Sebastiaan ter Burg
Dana Mustață, povestea româncei care reconstituie istoria televiziunii comuniste48 min read
Predă la Universitatea din Groningen și studiază istoria televiziunilor comuniste. În cercetările ei, scoate la iveală aspecte mai puțin cunoscute ale televiziunii din fostele state comuniste și evidențiază legăturile culturale și politice care au marcat în trecut această industrie.
Dana Mustață este cercetătoare în istoria televiziunilor din spațiile post-sovietice, cu un interes special pentru modul în care pot fi folosite în cercetare arhivele audiovizuale. Locuiește în Olanda, este redactor-șef al // Poți accesa publicația pe viewjournal.eu // și predă cursuri de media la // Detalii pe rug.nl //
O bursă câștigată în 1998 a purtat-o din Slatina până la Liberal Arts and Sciences College din Utrecht. De atunci, Dana Mustață a absolvit două programe de master în Media Studies și a obținut titlul de doctor cum laude pentru încercarea ei de a trasa o primă istorie a televiziunii române. Interesul ei pentru trecutul televiziunilor din fostele țări comuniste a făcut-o să se implice în proiecte de cercetare de durată, cum sunt // Detalii pe video-active.com // sau // Detalii pe euscreen.eu //
A fost coordonatoarea proiectului internațional // Detalii pe viewjournal.eu //. Timp de patru ani, a fost investigator principal în proiectul Everyday Matters. // Detalii pe rug.nl // iar în prezent este președinta comisiei de studii media din cadrul //Detalii pe iatifta.org //
Să începem cu o curiozitate. Ce a fost mai întâi, experiența practică în televiziune sau curiozitatea academică? Ce te-a dus spre obiectul tău de studiu?
Nu am lucrat niciodată în televiziune. Eu am venit foarte devreme în Olanda, în 1998, imediat după terminarea liceului, înainte ca România să facă parte din Uniunea Europeană. În anii aceia, începeau să se înființeze în Olanda Liberal Arts and Sciences Colleges, niște facultăți de trei ani, cu o programă și un campus gândite după model american. Primul deschis atunci, // Site oficial: uu.nl // a făcut un soi de selecție la nivelul Europei de Est și a acordat, în final, 15 burse integrale țărilor din aceste zone.
Și tu prin ce instituție ai ajuns în contact cu ei?
A fost o inițiativă derulată prin licee, prin profesorii de engleză. Ne-au selectat în baza notelor pe care le aveam, a olimpiadelor la care participaserăm și a diplomelor de limbă. În cazul meu, cred că a făcut diferența faptul că aveam Cambridge Advanced Certificate, pe care îl luasem din clasa a XI-a. A existat apoi și o selecție finală pe toată Europa de Est, făcută la Budapesta, cu un profesor care urma să predea în acest program.
Țin minte că scrisesem un eseu ca să aplic și, înainte să merg la Budapesta, m-am pregătit intens să răspund la întrebări din acel eseu. Or, spre surprinderea mea, ei m-au întrebat dacă am prieten. De fapt, voiau să înțeleagă ce priorități am, dacă mă potrivesc acelui program, care venea cu o educație foarte selectivă, foarte competitivă și cu foarte multă presiune.
Când spui presiune, la ce te referi?
Un volum de muncă enorm. În primul semestru, trebuia să citesc sute de pagini la sociologie de pe o zi pe alta, ca apoi să scriu pentru a doua zi un assignment în care să aplic ideile pe care le citeam. Or, eu veneam dintr-un sistem de învățământ bazat pe memorare. Mi-a luat câteva luni să mă obișnuiesc. Mă motiva însă atmosfera din jurul meu: eram toți foarte tineri, puși pe treabă și credeam că putem schimba lumea.
