Cosmin Cercel – Despre drept, stare de urgență și cum schimbă crizele democrația55 min read

 Este profesor de istorie comparată a dreptului la Universitatea din Ghent și scrie, prin articolele și cercetările lui, povestea nevăzută a crizelor care au schimbat Europa din interior.

O cină de gală după o conferință la Viena, în adolescență, i-a produs o revelație: locul lui nu e la masa stereotipurilor, ci de partea celor fără voce. Din acel moment, traseul lui Cosmin Cercel a prins sens: să înțeleagă cum puterea folosește legea și cum legea poate deveni, în criză, instrument de putere.

Format într-o familie de juriști din București, a oscilat între Drept, Filosofie și Colegiul franco-român al Sorbonei, ca apoi să se mute la Paris, unde Pierre Legrand, reputat savant în drept internațional, i-a ghidat doctoratul.

Cartea lui,Towards a Jurisprudence of State Communism,// Editura Routledge, 2018, routledge.com // dezvăluie cum dreptul, departe de a fi eliberator, a devenit în comunism instrumentul care a domesticit elanul revoluționar și a oferit regimului decorul unei ordini legale.

Astăzi, Cosmin Cercel conduce un grant// „Rethinking emergency from a legal historical perspective: contexts, actors, practices, 1914-2020”, research.ugent.com // oferit de European Research Council în cinci țări europene – un proiect care îmbină istoria juridică, teoria constituțională și filosofia politică pentru a arăta cum starea de urgență, violența și ideologia au rescris regulile jocului democratic.

Ești profesor și cercetător în drept, pe care l-ai studiat și în România, și în Franța. Poate fi dreptul o pasiune? Pe tine ce te-a făcut să alegi o carieră în zona juridică?

Până să devină o pasiune, a fost mai degrabă o alegere de familie. Cam toată lumea din jurul meu era jurist sau juristă. Mama era judecătoare și am crescut deci cu această atmosferă în casă, cu discuții din zona dreptului și jurisprudenței. Prima carte pe care am deschis-o când aveam vreo cinci ani a fost una de criminalistică, la care mi se spunea insistent că nu trebuie să mă uit. Nu am ascultat, am scos-o din raft și am dat numai de capete tăiate. 

În 2001, când a trebuit să dau la facultate, alegerile au fost destul de previzibile pentru mine: m-am înscris în același timp la Filosofie, unde am fost acceptat fără examen, fiindcă fusesem olimpic național, la Drept, unde era tradiție de familie și nu mă puteam eschiva, și la Colegiul juridic franco-român de studii europene, care tocmai se deschisese în cadrul Facultății de Drept și care era un soi de filială a Sorbonei. M-am trezit în felul ăsta student la trei instituții cu programe diferite foarte greu de împăcat și a trebuit să iau o decizie, care n-a fost deloc ușoară pentru mine. 

Am ales să continui cu Dreptul și cu Colegiul, fiindcă mă pasionau cu adevărat istoria dreptului și teoria dreptului. În 2005, mi-am luat licența și mi-am dat examenul pentru stagiatură. Dar tot atunci a apărut posibilitatea să aplic pentru burse care veneau din partea Open Society. M-am ocupat să-mi dau Toefl-ul, aveam în vedere Central European University sau New York University, unde existau programe pe Human Rights. Dar cum fusesem înscris și la Colegiu, știam franceza și cunoșteam bine dedesubturile sistemului francez, mi-am zis să încerc să obțin și o bursă din partea guvernului francez. 

Și care din ele a fost cu noroc?

Până la urmă, le-am obținut pe ambele și a trebuit să decid dacă să merg pe filiera anglo-saxonă, să fac activism în zona de drepturi ale omului, cum visa generația mea de la Drept de atunci, sau să plec în Franța și să fac un master de cercetare în istoria dreptului. Am ales Franța, unde am avut surpriza să constat că masterul la care aplicasem se desființase, fiindcă nu se înscriseseră decât doi studenți. În ultimul moment, am migrat spre masterul de drept comparat, unde preda Pierre Legrand, un mare comparatist în teoria dreptului. 

