Dia Radu
Manuela Boatcă, cercetătoarea care face lumină asupra colonialismului50 min read
Trăiește în Germania, unde cercetează inegalitățile globale, teoriile dependenței și ale modernității și scrie despre cum ideile despre putere, identitate și colonialism se oglindesc în istoria Europei de Est.
Manuela Boatcă a absolvit facultatea la București, și-a luat doctoratul la Universitatea Catolică Eichstätt-Ingolstadt din Germania, predă sociologie la Universitatea Albert Ludwigs din Freiburg și, începând din luna martie a acestui an, este profesor invitat „Kerstin Hesselgren” la Universitatea Södertörn din Stockholm.
În timpul studiilor doctorale în Statele Unite, un curs de sociologie globală făcut la Boston College i-a schimbat complet perspectiva asupra colonialismului și a rolului Europei de Est în dinamica lumii. Ideile născute atunci s-au concretizat mai târziu în // Laboratoare ale modernității. Europa de Est și America Latină în (co)relație, editura Idea, 2019, idea.ro // un volum care explorează modul în care regiunile periferice și semiperiferice – în special Europa de Est și America Latină – au contribuit la construirea ideii de modernitate.
Alături de cercetătoarea Anca Pârvulescu, a publicat // Mai multe detalii pe editura.ulbsibiu.ro // Lucrare îndrăzneață, care reinterpretează istoria Transilvaniei prin prisma teoriei decoloniale, cartea a fost răsplătită în 2023 cu Premiul René Wellek pentru cea mai bună monografie și cu Barrington Moore Book Award pentru cea mai bună carte de sociologie istorică și comparată.
Am descoperit că ai absolvit Limbi Străine la București – destul de surprinzător, având în vedere cariera ta ulterioară în Sociologie. A fost interesul pentru literatură o alegere forțată, în lipsa altor perspective în acea perioadă?
Nu, chiar mi-am dorit să fac Filologie. Am crescut cu părinți profesori de română care discutau la fiecare masă teoria formelor fără fond a lui Maiorescu și elementul predicativ suplimentar. (râde) Cred că și-ar fi dorit s-o iau pe drumul lor. Pe mine însă m-au atras limbile străine de la început. Iar pasiunea pentru limba germană m-a și dus, de fapt, în Germania, pentru că, datorită ei, în anul IV de facultate am avut ocazia să aplic pentru o bursă DAAD. Am obținut-o și așa am ajuns la Universitatea din Bonn, pentru șase luni.
Și ai tot rămas?
Când am plecat, aveam un scop foarte clar: să-mi scriu teza de licență acolo, pentru că știam că voi avea resurse mai bune. Alesesem ca temă „Afinitățile elective” de Goethe. La Bonn, am avut surpriza să descopăr că exista un seminar întreg dedicat exclusiv acestui roman. Era de necrezut pentru mine, formată cum eram într-un sistem generalist, dovadă că în România avusesem de citit toate cele treizeci și șapte de piese ale lui Shakespeare pentru un singur examen. La Bonn, unii studiau un semestru întreg o singură lucrare. Ironia e că seminarul în sine a fost mediocru. Bibliografia lui era însă foarte bine pusă la punct, așa că mi-am scris teza de licență aproape fără efort. Și m-am întors să o susțin la București. Numai că eu aș fi vrut să mai studiez un pic în Germania. Și în plus, mă îndrăgostisem…
Abia ăsta e un motiv…
Chiar nu plănuisem să plec definitiv din țară. O vreme am bâjbâit. Am avut câteva tentative de a mă angaja la diverse firme, dar perspectiva de a lucra într-un secretariat unde cineva îți cere să-i faci o cafea în germană era foarte departe de preocupările mele literare. Nici partenerul meu n-a avut mai mult succes în încercarea lui de a se muta în România. S-a lovit nu doar de lipsa unei remunerații cât de cât acceptabile, ci și de suspiciuni: „Ce caută un german aici, de bunăvoie? O fi vreun ratat?”.
Până la urmă, am decis să plec eu din nou, să continui studiile. Am vrut să fac întâi un masterat, dar, fiind înainte de sistemul Bologna, nu exista opțiunea asta. Universitatea mi-a oferit însă posibilitatea să mă înscriu direct la un doctorat. Patru ani mai târziu, îmi susțineam teza la Universitatea Catolică din Eichstätt-Ingolstadt. Eram însă între timp complet deconectată de mediul academic românesc și fără niciun punct de sprijin în nicio parte. Mi-a trebuit un doctorat în sociologie ca să înțeleg că, de fapt, emigrasem.