Nici nu știu de unde aveam atâta energie, încât să mai și lucrez în timpul liber. Am început ca editor la revista din campus, pro bono, și mai târziu, fiindcă aveam nevoie de bani, m-am angajat zece ore pe săptămână la Remia, la fabrica de ketchup și maioneză. Aveam o bursă care acoperea taxa școlară, cazarea și masa în campus. Însă aveam nevoie și de bani de buzunar, iar familiei am refuzat să-i mai cer, știind că ar fi fost un efort foarte mare pentru ei.
Ai avut deci destul de devreme și experiența de a lucra ca jurnalist, în campus. Cum de mai târziu te-a interesat mai mult partea teoretică?
Eu mi-am luat licența cu o specializare principală în științe sociale și una secundară în jurnalism. Și am continuat imediat cu un master în film și televiziune, la Amsterdam, pentru că, spre finalul programului de bachelor, îmi încolțise în minte ideea să fac screenwriting pentru film. Studiind pentru masterul ăsta însă, am fost tot mai interesată de televiziune. Așa că am mai făcut un master de media studies în Utrecht și am vrut să intru în producția de televiziune. Am încercat să lucrez, dar nu prea mi-a mers.
Am participat la niște discuții cu cei de la // Detalii pe endemolshine.nl // o mare companie de producție media cu filiale în 30 de țări, care a produs showuri ca Big Brother. Dar de ultimul interviu n-am reușit să trec.
Pe atunci, planul meu A era producția de televiziune, iar planul B era să rămân în zona academică. La teorie am fost mereu foarte bună, asta e zona în care am picat mereu în picioare. E ceva ce am știut mereu cum se face. Azi, îmi pare bine că planul A a eșuat. Nu s-ar fi potrivit deloc felului meu de a fi.
Ai ales deci nu un job, ci un doctorat…
Încă din timpul masterului începusem să lucrez pe istoria televiziunii din România. În vremea aceea, în Evenimentul zilei se publicau, sub titlul Televiziunea ceaușistă, o serie de articole semnate de Andreea Pora. A fost primul jurnalist din România care s-a dus la CNSAS și s-a uitat pe dosarele radioteleviziunii. Demersul ei mi-a hrănit pofta de a face cercetare în arhive. Iar Andreas Fickers, cu care lucram atunci, care urma să-mi devină unul dintre conducătorii de doctorat, m-a încurajat pe drumul ăsta.
Am început deci să scriu, pentru disertația de master, despre istoria televiziunii române, folosind doar surse secundare. Când am terminat-o, profesorul meu mi-a zis: „S-a scris foarte puțin pe tema asta. În limba engleză nu e mai nimic, e o zonă complet neexplorată. Știu că ești atașată de România și vrei să te întorci, dar dacă ai rămâne să faci un doctorat aici, ai fi afiliată cu noi, cu o instituție vestică, ai putea aplica pentru finanțare și ai putea merge să faci cercetare în arhive în România de câte ori vrei tu.” Și el, și Sonja de Leeuw, cealaltă coordonatoare de doctorat, mi-au dat pur și simplu aripi.
Dar chiar te bătea gândul să te întorci? Ce te trăgea înapoi?
Ideea că o să mă întorc într-o zi în țară n-a fost niciodată off the table pentru mine. Cred că și astăzi am rămas foarte atașată de România. Însă lucrul de care am devenit conștientă pe parcurs e că eu m-am format profesional aici. Aici știam cum să abordez piața de muncă. Știam că, dacă vreau să lucrez pentru un festival de film, pot să fac întâi un voluntariat. Dacă vreau să lucrez la o agenție, fac întâi un internship.
În România, nu cunoșteam mersul lucrurilor, nu aveam contacte, nu aveam nimic. Eram o fată plecată la 19 ani din Slatina fără nicio cunoștință în capitală, care să-i deschidă vreo ușă. Și atunci mediul academic mi-a fost pur și simplu mai familiar.
Finanțarea pentru un doctorat e o problemă foarte spinoasă, nu doar în România. Tu cum ai rezolvat-o?