Cum eram foarte interesat de filosofia culturii, de French Theory și teorie critică, am descoperit că toate direcțiile astea se regăseau în modul cel mai fericit în cursul lui Legrand. Prima carte pe care am citit-o când am început masterul a fost chiar cartea lui, Fragments of Law as Culture. Ideea lui Legrand era că dreptul nu înseamnă doar un set de reguli, ci și forme de cultură prinse în aceste reguli. Un sistem de reguli are sens doar în interiorul unei culturi. 

Prin urmare, dreptul comparat nu e o știință în sine, ci un mod de a pune în legătură diverse aspecte ale culturii. Pierre mi-a devenit un soi de mentor în anii ăia. Cu el mi-am scris și teza de master, pe un subiect legat de cum utilizăm istoria dreptului. Mai târziu, am reușit să obțin finanțare pentru doctorat, iar el mi-a coordonat cercetarea, care era despre ce înseamnă legalitatea în interiorul sistemului socialist.

Background-ul familial te-a dus spre drept, însă ți-ai găsit destul de repede propriul drum, la confluența dintre drept, politică și cultură. Cum s-a construit interesul pentru lucrurile astea? Cum te-ai format, de fapt, ideologic?

Cred că foarte mult îi datorez bunicii mele, o femeie mutată de la țară la oraș. A prins la București dictatura fascistă, cutremurul din 40, a lucrat în fabrică și foarte repede, la sfârșitul anilor 40, începutul anilor 50, a devenit membră de partid, activistă și bibliotecară la Casa Armatei. După 1968, a renunțat la activism, fiindcă nu se regăsea în turnura naționalistă pe care o luase regimul. Am crescut deci mai mult cu bunica și am fost expus de mic la bazele materialismului dialectic, era mereu subiect de discuție acasă. În același timp însă, bunica a ținut să-mi dea și o educație foarte burgheză, să citesc marea literatură, să studiez vioara și așa mai departe. 

Ei, pe la 20 și ceva de ani, am ajuns la Viena la o conferință despre modul în care comunismul a distorsionat valorile democratice. Era organizată de o fundație creștin-democrată. În seara cinei de gală, m-am trezit așezat lângă niște avocați, care au început o discuție halucinantă despre cât de bun e restaurantul pentru că chelnerii sunt cehi și cehii sunt cei mai buni chelneri. 

Mă gândeam așa la stereotipurile astea și la ușurința cu care reproduceau niște ierarhii etnice și de clasă, despre cum îi vedeau ca ideali pe cehi, pentru că se încadrau în fantezia lor de clienți occidentali. Evident că m-am întrebat atunci ce o fi însemnând pentru ei un român, dacă cehii erau reduși la eticheta de chelneri. Și mi-am dat seama dintr-o dată că eu n-am mai nimic în comun cu oamenii de la masa aia, că sunt infinit mai atașat de lucrurile învățate de la bunica despre ce înseamnă poziție de clasă, exploatare, precaritate și inegalitate. 

Până la urmă, erai tu însuți un tânăr venit din Est…

Evident, ca român, eram într-o poziție de vulnerabilitate. Iar, mai târziu, faptul de a trăi ca român în Franța mi-a întărit sentimentul ăsta, fiindcă România nu era încă în Uniunea Europeană, iar, ca să pot urma un program de master, a trebuit să-mi las amprentele la universitate. Deși eram beneficiar al unei burse și aveam un statut bun, cu rude în Franța la care stăteam, m-am izbit de foarte multe prejudecăți legate de români. Am înțeles atunci că e foarte important să-mi asum că vin din Est, că e ceva de care nu trebuie să-mi fie rușine. Nici nu m-am străduit vreodată să lucrez asupra accentului meu, nici în franceză, nici în engleză, le-am luat așa cum sunt. 