În timpul doctoratului, drumurile te-au purtat și spre Statele Unite. Acolo ce căutai?
Câștigasem o bursă, la Boston College, care mi-a schimbat complet viziunea asupra lumii moderne. Datorită ei, am ajuns la cursul lui Ramón Grosfoguel, sociolog portorican și figură cheie în studiile decoloniale. Grosfoguel vorbea deschis despre imperialismul american, despre modul în care discursul era politizat și despre cum anumite minorități, ca exilații cubanezi, erau promovate ca exemple de succes, pentru a crea o contrapondere la socialismul din Cuba, în timp ce alte grupuri, ca mexicanii sau portoricanii, erau stigmatizate ca „emigranți leneși”. Într-o zi, ne-a întrebat: „Ce știți despre colonizarea Statelor Unite? Cine poate desena o hartă?” Studenții s-au ridicat și au început să deseneze. Și el ne-a întrebat: „Cine locuia aici înainte?” Am fost șocată să aud răspunsuri de la studenți de masterat care spuneau: „Nimeni.”
Dar punctul culminant – cel care m-a făcut să spun „Eu nu mai lipsesc de la niciun curs” – a fost când Grosfoguel a început să enumere cu accent spaniol numele statelor și orașelor din SUA: California, Nevada, Las Vegas, Texas, Los Angeles. A fost ca o predică, aproape sacrală, despre locul în care ne aflam și istoria pe care o ignoram.
Grosfoguel mi-a pus mai târziu o întrebare care m-a luat complet prin surprindere: „Tu crezi că ești albă în Europa?” Nimeni nu vorbea despre asta atunci, nici măcar József Böröcz, care urma să teoretizeze genial această temă cu puțin după aceea. Știam că Grosfoguel și Böröcz se cunoșteau, dar pentru mine acel moment a fost un șoc intelectual real. Mai întâi, am fost ultragiată. Nu știam cum să-l contrazic mai vehement.
Cât de greu e de fapt să ne confruntăm cu propriile noastre prejudecăți, nu?!
Grosfoguel însuși ne-a povestit cum a venit el din Puerto Rico, campion al visului american, și cum și-a dat seama că perpetua exact stereotipurile care i se vindeau. A trebuit să se decolonizeze pe el mai întâi. Atunci am înțeles că nu poți schimba nimic la nivel colectiv dacă nu începi procesul cu tine.
Hai să rămânem puțin la ideea asta, de a te decoloniza pe tine însuți. Ce-ar presupune, de fapt?
Ar presupune să înțelegem că modernitatea nu poate fi separată de colonialitate. Nu poți deveni modern și urbanizat fără ca acest proces să se sprijine pe exploatarea altcuiva. Așa funcționează capitalismul: cu cât o societate devine mai modernă și mai bogată, cu atât alta este mai intens exploatată. Ideea a fost formulată încă din anii ’60, prin conceptul de dezvoltare a subdezvoltării al lui André Gunder Frank.
Societățile neoccidentale, spune teoria dependenței, nu sunt subdezvoltate pentru că se află într-o etapă anterioară dezvoltării, ci pentru că subdezvoltarea este un rezultat structural al exploatării capitaliste prin colonialism, desfășurată timp de secole. Prin urmare, nu putem spune: „Fiți și voi ca Anglia!” Decât dacă suntem gata să spunem: „Luați-vă și voi colonii timp de 500 de ani, impuneți-vă și voi limba și cultura!”
Manuela, în CV-ul tău din anii 2000 România e aproape absentă. N-ai simțit nevoia să intri în dialog cu mediul academic românesc?
Faptul că am scris o teză de sociologie istorică, axată pe dezbateri din România secolului XIX, dar în limba engleză și într-un context academic german, a fost rețeta perfectă pentru ca manuscrisul ei să rămână complet ignorat. Nici măcar nu puteam preda ce scrisesem, pentru că nu puteam să le cer studenților din Germania să citească Gherea și Stere, autori aproape necunoscuți acolo. Mi-aș fi dorit să pot preda câte un curs în România, din când în când. Dar nu s-a legat niciodată nimic, m-am lovit mereu de suspiciune și dezinteres.
