteză foarte bună. 

Notele nu contau, dar ierarhiile existau, se știau. Exista un anumit prestigiu pe care îl puteai avea în fața unor profesori, se vedea din tipul de recomandări pe care le primeai, dacă te încurajau sau nu să mergi mai departe. Era o atmosferă foarte fluidă și prietenoasă, dar extrem de exigentă. 

Cum ai trăit anii ăia? Aveai sentimentul că trebuie să recuperezi ceva? Că vii dintr-o zonă semi-periferică, că-ți lipsesc lecturile, că ești în afara dezbaterilor?

Eram pur și simplu înfometat de informație. Fusesem un om care mergea zilnic la biroul avocațial, unde se ocupa de lucruri gen insolvențe la bănci. Mi-a dat o anumită plăcere avocatura, dar nu se compara în niciun caz cu sentimentul că stai într-o bibliotecă neogotică și ai toate cărțile la degetul mic. 

Țin minte că prin anul III mi-am dat examenele de doctorat pentru specialitățile mele, politologie comparată și relații internaționale. Erau examene foarte comprehensive, la șase luni distanță unul de celălalt. Aveam o listă de 50 de cărți, vreo sută de articole și 15 teme. La examen, care era o teză scrisă de acasă, putea să-ți pice oricare dintre ele. Primeai subiectul și aveai 48 de ore să faci o lucrare originală cu toate cărțile pe masă. Ca să mă pregătesc, cinci luni am citit încontinuu, aveam bindere întregi de note. Abia dacă treceai cu bine examenele astea, primeai dreptul de a propune un subiect de teză. De aia în State un doctorat durează mai mult ca în Europa. Aproape dublu. Eu pe al meu l-am făcut în șapte ani. 

Trei ani de zile au fost dedicați doar scrisului, din care opt luni a fost muncă de teren în România și Spania, fiindcă nici nu ți se ia în considerare teza fără o analiză metodologică calitativă. În cazul meu, asta a însemnat vreo două sute de interviuri, zeci de documente scanate și scotocit prin arhive. Plus efortul de a învăța spaniola – o plăcere, de altfel – ca să pot face toate acele interviuri fără traducător. Tot ce vedeți în Ruling Ideas sau Dependență și dezvoltare s-a născut din munca mea de atunci. 

După doctorat, a urmat și un post-doc, în pură tradiție academică, la Watson Institute for International Studies de la Brown University. O schimbare de registru, dar și de oraș…

Post-doc-ul l-am făcut cu Mark Blyth, un politolog și economist politic scoțian renumit pentru lucrările lui despre austeritate și economia politică a crizelor. Îi citisem cartea și mi-a plăcut atât de mult, că imediat i-am scris un mail complet dezlânat, de care mi-e jenă acum. Mi-a răspuns la scurt timp și mi-a zis. „Te invit la un sushi bun mâine!” A doua zi, am stat patru ore și am vorbit cu el, mâncând sushi pentru prima oară în viața mea. 

La un an după asta, a apărut un job destul de precar la Brown University, de profesor de metodologii calitative. Cineva primise postul, dar nu putuse să-l ia. Am dat examen și am plecat la Brown cu contract pe un an. Dar Blyth, care atunci preda la Johns Hopkins, s-a mutat și el la Brown și, la scurt timp, universitatea a deschis un postdoc de trei ani, la care am aplicat și pe care l-am luat. Iar apoi am avut un noroc absolut imens. Singurul post cu titularizare la care am aplicat în State a fost la Boston University, exact pe specializarea mea, un job care mi-a plăcut imens de tare. Și acum mi-e dor de el.

În Ruling Ideas: How Global Neoliberalism Goes Local (Oxford University Press, 2016), compari Spania și România, arătând că neoliberalismul nu e un copy-paste global și că ideile neoliberale ajung să fie adoptate sau contestate în fiecare țară în funcție de contextul politic, istoric și instituțional. Ce te-a făcut să pui în oglindă tocmai România și Spania?

Inițial, mi-am dorit să fac o comparație între România, Spania și Argentina, adică trei țări ieșite din dictaturi, care avuseseră toate trei partide cu tradiție stângistă. Am plecat deci de la ideea de a compara diverse moduri de inserție în economia globală, luând ca reper perioade diferite: anii 1970 pentru Spania, anii 1980 pentru Argentina și anii 1990 pentru România. Dar Argentina era o țară foarte scumpă. Nu-mi permiteam să stau în Buenos Aires pentru munca de teren, fiindcă nu erau destule granturi la care să pot aplica. 