Pozițiile mele ideologice s-au cristalizat însă mai bine mai târziu. De pildă, în 2009, când l-am auzit pe Băsescu la televizor explicând cum statul român e foarte gras și cum stă el călare pe un pitic, care e privatul, și cum e neapărat necesar să trecem la austeritate. Am văzut atunci cum oameni vulnerabili, bugetari care aveau 300-400 de euro salariu, au pierdut 25% din el, în timp ce diverși prieteni ai regimului și-au păstrat nestingheriți contractele cu statul. Și am înțeles că nu era deloc în regulă direcția lui. 

Cam atunci am început să devin interesat un pic mai serios de teoria marxistă, să scap adică de clișeele despre cum nu l-a citit lumea bine pe Marx și cum asta a declanșat o eroare istorică. Așa a apărut Žižek în peisaj. Cărțile lui Slavoj Žižek m-au ajutat enorm să depășesc anumite tabuuri pe care le aveam în legătură cu comunismul și cum folosim termenul „comunism”. Când îl citești prima oară pe Žižek, zici: „Doamne, ce nebun e!” Cu timpul însă, e o flamă care te prinde: începi să înțelegi ce înseamnă cu adevărat ideea de a schimba lumea și fundamentele ei economice.

Trăiai la Paris, dar interesul academic se îndrepta mai degrabă spre România comunistă. Ce te-a făcut să vrei să cercetezi dedesubturile sistemului juridic de dinainte de 1989?

La vremea respectivă, în România tocmai se deschideau dosarele CNSAS. Fusese făcut public Raportul Tismăneanu, care condamna oficial comunismul ca regim ilegitim. Se discuta deci mult despre arhive, drept și legalitate socialistă. Chiar Raportul Tismăneanu afirma la un moment dat că „realitatea sistemului socialist e aceea a unui sistem fără drept”. Or, poziția asta mi s-a părut extrem de problematică. 

Simplul fapt că certificatele noastre de naștere emise înainte de 1989 sunt valabile și acum arată că exista un sistem de drept și că avem o formă de continuitate, că și în cadrul regimurilor autoritare, în condiții dure, dreptul are forme de subzistență foarte interesante. Oamenii asociază în general ideea de drept cu democrația și ordinea. Dar ele nu sunt tocmai legate. Tocmai asta m-a făcut să vreau să problematizez mai mult chestiunile de drept sub regimuri autoritare.

În Franța, cum erau văzute preocupările tale? Exista o curiozitate academică, o deschidere către zonele spre care te îndreptai?

Pierre Legrand m-a susținut foarte mult. Ce-l interesa pe el – și care era punctul principal al tezei mele – era să arătăm că un sistem de drept nu își este niciodată egal. Când vorbim de drept românesc, drept francez, drept englez, facem de fapt generalizări foarte mari. Dar aceste sisteme, istoric vorbind, se schimbă foarte mult. Nu doar că ele sunt rezultatul faptului că regulile există în interiorul unei culturi, dar și culturile trec prin tot felul de schimbări, determinate de condiționări istorice. Asta m-a făcut să gândesc dreptul nu ca pe ceva fix și stabil, ci din contră, ca pe un teritoriu de luptă. 

Teza mea era foarte legată de istoria dreptului în comunism, iar în Franța cercetarea trăia în anii ăia un început de recuperare a marxismului, pe filiera Étienne Balibar–Slavoj Žižek. Žižek tocmai începuse să fie tradus în franceză. Pe de altă parte, participările mele la conferințe erau mai degrabă în spațiul anglo-saxon. Poate mai importante decât reperele franceze au fost pentru mine întâlnirile Critical Legal Conferences, o serie de conferințe care uneau juriștii critici din spațiul anglo-saxon, și conferințele Interdisciplinary Net, organizate în jurul ideii de „Evil, Law, and the State”. 

În locurile astea întâlneam cercetători care se pregăteau să-și susțină doctoratul în media studies, cultural studies, literary studies, psihanaliză ș.a.m.d., care se gândeau la stat în cu totul alt fel, din cu totul altă perspectivă. Discuțiile cu ei au fost extrem de fertile, m-au ajutat să gândesc dreptul altfel. Anii în care am scris teza au fost niște ani de căutare pentru mine, a fost perioada în care am încercat să-mi dau seama unde mă situez, intelectual vorbind.