În primul an, n-am reușit să obțin finanțare, însă chiar atunci Sonja de Leeuw coordona la Utrecht un proiect susținut prin Uniunea Europeană, pe istoria televiziunilor din Europa. Și atunci, m-au angajat junior researcher pe acel proiect, cu jumătate de normă. La sfârșitul primului an, s-au instituit burse doctorale în Utrecht, am participat la selecție și am obținut bursă. Din punctul ăla, am devenit bursieră cu un job part time, on the side. Era mult de muncă, dar doctoratul și proiectul la care lucram s-au susținut foarte bine academic unul pe celălalt și mi-au creat un network care m-a ajutat foarte mult în cercetare.
Trăiai anii adolescenței, dar pare că viața ta se petrecea mai mult prin biblioteci și birouri. Ce mai era, de fapt, dincolo de lumea academică?
Uitându-mă acum înapoi cu un ochi de adult, îmi dau seama că ce am trăit în anii ăia m-a afectat, într-un fel, pentru multă vreme. Din prima zi în care am ajuns în Olanda am simțit că, dacă vreau să am vreun rezultat aici, trebuie să lucrez de trei ori mai mult decât ar lucra un olandez. Așa m-am setat mental. Nu-mi era complet nefamiliar stilul. De la șapte ani până în liceu, făcusem sport de performanță, tenis de masă, disciplina era ceva cu care crescusem. Așa că, atunci când am început să lucrez la fabrica de ketchup în ture de noapte, pentru că dimineața trebuia să merg la școală, nu mi-am pus problema că ar exista side effects. Dar au existat. Mi-am dat seama târziu că-mi dezvoltasem o personalitate workaholică.
În timpul doctoratului, a trebuit să învăț ce înseamnă să-mi iau vacanță și să nu lucrez în vacanță. Țin minte că la un moment dat, într-un weekend, am trimis un e-mail coordonatoarei mele să o întreb ceva. Luni m-a chemat la ea în birou: „Ce s-a întâmplat de a trebuit să-mi trimiți e-mail în afara programului de lucru?”. Supervizorii mei mi-au modelat atunci o etică de muncă extraordinară. Lucram foarte disciplinat de la 9 la 5 sau de la 10 la 6. Nu lucram niciodată în weekend, nu lucram niciodată seara.
Însă aveam să aflu mai târziu că ceea ce au făcut ei e o raritate. Când am terminat doctoratul și am început primul job de profesor la Universitatea din Groningen, primeam mailuri cu sarcini și la 2 dimineața, încât am început să mă întreb care sunt așteptările lor. Așa am învățat să-mi pun propriile limite.
Erai însă în mediul academic, după niște ani în care făcuseși și muncă proletară, în fabrică.
Experiențele din fabrica de ketchup și, mai târziu, din restaurant, au fost pentru mine școli de viață. Tot timpul am simțit că lucrul cu oamenii mă ancorează mai mult la realitate. Chiar acum câțiva ani am participat ca voluntar la // Detalii pe freecafe.nl // o inițiativă socială din Groningen care milita împotriva risipei de mâncare. Organizatorii colectau din piețe și magazine produse pe punctul de a fi aruncate, le găteau și ofereau o cină gratuită oricui avea nevoie.
Mi-a plăcut enorm. Acolo, lumea nu știa care e jobul meu, eram într-un spațiu care nu venea la pachet cu statut și etichete sociale. Implicarea asta m-a ajutat să mă împământez, să nu trăiesc doar în capul meu. Și m-a făcut să mă întreb mai des de ce fac ceea ce fac. De ce aleg să nu dorm o noapte ca să scriu un proiect? E ceva justificat sau vine din părți nesănătoase din mine?
Vine asta și dintr-un complex pe care românii îl au în Occident, dintr-o nevoie de a demonstra că pot? Mulți din cei pe care i-am cunoscut au trecut deja printr-un burnout sau o depresie.