În Madrid însă, copil de emigrant fiind, am putut, fiindcă o parte a familiei lucra acolo. Timp de opt luni, am locuit la niște verișori ai mei care lucrau în construcții, într-o cameră mică, într-o suburbie muncitorească la o oră de Madrid, din care plecam zilnic cu metroul să ajung în centru. Nici laptop nu aveam în anii ăia. Primul laptop l-am avut abia la Brown University, când am făcut post-doc-ul. 

Ai pornit cu ideea că neoliberalismul „călătorește” diferit prin Europa – că e filtrat sau internalizat în moduri distincte în funcție de context. Care a fost însă miza ta principală când ai început să scrii Ruling Ideas? Ce simțeai că lipsește din literatura existentă?

Când lucram la doctorat, exista deja o literatură bogată despre globalizare, mai ales din perspectiva teoriei difuziei ideilor, a practicilor și instituțiilor. Se discuta despre cum, în anumite condiții, ideile se difuzează sau devin hibride. Dar lipsea o teorie care să explice de ce se formează un anumit hibrid într-un context și altul într-un alt context. Cele mai multe explicații puneau accent pe calitatea ideilor și pe gradul în care ele „rezonează” cu mediul local. Nu explicau însă de ce rezultatul poate fi complet diferit în două țări cu un nivel de rezonanță culturală asemănătoare.

Exact asta observasem în cazul Spaniei și României. Ambele aveau tradiții antiliberale adânci înainte de regimurile autoritare. Și totuși, au ajuns să internalizeze neoliberalismul în moduri foarte diferite. Ce mi-am propus a fost să vin cu o altă explicație: am importat o teorie a traducerii din sociologia cunoașterii în economia politică internațională. Și am urmărit cum circulă ideile economice – dacă există bani investiți în promovarea lor, dacă acești bani se leagă de instituții deja existente, dacă ideile ajung să influențeze politicile publice, dacă intră în „coridorul puterii”, dacă dobândesc greutate instituțională sau sunt slăbite de patologii administrative și așa mai departe. În loc să mă aliniez idealismului dominant din dezbaterea privind difuzia ideilor, am venit cu o teorie a „traducerii”, care punea accentul pe resursele financiare, instituționale, de statut.

Am arătat cum în Spania a rezultat un „neoliberalism încastrat”: o combinație între o social-democrație continentală, modelată de un marxism cândva revoluționar și de o tehnocrație care a integrat elemente neoliberale. În România, în schimb, am găsit un „neoliberalism dezîncastrat”, pentru că procesul de traducere s-a întâmplat într-un moment istoric diferit. Neoliberalismul ajunge în România abia spre mijlocul anilor 1990, într-o formă radicalizată. 

Am încercat, deci, să înțeleg cum tehnocrațiile de stat și aparatul politic – în special cele provenite din tradiții de stânga – răspund, în contexte diferite, la presiunea integrării într-o economie globală și la hegemonia neoliberală. În parte, și pentru că nu mă satisfăcea explicația leneșă a stângii de atunci, care zicea că România e periferie, deci e „normal” să devină neoliberală. Bun, dar în ce fel neoliberală? Că vizitasem atunci Cehia și Slovenia. Și acolo fuseseră regimuri comuniste oprimante. Și totuși, în 2000, arătau complet altfel, mai apropiate de Europa de Nord-Vest. 

Arăți, de altfel, în carte, că în adoptarea neoliberalismului în spațiul românesc presiunile externe au contat foarte mult, mai ales în anii 1990 și 2000, când integrarea europeană încuraja astfel de politici.

Vestul n-a ținut neapărat ca noi să ne integrăm în Uniunea Europeană. Au existat chiar coaliții de țări conduse de Olanda și Germania, care s-au opus ferm aderării noastre. Adevărul e că am avut mare noroc să fim primiți. Uniunea Europeană putea foarte bine să întrețină doar relații economice cu România, fără asumarea riscurilor politice și a costurilor economice ale integrării – 68 de miliarde de euro în cazul nostru , așa cum face astăzi cu Turcia sau Bosnia.

Problema era că România în anii 1990 fusese o țară care de facto era în faliment repetat, din care s-a decapat masiv capitalul. În contextul ăsta, oricine ar fi venit la putere ar fi fost nevoit să urmeze un proces de integrare globală a economiei. Până și state cu partid comunist, ca Vietnam sau China, au făcut-o. 