Care erau metodele de lucru la Paris? A trebuit să-ți adaptezi în vreun fel cercetările ca să te impui în spațiul francez?

Cum planul meu nu a fost niciodată să rămân în Franța, n-am simțit nevoia să mă adaptez sensibilităților lor culturale. Am făcut o teză de doctorat în drept care se înscria totuși în tradiția dreptului comparat francez, dar am fost foarte liber. Conta și faptul că aveam bursa guvernului francez, nu eram constrâns să mă adaptez diferitelor proiecte existente care m-ar fi putut finanța. Pentru că totul pleacă de la bani! În Franța erau mulți bani dedicați cercetării, dar exista și o anumită rigiditate în sistem care nu susținea neapărat drumurile noi. 

Dacă încerc să fac o comparație cu ce făceau alți colegi de generație de la École Normale Supérieure, de la École des Hautes Études en Sciences Sociales, de la Paris 8 sau Paris Nanterre, tipul de reflecție pe care îl practicam noi la Sorbona era mai în ton cu ce se întâmpla în afara domeniului juridic, mult mai sincronizat cu discursurile din spațiul anglo-saxon. Probabil și datorită faptului că Pierre Legrand era visiting professor la University of California Irvine și lucra la arhivele Derrida de acolo. El e și azi un soi de globe-trotter academic: e ba la Paris, ba la Beijing, ba în Shanghai, ba în Melbourne.

Dar ce citeai în vremea aia? Care ți-au fost reperele, autorii care te-au marcat?

În facultate, am avut o profesoară de drept internațional public, Raluca Miga Beșteliu, care venea din vechea gardă de experți în drept internațional din spațiu socialist. Ea mi-a pus prima dată în mână un text intitulat „The Police in the Temple: Order, Justice and the UN – A Dialectical View”, scris de un teoretician critic al dreptului internațional, Martti Koskenniemi, care la vremea aia era și raportor ONU pe drepturile omului. Articolul era despre cum arhitectura instituțională a dreptului internațional – și el vorbește aici de ONU – e construită astfel încât să țină în echilibru două lucruri opuse: pe de-o parte puterea, pe de alta justiția. Citindu-l, mi-am dat seama pentru prima oară ce relații clare există între cultură, istorie și modul în care gândim juridic. 

A fost un articol care mi-a deschis foarte mult mintea. Iar apoi, când am ajuns la Paris, am dat de un autor care au devenit extrem de important pentru mine, Giorgio Agamben, care mi-a explicat foarte mult relația dintre drept și violență, dintre starea de excepție și totalitarism. Starea de excepție, volumul lui, apare într-un context internațional foarte interesant: războiul din Irak, scandalul Guantanamo, protestele de la Genova antiglobalizare care fuseseră reprimate brutal. Agamben spune acolo că legea își arată adevărata natură atunci când e suspendată. Problematizează mult relația asta dintre drept și violență, arată cum linia dintre ele nu e clară: există mereu o zonă gri, unde ele se pot confunda, ba mai mult violența devine o condiție permanentă a dreptului. Legea există pentru că poate fi impusă, iar această posibilitate de impunere a ei e o formă de violență.  Prin Agamben am ajuns la Arendt, de la Arendt m-am întors la Foucault și așa mai departe. 

Într-o conferință la care ai prezentat recent, spuneai că aproape nu există moment în interbelicul românesc în care țara să nu fi fost guvernată prin stare de asediu. Or, asta rescrie practic istoria…

Din păcate, e foarte adevărat. Nu vorbim doar de Basarabia și Bucovina unde era constant stare de asediu, ci și de marginile teritoriului, de diverse zone de frontieră. Ce însemna asta? Însemna că în acele zone drepturile fundamentale, constituționale ale indivizilor erau suspendate, iar menținerea ordinii îi revenea armatei, nu poliției. Dintr-o dată, armata căpăta puteri foarte mari, putea intra peste tine în casă, putea face percheziții, putea trimite oameni în afara localității. Se deschidea practic ușa către tot felul de neregularități. Or, dacă te uiți în arhive, descoperi exact asta: că între 1919 și 1926 prerogativele extinse ale armatei se suprapun cu un număr foarte mare de abuzuri. 