Iar acum ne întâlnim chiar în inima Transilvaniei, regiunea care te-a inspirat atât de mult încât tu și Anca Pârvulescu i-ați dedicat și o carte – „Creolizing the Modern: Transylvania across Empires”. Ce te-a făcut să-ți apleci privirea de cercetătoare asupra ei?
Primele idei s-au născut în 2015, la Școala de Vară de la Telciu, la care după câțiva ani a început să vină și Anca. Tinusem o prezentare despre cum se aplică teoriile dependenței și analiza sistemelor-lume la societăți colonizate și astăzi. Preocupările mele nu păreau deloc să ducă la Transilvania. Dar, fiind acolo și fiind cumva imersate în spațiul ăla rural, transilvan, la nici o aruncătură de băț de satul de naștere al lui Rebreanu, lucrurile au început să se lege. Teoria decolonială, pe care lucrasem eu, explica foarte bine spațiul atlantic, însă când venea vorba de Europa de Est, avea blind spots.
Europa era doar Europa, inițiatoarea colonialismului, care poartă în spate toate acuzele de expansionism. Însă Europa de Est nu e acea Europă, efectele colonialismului sunt diferite aici. Pentru diferențele și nuanțele astea teoria decolonială nu avea aparat conceptual și orice încercare de a le evidenția era privită cu suspiciune, ca o tentativă de a disculpa regiunea. Când Anca a început să-mi vorbească de conceptul de inter-imperialitate al Laurei Doyle, m-am luminat. Inter-imperialitatea ne ajută să înțelegem mai bine o regiune ca Transilvania, care a fost poziționată istoric la confluența Imperiilor Austro-Ungar, Otoman și Rusesc.
Mă întorc puțin la titlu, fiindcă e curajos împrumutul unui asemenea termen, creolizare, când vine vorba de realitățile est-europene. L-ați avut în minte de la început?
Conceptul de creolizare a fost elaborat în contextul Caraibelor și al economiei de plantație dezvoltate acolo și văzut de lingviști ca o sinteză creativă a limbilor stăpânilor de plantații și a diverselor limbi africane vorbite de persoanele sclavizate. Științele sociale contestă însă această viziune, amintindu-ne că nu putem vorbi despre nicio sinteză culturală cât timp nu recunoaștem fundalul de sclavie și genocid al acelui proces.
E un concept extraordinar de util, fiindcă ne ajută să depășim imaginea unei Europe definite strict prin modernitate, creștinism și identitate albă. Tot acest construct de Europă modernă a fost posibil doar prin eliminarea colonialității și inter-imperialității din istoria europeană, prin negarea diversității sale istorice, ignorând prezența musulmanilor, a romilor, a evreilor sau reducându-le la elemente exterioare, accidentale: „Am avut romi, dar de fapt sunt veniți din India. Am avut musulmani, dar foarte puțini și am reușit să-i convertim”.
Aplicând lentila asta a creolizării, modernitatea nu mai e doar o serie de succese și depășiri ale unei condiții primitive, ci și un proces deposedator, marcat de violență, genocid, ocupație și colonialism. Modernitatea a fost și necreștină, și musulmană, și evreiască, și necivilizată, și neagră.
Ca să revin însă la întrebare, termenul ne-a fost sugerat de un coleg din Puerto Rico, în timpul unei conferințe la Freiburg. Inițial, am fost reticente. Cunoșteam conceptul, dar nu îndrăzneam să facem așa un șpagat teoretic între Caraibe și Europa de Est. Unii cercetători sunt scandalizați să audă de aplicarea postcolonialismului la Europa de Est. Noi am decis însă să-l luăm în serios și să lucrăm cu el. Și am descoperit nu doar că funcționează, ci și că oferă o perspectivă nouă și foarte revelatoare.
În cartea ta „Laboratoare ale modernității”, teza centrală e că Europa de Est a reprezentat un spațiu dedicat experimentului colonial încă înainte de expansiunea colonială propriu-zisă. Astăzi, unele tendințe politice folosesc aceste idei, cândva progresiste, pentru a justifica ieșirea din UE. Cum ar trebui înțeleasă critic această idee de laborator al modernității?