Cei care spun „n-aveam alternativă” au într-un fel dreptate. Cu ce bani relansai industria? Care era clasa industrială privată din România capabilă să intre într-o economie globalizată? Statul român a încercat, între 1990 și 1996, să fie un stat dezvoltaționist. Dar, fără o birocrație specializată, aleasă meritocratic și autonomă, fără un sistem bancar pe care să-l controleze și care să finanțeze o clasă industrială locală, modelul era incomplet. România nu avea o burghezie industrială autohtonă, cum au avut Coreea de Sud sau China, care au reușit prin accesul la piața americană, dar protejându-și în același timp piețele interne. Nici măcar țări ca Polonia, cu o administrație mai solidă și o anumită tradiție dezvoltaționistă, nu au reușit. 

În contextul ăla, Acordul de la Snagov a fost cea mai bună soluție posibilă. A fost un moment de consens național în care Ion Iliescu a reușit să aducă toate partidele la masă și să le pună să semneze un angajament față de direcția pro-europeană a țării. 

Pe de o parte, trebuie recunoscut că reformele au dus la întărirea unor instituții, la o infuzie reală de capital și la o anumită modernizare a statului. Pe de altă parte, politicile impuse au avut un caracter brutal, fără destulă atenție la consecințele sociale. Și asta nu e doar o opinie personală – chiar Fondul Monetar Internațional, într-o lucrare internă intitulată Was Neoliberalism Oversold?, a recunoscut că în anii 1990 s-au făcut erori majore de politică economică în țările în tranziție, inclusiv în România. În Taking Stock of the Shock, Kristen Rogheh Ghodsee și Mitchell Alexander Orenstein au analizat statistic costurile umane imense ale tipului de economie de tranziție din Est în general, tranziție care în România a fost aproape la fel de dură social ca în fosta URSS. 

Cum se explică faptul că în România acest radicalism neoliberal a rămas și azi foarte puternic? Au vrut românii să fie mai catolici decât Papa?

Nu știu dacă românii au vrut așa ceva, dar contează că o parte a elitelor lor au vrut. Sondajele de opinie arată constant o orientare mai degrabă socialistă a populației, când vine vorba de economie. Într-un fel, da – a fost un soi de provincialism românesc la elite, o aspirație de a părea mai duri cu legile pieței. Centrele occidentale de putere erau văzute ca „înmuiate” de stat social și dirijism. Iar asta a venit în primul rând din faptul că nu aveam tehnocrați bine formați. Au existat și excepții, cea mai mare parte erau însă nepregătiți și cu înțelegeri naive despre ce înseamnă capitalismul sau rolul statului. Marile reforme liberale din România nici măcar n-au fost făcute de economiști de profesie, ci de juriști sau oameni de administrație. 

România nu avea deci capitalul profesional și instituțional necesar pentru a face această traducere – și reformele au fost adesea aplicate în mod brutal, alimentând o migrație masivă și o repliere în rural chiar, pentru un timp. 

Sunt multe definiții ale neoliberalismului cu care se lucrează, până la cea mai recentă, a lui Quinn Slobodian, care spune că neoliberalismul este felul capitalului de a se proteja de democrație. Tu cum l-ai defini, de fapt?

Apropo, Quinn are acum fostul meu post de la Boston University – mă bucur mult că e acolo, e un rock star intelectual. Quinn, istoric ca formare, se concentrează pe dimensiunea politică și istorică a neoliberalismului: pentru el, neoliberalismul e un proiect antipolitic, adică o formă de a proteja ordinea economică de voința populară.

Eu, în schimb, vin din zona de economie politică, unde definiția e ceva mai greu de aplicat direct, dar cred că surprinde mai bine complexitatea fenomenului. Pentru mine, neoliberalismul este o teorie – și totodată o practică instituțională – prin care elitele naționale, împreună cu blocurile sociale care le susțin, privesc relația dintre societate și piață prin prisma a trei criterii fundamentale care stabilesc ce este legitim din punct de vedere politic și economic. 

Primul e competitivitatea – internă și externă. Ești într-o competiție continuă, în care prețurile, dobânzile sau salariile îți „evaluează” poziția față de ceilalți. Al doilea e credibilitatea – în raport cu cei care investesc în economia ta. Politicile tale trebuie să inspire încredere celor care pot aduce capital, fie în economie, fie în datoria publică. Al treilea e deschiderea – statul nu are voie să „aleagă câștigători”. Nu poate decide că vrea să prioritizeze un sector (cum ar fi cel verde), trebuie să lase piața să decidă liber.