Un exemplu bun este ceea ce s-a întâmplat la Hotin, în 1919. După ce Basarabia s-a unit cu România în 1918, în zona Hotinului (azi în Ucraina), care era foarte eterogenă etnic, nu toată populația a acceptat unirea. În ianuarie 1919, a izbucnit o revoltă împotriva administrației românești și oamenii au declarat ruperea de România. Aramata a intervenit atunci brutal, au fost ceva mii de morți (sursele se contrazic aici), sate arse, execuții și așa mai departe. Ceva similar a avut loc la Tatar Bunar (azi tot în Ucraina, lângă Odessa), unde, în 1924, oamenii au vrut să facă revoluție comunistă pe sate. Practic, a izbucnit o răscoală împotriva administrației românești. Țăranii își pregătiseră o mică forță locală, puseseră chiar steagul roșu. 

Și deznodământul a fost același?

S-a terminat totul în clipa în care armata română a intrat cu tunurile peste ei. Au fost cel puțin o sută de morți, peste 500 de arestări și cazuri de tortură. Și lucrurile astea s-au întâmplat tocmai pentru că era stare de asediu, iar armata avea dreptul s-o facă. Agamben a fost foarte util aici ca să înțeleg cum violența devine mecanismul central al legii în starea de excepție. Și e interesant de văzut cum se cască o prăpastie între centru – să zicem București, unde, dacă erai un activist socialist în vremea aia, erai protejat legal, aveai niște drepturi, dacă publicai ceva mai inflamat, aveai parte de un tribunal, și periferie – ca la Hotin sau Tatar Bunar, unde lucrurile se rezolvau direct cu tunul. A fost deci o perioadă destul de brutală în istoria României, care s-a liniștit treptat după 1928. Guvernul țărănesc care a venit se lăuda că nu va folosi starea de asediu așa cum au făcut-o liberalii (bineînțeles că Basarabia și Bucovina nu intrau în discuție), însă în timpul Marii Crize Economice starea de asediu se reinstituie din cauza curbelor de sacrificiu. 

Curbele de sacrificiu erau o formă de austeritate impusă de creditorii occidentali, în principal Franța, pentru că România trebuia să-și plătească datoriile, iar Franța era și ea în criză. România a început să taie masiv de la buget, a lovit puternic în funcționari, în muncitori, în CFR-iști, în docheri ș.a.m.d. Și, la un moment dat, oamenii au început să se revolte. Pe fondul ăsta de nemulțumire generală, Garda de Fier a câștigat teren. În 1933, Duca devine prim-ministru, organizează alegeri, interzice Garda de Fier, declanșează represiunea și desființează organizațiile legionare.

Legionarii îl asasinează pe Duca pe peronul gării din Sinaia, iar după aceea România are o stare de asediu prelungită constant până în 1938. Or, ceea ce am încercat să arăt eu în cercetările mele este că această formă subtilă de dictatură militară la care a recurs statul român în perioada interbelică, prin starea de asediu, a favorizat creșterea și întărirea mișcării fasciste. Cenzura, represiunea politică, controlul asupra societății, militarizarea spațiului public au alimentat ascensiunea Gărzii de Fier. De la un punct încolo, s-au alimentat și justificat reciproc.

În Ghent, conduci un proiect finanțat de European Research Council, considerat cel mai prestigios tip de grant de cercetare din Europa și unul dintre cele mai competitive la nivel mondial, care are ca subiect de cercetare chiar starea de asediu. De fapt, ce urmăriți să înțelegeți?