Nu cred că există concepte inocente, care să nu aibă în ele și potențial contradictoriu. Conceptul de “laborator al modernității” nu e al meu, ci vine din teoria postcolonială a lui Frederick Cooper și a Annei Laura Stoler. Ei făceau referire la colonii clasice, care au devenit literal laboratoare, în sensul că s-a experimentat câteodată pe oameni. Nu e vorba numai de experimente medicale, ci și despre tehnologii de putere, de pildă cum se gestionează populația unui teritoriu. Un exemplu este tehnologia recensământului, care își are originile în India. India era deci văzută ca un astfel de laborator în teoriile postcoloniale. Cum, de altfel, era văzută și America Latină.
Cel mai cunoscut exemplu este experimentarea cu tehnologii neoliberale radicale în Chile, unde, în urma loviturii de stat din 1973, regimul Pinochet, sub influența Chicago Boys, un grup de economiști formați la Universitatea din Chicago, a implementat privatizări masive, dereglementarea pieței, austeritate fiscală etc. Însă despre Europa de Est teoriile postcoloniale nu spuneau nimic.
Și am putea citi Europa de Est ca pe un spațiu în care marile puteri capitaliste și-au condus experimentele?
În „Laboratoarele modernității”, am încercat să pun Europa de Est și America Latină în corelație și să arăt cum multe dintre experimentele desfășurate în contexte colonial-clasice au avut loc și în Est, începând cu ceea ce s-a numit „a doua iobăgie”. A doua iobăgie nu era chiar iobăgie. Spre deosebire de iobăgia medievală, unde exploatarea muncii avea o logică regională, a doua iobăgie funcționa într-un cadru capitalist global. Profitul rezultat din munca țăranilor alimenta o economie mondială. În plus, țăranii se împrumutau frecvent pentru a-și putea plăti datoriile, însă băncile la care apelau nu erau instituții locale, ci erau ancorate și ele în structuri capitaliste globale. Engels a folosit termenul de „a doua iobăgie”, iar mulți l-au preluat ulterior. Însă Wallerstein, cu analiza sistemelor-lume, contrazice această interpretare.
Merită menționat că teoria sistemelor-lume a lui Immanuel Wallerstein a fost destul de mult influențată de cercetările unuia dintre cei mai importanți sociologi români, Henri H. Stahl.
Wallerstein a recunoscut tardiv că inspirația lui pentru a reinterpreta contextul est-european vine chiar dinainte de Stahl, de la Constantin Dobrogeanu-Gherea. Multe din dezbaterile despre regimul muncii aservite din Europa de Est, reproduse ulterior în studii despre China, India și alte contexte postcoloniale, au fost punctul de plecare al unui concept cheie, pe care Wallerstein îl va numi mai târziu „coerced cash crop labor”, adică muncă aservită, dar cu recoltele vândute pe bani. Or, vânzarea produsului agricol pe bani nu este o caracteristică a feudalismului.
De aceea, pentru Wallerstein, componenta „cash” din sintagmă explică paradoxul: Europa de Est, considerată adesea un spațiu primitiv, tradiționalist și rămas în urmă, era de fapt profund integrată în capitalismul global. Deși sistemul de muncă forțată putea părea feudal la suprafață, realitatea economică era mult mai modernă. Țăranii est-europeni erau îndatorați la bănci, existau structuri financiare complexe, iar mecanismele de dependență economică erau parte dintr-un sistem hiper-capitalist.
Gherea fusese printre primii care au recunoscut acest fenomen, însă nu dispunea de un cadru teoretic mai larg pentru a-l încadra. Wallerstein, pe de altă parte, l-a integrat în analiza sistemelor-lume, demonstrând că Europa de Est nu e o periferie feudală, ci un laborator al capitalismului global, unde s-au experimentat forme hibride de exploatare și unde munca forțată a fost integrată în fluxurile economice globale ale capitalismului.
Nu multă lume știe ce influență extraordinară a avut Gherea în toate aceste dezbateri. Engels, de pildă, îi ceruse textele să-l citească, iar în cadrul Internaționalei a II-a a formulat problema agrară plecând de la ideile lui. Gherea a ajuns să-l cunoască și pe Lenin, în 1910, la Londra. A fost deci o figură de referință în teoriile despre inegalitate și laboratoarele modernității.