Cât timp poți justifica lucrurile în acești termeni, de competitivitate, credibilitate, deschidere, într-un regim neoliberal poți să faci foarte multe. Poți construi sisteme excelente de educație publică, de sănătate sau poți avea ambiții de decarbonizare. Statele scandinave, dar și Slovenia, de pildă, s-au adaptat la neoliberalism extrem de mult, fără ca asta să însemne sărăcie de masă, servicii publice subfinanțate sau inegalități.

Suntem din nou într-un moment de austeritate și relansări neoliberale. Din perspectiva ta, care lucrezi cu concepte din economia politică și teoria ideilor, cum ar trebui să ne uităm la ce se întâmplă azi în România?

Dacă privim ultimii trei ani din punct de vedere macroeconomic, nu cred că mai putem spune că România a avut, în sens strict, un regim de politici economice de factură neoliberală. Un neoliberal nu ar susține creșterea deficitelor bugetare la aproape 10% sau reducerea impozitelor în absența unor măsuri compensatorii. Or, în ultimii ani, statul a crescut cheltuielile publice – s-au alocat, de exemplu, un miliard de euro pentru bursele școlare, s-au majorat salariile și pensiile, s-a mai redus din marele deficit social acumulat din anii 1980 încoace. 

Un neoliberal ar fi mers exact invers: ar fi redus cheltuielile, ar fi privatizat companii de stat, ar fi păstrat deficitul sub 3% și ar fi echilibrat bugetul cu strictețe. Neoliberalismul românesc a început să se dilueze la sfârșitul anilor 2010 în mai toată regiunea noastră. Prima fază a fost ceva ce, într-un articol scris împreună cu Gabor Scheiring și Mihai Vasile, am numit național-neoliberalism: un regim în care, în ciuda creșterii economice, se reduceau constant impozitele mai ales burgheziei mici naționale, se făceau eforturi de represiune financiară într-un sector bancar puternic internaționalizat, dar se și consolida salarizarea în sectorul public în paralel cu slăbirea statului social. E vorba de epoca Dragnea și, în Ungaria, de începutul guvernării Orbán.

Dar ce vedem de la pandemie încoace e altceva. E  un regim hibrid, în care se păstrează unele reflexe neoliberale, mai ales în ce privește regresivitatea sistemului de impozitare și tratamentul celor precari sau săraci, pur și simplu. Însă apar măsuri sociale extinse cu un cost bugetar semnificativ care nu se potrivesc cu principiile competitivității și credibilității neoliberale. Ele vin prin sistemul de burse, salarizarea profesorilor și doctorilor, prin concediile parentale, elemente care acum sunt sub cuțitul austerității. Așadar, avem nevoie de un nou vocabular pentru a descrie această situație și a evalua dacă e o formă de neoliberalism mai încastrat social sau, după cum tind să cred, e post-neoliberalism toata ziua.

Ești unul dintre cei mai fervenți critici ai politicii de austeritate. Până la urmă, de ce austeritatea nu e benefică în momente de criză?

Nu este benefică pe termen lung pentru că distruge foarte mult capitalul uman – adică tocmai resursele de care o societate are nevoie ca să crească sănătos. Dacă tai bursele sociale și salariile din educație și sănătate, vei avea o rată de abandon școlar și mai mare în rândul celor mai vulnerabili, vei descuraja tinerii să mai aleagă o carieră în învățământ, vei avea o populație prea nesănătoasă pentru a putea da creșteri de productivitate, mai ales în noul tip de economie.

Creșterea normei didactice cu două ore – care, de fapt, înseamnă și tăieri de posturi în educație – sau discursul despre necesitatea privatizării mai multor companii de stat, toate acestea reînvie ideea că statul garant de servicii sociale și statul proprietar sunt, prin definiție, ineficiente, ceea ce e o afirmație necritică și nenuanțată. Sunt companii de stat care aduc profit și contribuie consistent la buget – dar asta nu pare să conteze în logica actuală.

România nu este deloc un stat prea mare. Din punct de vedere bugetar, este un stat slab, „costeliv”, cum am spus adesea – cu încasări mici raportate la PIB, sub media europeană, și cu un aparat redistributiv anemic. Ideea asta că, dacă ai un stat slab, trebuie să-l faci și mai slab în zona serviciilor publice e, sincer, foarte proastă. 