Am pornit în aventura asta pentru că am senzația că starea de urgență sau de excepție e ceva ce nu intră în nicio formă de teoretizare serioasă a dreptului. Cu ERC-ul ăsta ne uităm la cinci țări diferite, Belgia, Franța, Germania, România și UK, și încercăm să înțelegem cum au fost folosite și înțelese puterile discreționare sau puterile de urgență în interiorul sistemelor constituționale în secolul XX, cum au fost teoretizate, cum au fost aplicate de Curți, Tribunale sau armată. De fiecare studiu de caz se ocupă un doctorand, care va merge la arhive, să caute documente, cazuri, procese eventuale. Eu scriu partea generală de introducere și teoretizare. 

O colegă de-ale noastre, cercetătoare în filosofia dreptului, se uită să vadă dacă există un fond comun al acestor culturi constituționale diferite și cum ar putea conceptualiza ceea ce este comun între ele. Și împreună vom încerca să vedem ce a însemnat pentru istoria juridică toată povestea asta. Tot ca parte din acest mare proiect, care se întinde pe cinci ani, am promis că voi publica două cărți. Una e o istorie comparată a stării de asediu în România și Franța, în perioada interbelică. E un retur la probleme legate de cultură, cultură politică și așa mai departe. 

Urmăresc cum a circulat ideea de stare de asediu de la centru la periferie și ce a găsit periferia important în centru. Iar în ultimul capitol fac o paralelă între Ion Antonescu și mareșalul Petain, care ajung la putere cam în același timp, în contexte istorice foarte similare. Vedem cum utilizarea stării de asediu deschide ușa către un anumit autoritarism. Cea de-a doua carte este despre cum putem să teoretizăm relația asta dintre putere economică, putere politică și drept, în logica asta a urgenței. Va fi mai degrabă o carte de teorie în stilul Critical Legal Studies, poate și un pic ironică, poate și un pic jucăușă. Titlul ei va fi Lawyers, Guns, and Money. 

Mulți dintre tinerii cercetători plecați în afară se trezesc, la final de doctorat, că nu mai găsesc drumul înapoi spre țară. Le e foarte greu să reintre în sistemul universitar românesc, dacă nu au cultivat din timp niște relații. Tu ți-ai dorit să te întorci în România?

La vremea la care am făcut eu doctoratul în Franța, finanțarea presupunea trei ani de cercetare pură și doi ani în care scriai efectiv teza și erai obligat să și predai, să ai un contract temporar cu o instituție. Tot făcând drumuri prin țară și întâlnindu-mă cu foști profesori, în timpul doctoratului, cineva m-a întrebat la un moment dat: „Dar nu vrei să ții un curs?” Am predat deci chiar la Colegiul Juridic Franco-Român pe care îl absolvisem, ca agent administrativ al Sorbonei, detașat temporar la București. Am predat drept public, drept constituțional comparat, drept administrativ și alte lucruri care nu erau neapărat în sfera mea de interese. 

În ultimul an de doctorat, devenise însă foarte greu pentru mine. Aveam o relație la distanță, soția mea era atunci la Luxemburg, coordonatorul de doctorat era la Paris, iar eu predam la București un număr semnificativ de ore. Ca să pot să termin teza, a trebuit să pun capăt predatului, altfel n-aș mai fi scos-o la capăt. Încercam să fiu însă cu un pas înainte și aplicam pentru viitor la toate pozițiile pe care le găseam, de assistant professor sau de postdoctoral researcher. Cred că, în decurs de un an, am aplicat pe puțin în vreo sută de locuri.

Cum faci să nu te demoralizezi, când vezi că nu vine niciun răspuns afirmativ?

A fost foarte greu! Cred că cel puțin de două ori pe săptămână trimiteam câte o aplicație. Piața muncii devenise suprasaturată la momentul respectiv. Era în 2012, după criza financiară. Aveam șanse mai mici și pentru că încercam în spațiul anglo-saxon, iar eu veneam de pe continent. Probabil de vină era și că nu aveam încă doctoratul gata. Însă la susținerea tezei, unul dintre membrii juriului mi-a zis: „Vino în Anglia!”. În mai am susținut teza la Paris, iar în iulie am reușit să plec la un postdoc la Nottingham, unde am trăit una din cele mai faine perioade din viața mea universitară. 