Așa e, dar nu a fost nici pe departe la fel de influent precum Mihail Manoilescu. Gherea a fost un evreu rus care a ajuns în România prin 1877, fugit din calea persecuțiilor politice ale Imperiului Țarist împotriva narodnicilor, care promovau ideea că revoluția socială ar trebui condusă de țărani. A venit deci cu o perspectivă socialistă și a încercat să adapteze marxismul la realitățile economice și sociale din România. Catalizatorul teoriei lui Gherea a fost revolta țărănească de la 1907, în urma căreia a scris „Neoiobăgia”, cu subtitlul „O analiză a sistemului nostru agrar”. Ideea de neoiobăgie nu era unică. Au mai scris și alții despre neo-serfdom, s-a scris în Ungaria, s-a scris în Cehia. Însă Gherea e singurul care o definește ca un sistem de exploatare agrară capitalistă.
În comparație, Manoilescu a avut un impact mai mare, în principal pentru că a scris mai târziu decât Gherea, într-o perioadă în care dezbaterile economice internaționale erau mai dezvoltate, și pentru că a scris în franceză, ceea ce i-a permis să intre în circuitul intelectual european. Dar mai ales pentru că, deși nu era un fascist propriu-zis, era parte a unor rețele corporatiste internaționale, în care teoriile lui erau folosite pentru a justifica politici economice protecționiste, autoritare și chiar argumente fasciste. Teoriile lui au hrănit cumva niște interese politice globale, în timp ce Gherea a rămas o figură mai degrabă locală.
Lăsând însă la o parte mândria noastră națională, cum te-au ajutat pe tine ideile și conceptele din sociologia românească? Ți-au fost utile?
Mi-a luat multă vreme să mă încumet să fac o genealogie sociologică diferită de cea cu care fusesem eu obișnuită, în ciuda faptului că, până la urmă, și Wallerstein recunoaște influența teoreticienilor români, precum Gherea, în dezvoltarea conceptului de centru-periferie. Acum vreo cinci ani, am fost însă invitată să scriu un capitol despre sociologia interconexiunilor pentru un volum editat de colegi din Anglia, Introduction to Sociology. Și m-am surprins încercând să-mi modelez argumentul astfel încât să ducă natural spre teoria dependenței și analiza sistemelor-lume, dar fără să-l menționez pe Gherea, de teamă să nu complic lucrurile.
M-am întrebat atunci: „Păi, dacă eu nu scriu despre asta, atunci cine să o facă? Și mi-am luat inima în dinți și l-am plasat pe Gherea chiar la începutul acestei sociologii a lumii interconectate. Mă așteptam să primesc feedback critic, mai ales că era un manual destinat studenților, dar n-au spus nimic. M-am întrebat atunci oare câte ocazii valoroase am pierdut că n-am avut curajul să insist asupra unor idei, de teamă că nu vor fi înțelese sau că editorii vor obiecta.
Crezi însă că Gherea a ocupat în sociologia europeană un loc similar cu cel pe care l-a ocupat în sociologia americană W.E.B. Du Bois?
Categoric ar trebui să fie privit ca un pionier. Însă nu trebuie să-l reclamăm ca autor român, ci ca autor inter-imperial. El întruchipează perfect interconexiunile despre care vorbește. Și îi sunt mai limpezi lui, tocmai pentru că le întruchipează. Dacă nu ar fi emigrat din Rusia și nu s-ar fi stabilit în România, dacă nu ar fi călătorit mult în Europa și nu ar fi menținut legături cu diverse cercuri internaționale, nu i-ar fi fost la fel de clar cum relaționează lucrurile. Biografia lui este o parte din ceea ce i-a format privirea.
„Laboratoare ale modernității” poartă și un subtitlu: „Europa de Est și America Latină în (co)relație”. E o apropiere pe care am regăsit-o și în unele analize economice ale lui Cornel Ban. Ce-i face pe cercetători să pună în comparație aceste două realități atât de diferite la prima vedere?
Cred că eu și Cornel Ban suntem mai exotici, așa. (râde) Nu știu dacă apropierea asta se mai face. La urma urmei, comparația șchiopătează un pic. Multe voci s-au întrebat: „Dar cum compari un spațiu colonizat cu unul necolonizat? Și totuși, imediat după teza de doctorat, m-au intrigat cât de mari erau paralelele între teoria dependenței economiilor periferice de economiile centrale, aplicată la spațiul Americii Latine, și ceea ce se discutase la noi în teoria formelor fără fond a lui Maiorescu, care susținea că modernizarea țării se realizează prin imitarea practicilor occidentale. Dincolo de orice comparație care s-ar putea face, Europa de Est a rămas parte a Europei. Iar asta i-a oferit anumite avantaje, fie și numai prin faptul că populații din Transilvania au emigrat în Americi, impulsionate de colonizarea acestora de către Europa de Vest.