Sentimentul că trebuie să muncesc de trei ori mai mult nu m-a părăsit niciodată. (râde) Complexele însă trebuie să le rezolvi devreme. Ca student internațional nu-ți permiți să le porți după tine. Programul la care eram înscrisă la facultate era unul foarte scump și renumit. Motiv pentru care aveam colegi din familii foarte bune, copii de ambasadori, de diplomați, care trăiseră toată viața lor în diverse părți ale lumii, care aveau un background internațional, care vorbeau mai multe limbi străine. Or, atunci, la 19 ani, a trebuit să stau în fața clasei și să țin prezentări, fără să mă mai compar cu ei.
Însă jena asta, modul ăsta de a privi lucrurile le simt uneori când colaborez cu profesioniști din țară. Înțeleg atât de bine și în același timp îmi pare atât de rău, fiindcă românii au foarte multe de spus. În octombrie 2024, am făcut parte din comitetul de organizare al unei conferințe a // Site oficial: fiatifta.org // care a avut loc la București. Lucrând la program, mi-am dat seama că toate prezentările despre România erau făcute de oameni din afară. Nimeni din TVR nu îndrăznise să propună nimic, deși eu știu ce muncă extraordinară fac oamenii ăia. A trebuit să duc muncă de convingere și în cele din urmă am organizat împreună un workshop.
Cum se vede din Vest cercetarea românească din zona de media studies?
Sunt tot mai mulți cercetători în domeniu. Îi întâlnesc uneori la principalele conferințe de afară. În România, am participat însă la o singură conferință academică, în 2016, dedicată istoriei comunismului din România, unde // „Architecture matters: Doing television history at ground zero”, researchgate.net // bazată pe folosirea surselor materiale ca materiale istorice.
Am avut atunci parte de o reacție foarte puternică din public. Cineva mi-a zis: „Istoria pe care o scrii tu e revizionistă”. Alți istorici din sală s-au simțit foarte lezați că introdusesem materiale, găsite în arhivele BBC, cu Silviu Brucan, care fusese numit vicepreședinte al TVR de Gheorghiu Dej, de care era foarte apropiat. Mi-au spus: „Acest om a trimis oameni la pușcărie, de ce-l prezinți aici ca făcând parte din istoria TVR?” Or, așa cum a fost, Silviu Brucan a construit instituția colaborând strâns cu BBC și a importat modele de programe de acolo. Nu puteam să-l ocolesc.
Spui, de altfel, într-unul dintre articole, că televiziunea română trebuie văzută printr-o lentilă ceva mai largă, nu doar ca un organ direct subordonat Puterii, ci ca o instituție care și-a avut propriile începuturi, cu adevărat profesioniste și racordate la istoria televiziunii occidentale.
Da, iar concluzia asta i-a bulversat pe mulți. Preconcepția generală e că televiziunea în spațiile post-sovietice a fost redusă la factorul politic. Ceea ce sunt întrebată cel mai des în astfel de dezbateri e: „Ok, și nu e așa? Ce a mai fost dincolo de control politic și propagandă?” Or, în istoria televiziunii române găsești foarte multe similarități cu istoria televiziunilor din vest.
Începuturile ei sunt marcate de mult entuziasm. TVR-ul a avut legături cu BBC-ul, au fost realizatori și directori de televiziune care au mers și s-au trainuit la început acolo. Când am început doctoratul, și eu l-am început cu această idee, că a fost o televiziune sub control politic. Iar arhiva TVR și dosarele CNSAS mi-au întărit în primă fază ideea asta, pentru că documentele pe care le găsești în arhive sunt documente filtrate politic. Însă ceea ce mi-a schimbat cu totul înțelegerea a fost anul al doilea de doctorat, când am început să intervievez oameni care au trăit acele începuturi.
Cum vezi azi reacțiile de tipul ăsta? Trădează ele că România n-a făcut pace cu trecutul? Sau vin mai degrabă dintr-o înapoiere metodologică, din faptul că unii cercetători din țară nu sunt la curent cu anumite tipuri de a face istorie?