Până la momentul ăla nu aflasem ce înseamnă luxul de a avea timp să citești și să scrii. Abia în al doilea an de postdoc am avut de predat un curs de introducere în drept, foarte lejer. La Nottingham, am avut noroc să am drept mentor un coleg care acum este Professor Emeritus de istoria dreptului și teorie socială, David Fraser, cu care am discutat multe aspecte de istoria dreptului în legătură cu Holocaustul. Venea din Critical Legal Studies. Una dintre ideile centrale ale acestei mișcări era că dreptul este politică, că e un teren de luptă politică și că trebuie să fim conștienți de asta. Adepții lui considerau chiar că dreptul trebuie să fie un instrument folosit pentru a crește și emancipa societatea. În anii 70, când s-au înființat, au creat o adevărată revoluție în școlile de drept.

În România cum arătau cercetările din zona dreptului?

În România, ca și în Franța, discursurile oficiale încercau să țină cât se poate de departe juridicul de politică, să ascundă pe cât posibil resorturile politice din spatele dreptului. Asta m-a făcut ca, prin 2012, să scriu primul meu text pe CriticAtac. L-am numit „Dreptul la stânga” – un joc de cuvinte, între ideea că avem dreptul să îmbrățișăm valori de stânga în spațiul public și ideea că dreptul trebuie și poate fi dus la stânga. Tot atunci, am început să mă gândesc mai serios să scriu o carte despre felul în care dreptul se întâlnește cu ideologia comunistă. 

Am plecat de la doctoratul meu și am făcut apel la istorie și teorie marxistă ca să înțeleg ce înseamnă că o mișcare revoluționară îmbracă o formă juridică. Towards a Jurisprudence of State Communism: Law and the Failure of Revolution, care a apărut la Routledge în 2018, despre asta e – despre cum dreptul poate să domesticească o revoluție sau chiar să o sugrume. Când am scris cartea, eram la Nottingham. Nu mai eram postdoc, mă titularizasem, devenisem assistant professor, predam teoria dreptului și introducere în drept. Și-mi plăcea. Aveam colegi mișto. Iar sistemul universitar în Anglia la vremea aia funcționa încă bine.

L-ai lăsat totuși în spate și ai ales să te stabilești în Belgia, de unde, de fapt, faci naveta să predai la Universitatea din Ghent. De ce?

Când am ajuns assistant professor la Nottingham, eram chiar încântat de poziție. Circulam practic între Belgia, unde erau soția și fiica mea, și Anglia, unde predam. Și nu-mi displăcea să fiu în spațiul ăsta dintre două țări. Doar că în Anglia au început să se înrăutățească foarte tare lucrurile pentru universitari. Au crescut foarte mult sarcinile administrative. Era o presiune tot mai mare pe profesori să se ocupe de prostii birocratice. Chiar după ce a ieșit cartea, am avut un research leave. Când am intrat în acest concediu de cercetare, aveam 15 oameni în department care se ocupau de suport administrativ. Când m-am întors, mai erau doar 3, la un staff de 70 de cercetători și profesori. 

Era o schimbare uriașă, modifica mult datele problemei, dintr-o dată aveam foarte multă muncă de dus. De unde eram responsabil direct de 8 studenți ca personal tutor, când am demisionat, ajunsesem responsabil de 80. Nu mai vorbim de restul obligațiilor sau de faptul că pandemia a fost un dezastru pentru mediul universitar britanic. Așa că în 2021 am decis să mă retrag.

Aveai ceva pregătit? Știai încotro te vei duce?