Aproximativ 12% din populația Europei a emigrat în coloniile din Statele Unite, exact în perioada în care Marx și Engels avertizau că lupta de clasă este inevitabilă. Însă această luptă ar fi fost mult mai feroce, dacă milioane de europeni nu ar fi avut unde pleca și dacă nu li s-ar fi promis în Americi pământ și prosperitate. Însă și acel pământ li s-a promis pe spatele celor deposedați, exterminați, pe comunități indigene dislocate și așa mai departe.
Ceea ce schimbă mult cărțile pentru Europa de Est, nu?
Din punctul ăsta de vedere, Europa de Est este foarte europeană. A profitat indirect de colonizarea altor teritorii, prin accesul la migrație în Americi și prin apartenența la o Europă definită ca albă și creștină. E o identitate care azi joacă rol principal în ideologii extremiste, unde retorica este „Suntem europeni, suntem albi, iar migranții nealbi și necreștini nu au ce căuta aici.” Pe de altă parte, ca regiune agrară, Europa de Est a devenit un fel de „sud agrar”, o periferie pentru metropolele industrializante din Europa de Vest. Poziția pare contradictorie: nu poți fi și periferie, și colonizator în același timp.
Tocmai aici intervine conceptul de semiperiferie, care explică faptul că anumite regiuni ocupă simultan poziții de exploatatori și poziții de exploatați. Rolul principal al semiperiferiei este tocmai acela de a menține stabilitatea politică într-un sistem economic altfel mult prea inegal pentru a rezista. O periferie doar exploatată ar acumula un uriaș potențial revoluționar. Semiperiferia, în schimb, oferă un echilibru iluzoriu și o identitate fragilă. Spre deosebire de Occident, care nu trebuie să-și proclame identitatea albă și creștină pentru că a definit-o și a impus-o, Europa de Est simte constant nevoia de reafirmare: „Să nu ne uitați și pe noi, că ne-am întors în Europa după ‘90.” Dar unde am fost până atunci?
O altă preocupare constantă a ta ține de felul în care elitele din aceste spații semiperiferice s-au raportat de-a lungul timpului la romi și alte categorii subalternizate.
Una dintre principalele obsesii ale românilor care au emigrat în Europa Occidentală după 1990 a fost aceea de a nu fi confundați cu romii, deși erau cu toții cetățeni ai aceleiași țări. Vedem asta inclusiv în spațiul public și online, mai ales în contextul Zilei Internaționale a Romilor sau al aniversării emancipării din sclavie. Multe comentarii gravitează în jurul ideii că romii „nu sunt europeni”, că vin din India. Apartenența la Europa este adesea construită pe insistența asupra creștinătății și albității. Logica asta nu e doar o moștenire istorică, ci un mecanism activ prin care Europa de Est își negociază locul în raport cu Occidentul și cu categoriile sociale pe care le percepe ca fiind inferioare.
Se vede și în teoria de stânga de la noi, de la Sofia Nădejde la Dobrogeanu-Gherea, până și ei internalizaseră această logică destul de mult. Tu cum vezi acum relația dintre modernitate și sclavie?
Sclavia, ca formă de muncă, este fundamentală pentru înțelegerea modernității. Adesea însă, discuția despre sclavie se concentrează exclusiv pe spațiul atlantic. Nu vreau să pun semnul egal între sclavia transatlantică și sclavia romilor în spațiul românesc, dar sclavia romilor a durat peste 500 de ani, ceea ce o face perfect comparabilă ca durată. La început, sclavia în spațiul românesc era legată de prizonieratul de război, în care tătarii și romii erau capturați și înrobiți. Treptat, acești oameni nu au mai fost considerați doar captivi de război — au fost comodificați. Or, comodificarea asta e esențială pentru logica modernității: sclavul nu mai este văzut ca individ, ci ca marfă – o forță de muncă întrupată în corpul persoanei sclavizate. Sclavia romilor devine astfel instituție fixată rasial.