Nu, nu am privit fenomenul ăsta ca o limitare din partea lor, ci l-am luat ca pe un challenge metodologic pentru mine. Tocmai pentru că există această nerezolvare a trecutului recent, reacțiile astea vehemente, viscerale, sunt de studiat la rândul lor în cercetare. Experiența de la conferința respectivă, dar și alte întâmplări din timpul interviurilor luate pentru cercetarea mea, unele foarte violente, m-au făcut să mă întreb cum studiem afectul și emoțiile când abordăm istoria recentă?
Inspirată de Gloria Wekker și de cartea ei, White Innocence, în care susține că atitudinile sociale și emoțiile colective fac parte dintr-un living archive, m-am dus spre affect theory, feminist approaches to affect theory șamd. // „‘Failed Interviews’: Doing Television History With Women”, researchgate.net // că, atunci când vine vorba de arhiva comunismului, aceste reacții sociale pe care le găsim în societatea noastră de azi, inclusiv lipsa de încredere în sine de care vorbeați, nesiguranța, comparația permanentă cu Vestul și altele, sunt important de abordat. Relația cu cercetătorii din România mă intrigă din punctul ăsta de vedere. E foarte mult acolo ce eu încă n-am înțeles.
În discursul istoriografic de la noi, a existat această obsesie, să deschidem arhivele Securității, ca și cum acolo s-ar afla adevărul, care ne va mântui. Cine a lucrat cu arhivele știe însă că lucrurile sunt mult mai complicate și ambivalente. Experiența ta cum a fost?
Acreditarea de cercetare la CNSAS am obținut-o din primul an de doctorat. Am avut deci foarte devreme acces la acele dosare pe care le văzuse și Andreea Pora. Însă ce am decis eu pentru teza mea de doctorat a fost să nu dau nume persoanelor pe care le-am întâlnit în acele dosare.
La susținerea lucrării, am fost însă întrebată de un membru al comisiei: „Dar nu e de datoria istoricilor să facă publice datele și numele persoanelor respective, pentru a curăța trecutul?”. L-am citat atunci pe Marc Bloch, care spune că rolul istoricului e de a înțelege, nu de a judeca.
Pe de-o parte, chiar dacă am dat în arhive peste note informative, nu aș fi putut da verdicte în legătură cu cine și cum a colaborat cu Securitatea. Pe de altă parte, aceste documente care deconspirau foști colaboratori au fost aduse la CNSAS într-un moment anume, când în spațiul public românesc exista o anumită presiune de a face ordine în trecut, fiindcă România intrase în Uniunea Europeană. Dezvăluirea lor era un act instrumentalizat și politizat, la care nu am vrut să particip. Nu consider că rolul meu ca istoric e același cu al unui judecător al Curții Constituționale.
Unul din lucrurile pentru care ai pledat de-a lungul timpului a fost digitalizarea arhivelor de televiziune. Ce te-a motivat?
O dată ce o arhivă e digitalizată, ea devine accesibilă cercetătorilor, deci dă naștere unui dialog academic. Faptul că TVR a reușit la un moment dat, cu ajutorul unor proiecte europene, să digitalizeze o parte din arhive și să pună o parte din materiale online, i-a făcut parteneri de discuție într-o rețea internațională a arhivelor de televiziune. Sigur că procesul de digitalizare e un proces inegal, care are rădăcini la rândul lui în inegalități sociale…
… nu există și un tip de bias referitor la ce anume alege să digitalizeze o instituție?
Ba da, dar astea sunt întrebări pe care și le pun constant cercetătorii, care nu vin de la oamenii care lucrează efectiv cu arhivele. Ideal ar fi ca cercetătorii să colaboreze cu oamenii de la arhive, pentru a face aceste procese de selecție transparente. În cele mai multe cazuri, la mijloc e o politică de acces, care trebuie înțeleasă ca atare. Documentele de arhivă nu trebuie luate ca adevăruri absolute, ci ca un rezultat al contextelor politice, economice, sociale și culturale care le-a produs.