Sigur, există și zone unde austeritatea ar putea avea un sens. De exemplu, în România au existat patologii reale în salarizarea elitelor administrative – magistrați cu pensii de patru ori mai mari decât cei din Franța, deși PIB-ul nostru e mult mai mic. 

Pe termen scurt, miza austerității este să demonstrezi creditorilor că ești „serios” ca țară, că vei avea de unde plăti. Se umblă la TVA pe produse de bază, la cheltuieli sociale sau salarii publice tocmai pentru că acestea sunt vizibile și ușor de tăiat, iar cei afectați nu au pârghii să se apere: nu-și pot dosi averile.

Totuși, austeritatea nu e o decizie tehnică, ci o alegere politică, ideologică. Poți tăia la bază sau poți taxa vârful. Întrebările reale sunt cine duce povara? Care e blocul social pe care se sprijină puterea? Ce categorii protejezi: muncitorii, corporațiile sau băncile? Și așa mai departe. 

Statul putea să lichideze anumite active, în loc să taie burse. Putea reduce cheltuieli din zona securitară, nu din sănătate sau educație. Putea introduce impozitare progresivă – inclusiv pe chirii, dividende, moșteniri. Neoliberalismul dezîncastrat a ales să lovească tot în cei vulnerabili.

În ultimii ani ți-ai mutat centrul de interes asupra Chinei și tehnologiilor verzi și ai scris extensiv despre modelul chinezesc, „neodezvoltaționist”, cum îl numești tu – un exemplu foarte bun de dirijat capitalul înspre industria verde, decarbonizare și așa mai departe. De fapt, ce face China și nu reușesc să facă țările europene?

Sunt multe lucruri pe care ei le fac și noi nu putem, pentru că în China statul este principalul investitor. Fiind principalul proprietar în finanțe, terenuri și energie, poate să dirijeze diverse fluxuri de capital. China e o țară extrem de inegală, mult mai inegală ca România, cu un capitalism statal extrem de bine dezvoltat, dar care este în același timp încastrat într-un sistem de planificare cincinală. Economia e foarte descentralizată, foarte diferită de economia sovietică. Provinciile, care sunt un fel de țări în China, au la rândul lor planuri cincinale și autonomie destul de mare să facă ce vor ele. Având deci resurse și având această coerență politică, ai și o previzibilitate foarte mare în acei cinci ani în alocarea banilor. 

Din 2015 încoace, s-a accentuat foarte mult ideea că China nu are cum să aibă această tranziție istorică fără a fi o super putere tehnologică. Mao e chiar criticat că a încercat să facă socialism cu economie rurală, industrie grea și autarhie. Or, ideea lui Xi Jinping a fost de a maximiza integrarea internațională, de a deveni o putere globală, dar cu tehnologii proprii. Și a devenit o putere globală, printr-o combinație de investiții în educație tehnico-științifică cu spionaj industrial și lipsa unor reglementări legate de proprietatea intelectuală. Iar acum au ajuns într-un punct în care putem spune că dețin un Silicon Valley și un Wall Street, dar care sunt ale statului. 

În China, statul infuzează enorm de mult capital în zona inovației tehnologice, dar garantează și o piață și, prin Banca Centrală, reduce dobânzile pe sectoare. Dacă investești în energia verde, în robotică, în digital etc, ai dobânda la jumătate. Așa au ajuns să fie primii pe tehnologii verzi și să domine piața de la mașini electrice, trenuri de mare viteză la panouri solare. Până și pe eoliene, unde Europa era dominantă, China e acum principalul producător, dar încă nu și principalul exportator. 

Acum, să ne înțelegem: în ce privește tranziția verde, nimeni nu e cu adevărat serios, nici SUA, nici Europa, nici China. În China, emisiile cresc, pentru că consumul intern crește, pentru că lumea s-a îmburghezit și familiile au câte două mașini. Iar ei sunt un miliard. Dar, dacă noi, în Europa, am fi investit în infrastructură verde în ritmul în care o face China, eram acum la 80–90% decarbonizare. Până una alta, deocamdată, China e singura care are capacitatea tehnologică și industrială de a decarboniza lumea – și la prețuri mici.