Nu aveam nimic, dar pur și simplu nu mai aveam chef să continui acolo. În primă fază, am găsit un post de research professor la Universitatea Lazarski din Varșovia, iar apoi, o vreme, am lucrat ca cercetător postdoctoral pe două proiecte în România. Tot atunci, am început să scriu proiectul ERC, gândit pentru universitatea din Ghent. Cum am ajuns acolo? Prin 2019 începusem deja să mă gândesc serios să aplic la alte universități, să mă întorc pe continent, fiindcă lucrurile nu mergeau bine în UK. Am aplicat atunci la Ghent pentru o poziție de profesor în teoria dreptului. Am fost contactat după selecție, mi s-a spus că, din păcate, nu mă pot angaja, dar că, dacă aș vrea să susțin un proiect de cercetare, ei au condiții foarte bune pentru o poziție de research professor. 

Cu alte cuvinte, dacă aduc un proiect ERC, o să-mi plătească ei postul pe durata proiectului, nu va trebui să mă plătesc singur din proiect, avantajul fiind că, la finalul proiectului, mă pot titulariza. Era o ofertă foarte tentantă. Singura mare problemă era că trebuia să câștig acest ERC, iar rata de succes e cam de 1 la 100. Atunci am scris practic proiectul dedicat stării de asediu. Am primit mult sprijin și din partea universității, mai ales de la colegii din partea Institutului de Istoria Dreptului din Ghent, care au citit și au comentat în diverse forme.

Datorită feedback-ului lor, am ajuns cu proiectul într-un punct în care știam ce obiecții ar putea avea orice persoană din orice parte a disciplinei sau din orice domeniu conex. Asta m-a ajutat să acopăr dinainte orice posibile critici, să bifez foarte bine baremul pentru viitorii evaluatori. Și așa am câștigat acel proiect de 2 milioane euro și am decis să rămân la Ghent.

Ai o viață de nomad. Ai trăit și lucrat în mai multe orașe europene: în București, Paris, Nottingham, Bruxelles. Acum predai la Ghent. Unde te-ai simțit cel mai bine dintre toate?

Acum, cel mai bine mă simt la Bruxelles, unde sunt fiica și soția mea. E un oraș care seamănă mult cu Bucureștiul, în cel mai bun și rău sens. Am deci cu el o relație de iubire și ură, întocmai cum am avut cu Bucureștiul. Cei din Ghent, din Flandra, un oraș mic, cochet și fermecător, se uită la Bruxelles ca la o zonă de război, cu infinite probleme. Eu m-am obișnuit cu timpul cu el, am început chiar să-l apăr. Cu Parisul a fost dragoste la prima vedere, e un oraș absolut superb. Cu Nottingham-ul… ne-am ignorat însă reciproc. Faptul că era atât de obositor să fac naveta și-a lăsat amprenta pe amintirile mele. Altfel, am ținut mult la colegii de acolo. Și e un loc în care am învățat mult. 

În final, o întrebare din afara domeniului cercetării. Am aflat că scrii și literatură, chiar dacă deocamdată e în sertar. Te simți mai liber când nu mai lucrezi cu arhive, ci cu lumi inventate?

Am început să scriu la romanul ăsta prin 2018, când, uitându-mă într-o zi la numărul de ore petrecute pe Steam, jucând Hearts of Iron 4, m-am speriat un pic și am zis: „Băi, ai putea să faci ceva mai bun cu viața și cu timpul tău!” Așa am ajuns să scriu acest roman, care este o istorie alternativă în care Puterile Centrale câștigă Primul Război Mondial. Personajul meu e un român din vremea de atunci. Am pus și niște povești de dragoste mai mult sau mai puțin verosimile în carte, diverse personaje și niște spori care încep să circule prin lume și accelerează timpul pentru cei atinși de ei. E un soi de SF cu multe reflecții despre ce ar însemna ca istoria să fie diferită și despre cum fiecare din noi suntem prinși în univers de diverse forțe istorice capabile să ne arunce oricând înainte și înapoi. 

Despre momente din astea istorice de cotitură, din care generația noastră a trăit câteva, simțeam că am ceva de spus ca prozator, nu ca cercetător. Până la urmă, dreptul și literatura au ceva în comun: cuvântul scris pe o pagină albă are puterea unei legi, poate construi, poate institui o lume.