Revoluția de la 1989 a fost prima revoluție televizată integral. A și culminat cu execuția în direct, pe sticlă, a soților Ceaușescu. Cum văd episodul ăsta al istoriei noastre colegii tăi internaționali din television studies?
Cred că ceea ce atrage cel mai mult în afara granițelor țării la istoria televiziunii noastre și la istoria revoluției, care se și întrepătrund, este ceva care nu ne pune într-o lumină favorabilă: exotismul estic și senzaționalismul sistemului totalitar. Vorbim de prima cădere de regim petrecută live la televizor, iar asta a făcut-o să rămână în memoria colectivă.
Pe de altă parte, asta a lăsat asupra TVR-ului o anumită stigmă, pe care o văd în reticența unor angajați de a produce materiale despre acele momente. Poate și pentru că, de fiecare dată când scot materiale despre revoluție și le postează online, reacțiile publicului sunt destul de vehemente, învârt aceleași sloganuri de tipul „Ați mințit poporul cu televizorul!”.
Azi, cum vezi cu ochi de cercetător ce se întâmplă pe micul ecran de la noi?
Cred că trebuie să învățăm să „citim” televiziunea ca pe un document social, istoric și politic, uitându-ne mereu dincolo de reprezentările pe care le vedem pe ecran. Dacă în mod constant corelăm ce se vede pe micul ecran cu contextul prin care trece societatea, televiziunea devine un adevărat barometru social.
Paradoxal, nu prea deschid televizorul acasă, majoritatea știrilor mi le iau din online. Însă am urmărit televiziunile românești în perioada alegerilor și ceea ce mi-a sărit în ochi au fost tabloidizarea excesivă, degradarea standardelor jurnalistice și statutul de breaking news continuu. Această urgență indusă constant de televiziuni dă naștere unei stări de anxietate și isterie generale. Iar emoțiile astea puternice resimțite de populație dezbină și polarizează la rândul lor.
Din fericire, nu tot jurnalismul românesc e așa. Jurnalismul de investigație distribuit pe platformele online e foarte bun, am văzut multe reportaje făcute de Recorder, Rise Project, Snoop, PressOne care sunt și informative, și imparțiale. Televiziunile nu țin însă neapărat pasul cu ce se întâmplă online.
De vină e și faptul că, imediat după căderea comunismului, nu am avut dezbateri și discuții publice despre ce înseamnă etica jurnalismului. Au fost împrumutate niște modele vestice și adaptate în est fără prea mare discernământ.
Când am cercetat arhiva TVR, am descoperit în calupul de materiale din zilele revoluției, când se filma orice se întâmpla prin birouri, ședințe editoriale în care reporterii de aur ai televiziunii, printre care oameni care lucraseră la Reflector, dezbăteau ce înseamnă aceste valori democratice, ce înseamnă să fii jurnalist independent, cum ar trebui să arate o emisiune de știri. Le-am ascultat și mi s-au părut extrem de relevante. Păcat că, în dorința enormă de a rupe cu trecutul, oamenii aceia au fost înlăturați din poziții.
Televiziunea și transmisiunile live de peste tot din lume au dus jurnalismul în epoca mass-media. Azi însă, știrile s-au mutat treptat pe platforme. Cum văd studiile de media aceste schimbări?
Cu cât au apărut mai multe canale TV, odată cu apariția transmisiei prin cablu, cu atât publicul s-a fragmentat mai tare. Ceea ce vedem acum, o dată cu apariția social media, e o și mai mare fragmentare a lui.
Azi, studiile de media se învârt în jurul conceptelor de echo chambers, filter bubbles, misinformation, fake news, post-truth, political polarization și, bineînțeles, în jurul proaspăt sositei inteligențe artificiale. În peisajul ăsta media dominat de platforme, misiunea televiziunii publice rămâne însă și mai importantă.
Ar trebui să se ancoreze mai mult în realitățile sociale din țară, să vadă cu adevărat nevoile, suferințele, spaimele și vulnerabilitățile oamenilor. Să răspundă cu informații verificate, pentru a nu lăsa loc ca aceste vulnerabilități să fie exploatate de discursurile populiste ale extremei drepte, care câștigă teren.
Hannah Arendt spune undeva, în Originile totalitarismului, că ceea ce se întâmplă în regimurile totalitare e că oamenii ajung să creadă că everything is possible and nothing is true. Cum ajunge un om să cadă pradă manipulării și dezinformării? Care sunt condițiile sociale care fac posibilă nașterea acestor lucruri? Cred că televiziunea publică ar trebui să-și pună aceste întrebări și să nu uite care este rolul jurnalismului în păstrarea democrației.
Hai să ne mutăm puțin cu discuția în sala de curs. Ce înseamnă profesoratul în mediul universitar olandez? Care e ritmul de lucru?
Depinde mult de semestru. Anul academic e împărțit în blocuri de șapte săptămâni. Blocul ăsta predau patru zile din cinci, deci e destul de intens. Olanda a trecut în ultimele luni prin multe proteste și dezbateri referitoare la mediul academic. // „WOinActie Survey of the Extent and Effects of Structural Overtime at Dutch Universities”, dropbox.com (PDF) // de acum câțiva ani al Inspectoratului Muncii, care ia în calcul toată țara, arată cât de overworked și exploatați la muncă sunt, de fapt, profesorii. Or, asta se răsfrânge după un timp și pe studenți.
Sigur, spre deosebire de România, statutul de profesor e mai sigur și mai ofertant financiar. Pe lângă asta, ți se oferă finanțări pentru conferințe, cărți și ce mai ai nevoie. Dar nici aici nu sunt lucrurile perfecte. Treaba asta cu meritocrația e problematică și aici, la nivelul staff-ului cel puțin. Și în Olanda există nepotisme și favoritisme. Ba chiar și cazuri de abuz raportate, față de care nu se face nimic.
Ceea ce predai este direct legat de cercetările tale?
Sunt cursuri care nu au nimic de-a face cu cercetarea mea. Dar sunt și cursuri care au fost designed by me. De pildă, // Disponibil pe ocasys.rug.nl // pentru anul III de BA, care este despre mecanismele prin care media funcționează în societate și cum poate televiziunea sau social media să aducă o schimbare de regim politic. Lucrăm cu diverse teorii legate de putere care vin mai degrabă din sociologie și în clasă aduc și exemple legate de cercetarea mea.
Am mai avut în trecut un curs de liveness, ce înseamnă să fii în direct, și mare parte a fost despre revoluția din România. Însă un curs dedicat istoriei televiziunii în spațiul fost-socialist nu am acum.
Locuiești aici de peste două decenii, te regăsești în societatea olandeză?
Profesional vorbind, pentru mine asta e normalitatea. Nu am cunoscut alta. Însă nu mă simt acasă aici, nu cred că pot spune asta nici după 20 de ani. Am mediul meu aici, am oameni apropiați, dar nu m-am simțit niciodată olandeză. Poate de asta n-am cerut încă cetățenie, pe care nu o poți obține decât renunțând la cea română. Nu am familie aici, s-ar putea ca și asta să-și fi spus cuvântul. Dar nici nu mă văd întorcându-mă deocamdată. Cum nu mă văd nici migrând spre o altă universitate, într-o altă țară. Efortul de a integra o cultură străină a fost deja destul de mare.
La asta s-a mai adăugat în timp și o oarecare dezamăgire, o anumită neîncredere că mediul academic poate fi ideal pe undeva. Așa că, dacă mă întrebați ce e acasă pentru mine, o să vă spun că e mai degrabă ceva imaginar. Acasă e spațiul ăsta in-between, dintre două țări.
Traveling Minds își propune să înțeleagă parcursul de viață, traseul academic și metodologiile de lucru ale cercetătoarelor și cercetătorilor români din studiile umaniste, sociale și politice care lucrează în cele mai importante centre universitare ale lumii.