Problema e însă că nici teoria decolonială, care pune accent pe sclavia transatlantică, nu ia în considerare sclavia romilor. De ce? Pentru că sclavia romilor este orientalizată, este privită ca un fenomen premodern, asociat cu migrația romilor din India în secolele XIII-XIV, și nu ca parte a modernității europene. Dar să susții că sclavia romilor nu este modernă până la abolirea din 1856 înseamnă să ignori faptul că, la mijlocul secolului XIX, sistemul capitalist era deja bine format. Cu alte cuvinte, sclavia romilor este parte a modernității, dar continuă să fie exclusă din această istorie, fiind plasată într-o zonă de perpetuă premodernitate.
Maiorescu descrie întreaga perioadă de dinainte de 1820 drept „barbarie orientală”. Și, într-un fel, toată cultura noastră s-a construit pe ideea că, prin întoarcerea spre Occident, ne-am scuturat de orientalism, adică implicit de inferioritate. Cum scăpăm de reflexele astea autocolonizante?
Atâta timp cât rămânem prizonieri ai acestei logici orientalizante, facem jocul capitalului și am pierdut. Câtă vreme perpetuăm ideea că europenitatea înseamnă albitate, modernitate și creștinism, vor continua să existe atitudini care își trag seva din denigrarea celuilalt, pentru a putea fi „măcar un pic mai sus decât alții”.
Orientalismul și atitudinea orientalizantă sunt chiar expresia condiției de semiperiferie. Tocmai de asta am făcut apropierea între America Latină și Europa de Est. Occidentul a denigrat America Latină ca fiind „lumea a treia” și a marginalizat orice nu este alb și creștin. La rândul său, Europa de Est a interiorizat acest model și l-a replicat asupra altora, pentru a-și menține iluzia unei poziții intermediare. Însă cât timp nu recunoaștem că exploatarea periferiei și rolul semiperiferiei în această exploatare sunt interconectate, nu putem construi o altă logică.
Alianța între periferii și semiperiferii este singura cale de a crea un alt sistem. Trebuie să vedem solidaritățile și să înțelegem mecanismele exploatării, să avem o privire de ansamblu asupra modului în care acest sistem ne folosește atunci când gândim în felul ăsta. Trebuie să părăsim această logică în care ne spunem că „măcar suntem mai buni decât alții” — mai albi, mai civilizați, mai moderni, mai dezvoltați — pentru a vedea adevăratul potențial al coalițiilor și pentru a nu mai simți umilință în fața propriei noastre poziții în sistem.
De 25 de ani, de când ești plecată de acasă, ai locuit, pe rând, și în Germania, și în Statele Unite, și în Brazilia. Anul ăsta vei fi, în cea mai mare parte, profesoară invitată la Stockholm. Aduce locul și o perspectivă diferită, ca cercetător?
Locul din care faci cercetare contează, da, măcar pentru că în fiecare context academic vezi cum se oglindesc politicile de cunoaștere. Când m-am dus în Brazilia, speram să întâlnesc mai multe perspective braziliene asupra științelor sociale. Am descoperit însă că sistemul era foarte eurocentric și foarte axat pe a demonstra că sociologia lor e la standarde occidentale. Am regăsit deci obsesia periferiei de a fi ca Vestul.
Pe de altă parte, o anumită admirație și reverență în fața științelor sociale germane am întâlnit și în Suedia, care are cu totul altă situație. În Suedia, doctoranzii nu sunt deloc precari, pentru că ei nu sunt bursieri, ci angajați ai universității. Asta le oferă alt statut, care le permite să facă un credit la bancă și așa mai departe. Însă acest complex de inferioritate, că vorbesc o limbă pe care nu o citește mai nimeni altcineva, încă există.
Tu, în schimb, faci eforturi să înveți și suedeză. Ai de gând să și scrii în limba asta?
Aș fi putut foarte bine să nu-mi bat capul, fiindcă în Suedia lumea vorbește engleză. Mie însă nu-mi place să plutesc așa peste o realitate, să nu mă racordez deloc la conversație. Vorba unei zicale: „Trebuie să știi o limbă măcar cât să nu te vândă cineva când ești de față” (râde) De fiecare dată când am călătorit în Suedia, mi-am propus să o învăț. Acum însă, că locuiesc acolo, într-un oraș superb, chiar în clădirea în care a trăit poeta Nelly Sachs, am găsit și ocazia perfectă.