Ce încerc eu să fac cu cartea la care lucrez acum, care va apărea probabil în toamnă, e să spun: cred că ați subestimat China masiv. Ați subestimat puterea planurilor cincinale. Ați subestimat, până la urmă, puterea reziduală a socialismului chinez.  Știu că Europa nu poate să facă ce fac ei, dar nici nu a dezvoltat un răspuns propriu, într-un alt sistem politic, pluripartinic și interguvernamental, capabil să țină piept unei asemenea competiții. 

Cum găsești discursul SUA și al Europei de la ora actuală, care vorbește despre tarife și taxe, dar niciodată despre inovații?

În America, nu doar că Trump a deprioritizat tranziția verde – a reprimat-o de-a dreptul. Sunt proiecte deja aprobate, cu subvenții publice, care sunt anulate acum. Va dura ani, poate decenii, până când sectorul privat va mai avea curajul să investească în green tech. În Europa, e puțin diferit. Eu refuz discursul mizerabilist despre Europa. Europa are o bază industrială mult mai solidă și mai sofisticată decât Statele Unite. Iar în educație și în inovație tehnică pură suntem în multe privințe peste China. Problema noastră nu e că nu inovăm, ci că nu reușim să comercializăm inovația la scară. 

Concluzia mea e simplă: nu poți să începi o discuție serioasă despre reforme în Europa, fără ca statele europene să devină proprietari direcți, acționari în instituții financiare de dimensiuni mari, care să poată finanța industriile care să facă față concurenței globale, inclusiv cu China.

Altfel, faci ce face SUA: te închizi în spatele unor tarife sau al unui zid al petrolului. Dar asta nu va opri China să inoveze și să vândă, la prețuri mici și calitate bună, pe restul pieței globale.

Te-am întâlnit în ultimii ani în Danemarca, dar și în România, unde ți-e tot mai ușor să călătorești, de când ți-ai mutat postul de profesor la Copenhagen Business School. Ce te-a făcut să lași profesoratul peste Ocean pentru un job în Europa?

Mi-era foarte dor de Europa, de ai mei și de prieteni și îmi doream să fiu mai aproape de casă. Îmi plăcea mie campusul american, dar mult mai mult îmi plac orașele europene, mai ales cele în care pot circula pe jos sau cu bicicleta, care n-au nimic din agitația și stratificarea socială ale unui megalopolis american, cu distopia lui automobilistică, de care noi europenii ne-am molipsit prea mult. 

M-am întors deci în 2017 și nu-mi pare deloc rău că m-am întors. Am însă o anumită nostalgie a condițiilor de lucru pe care le-am avut în State, pe care nu le mai am în Europa. 

În State, dacă nu cădeai în precaritatea poziției de lecturer – unde erai plătit cu ora și, realmente, aveai nevoie de un partener de viață să te întrețină, că altfel nu puteai trăi – dacă prindeai tenure-track (titularizare), o duceai foarte bine și aveai autonomie totală asupra syllabus-ului. Programul de lucru era extraordinar pentru cine voia echilibru între cercetare și predat. Când predai, era intens, nu apucai să faci altceva. Dar de la începutul lui mai până la început de septembrie, puteai să nu apari la serviciu, era timp de citit și de scris cărțile. 

Or, venind în Europa, mi-au dispărut cam trei luni și jumătate de cercetare pe an. Ca să recuperez, a trebuit să am succes la granturi care-ți „cumpără” timp de cercetare, încărcându-te în schimb cu birocrație. 

Presiunea pusă pe profesorii universitari în Europa este mult mai mare ca în State. La Copenhagen Business School unde predau, conferențiarii sunt mult mai bine publicați decât mulți profesori plini din State, dar au vieți mult mai stresate și demoralizarea e mult mai mare.

Însă mi-e drag că sunt aici, într-o veche capitală europeană. Sunt atașat de ideea de învățământ public, așa subfinanțat cum e, sunt atașat de ideea de cetățenie europeană, de a fi, ca profesor și cercetător, parte a unui proiect european raționalist și social care, cu toate lașitățile, lichelismele și dramoletele lui, este singura noastră șansă, ca europeni, să nu cădem pradă fără apărare agresivității marilor puteri militare și cruzimilor economice. 

Pentru cineva venit din State sau din România sau de oriunde din Asia, Copenhaga e un oraș care frizează utopia din punct de vedere al responsabilității climatice, al moderării costului vieții pentru toți și al desprinderii de urbanismul modelat de interesele pieței, atât de bine captat de Radu Jude în Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii.