Maria Bucur și istoria care deranjează: cum au susținut elitele interbelice practici eugenice, rasiste și discriminatorii60 min read

Maria Bucur este titulara catedrei John W. Hill de Istorie a Europei de Est, la Indiana University, și una dintre cele mai influente voci în studiile despre gen, eugenie, modernitate și cetățenie în Europa de Est.

Istoria se scrie, de cele mai multe ori, în biblioteci. Maria Bucur a început s-o înțeleagă însă trăind Revoluția din 1989 pe viu. Ajunsă în Statele Unite la 17 ani, într-un exil inevitabil declanșat de fuga tatălui ei, a descoperit în biblioteca unui profesor universitar prima revistă românească dedicată eugeniei și biopoliticii. De atunci, parcursul ei academic s-a decis de la sine.

Autoare și coautoare a opt volume majore, distinsă cu burse NEH și Woodrow Wilson, Doctor Honoris Causa al SNSPA și premiată pentru excelență în predare, Maria Bucur este și o voce de legătură între mediul academic est-european și cel occidental, fiind printre primii istorici care au deschis câmpul cercetării despre gen și eugenie în România modernă.

Volumul ei –  Eugenics and Modernization in Interwar Romania (2002) – reconfigurează discursul despre națiune și modernizare în spațiul est-european și arată cum elitele românești interbelice au folosit eugenia ca instrument de emancipare, prin promovarea ideilor rasiste despre cine merită să facă parte din națiune.

Am stat de vorbă despre feminismul maternalist, revolta queer și reproducerea controlată, despre protestele pentru Gaza și climatul tot mai restrictiv din campusurile americane, dar și despre muzică – o pasiune care ține o familie unită în mijlocul unei păduri din Indiana.

La 17 ani, când românii nu trăiseră încă revoluția, tu erai deja plecată din România. Ce context te-a dus spre America?

Aș putea spune că n-a fost chiar o alegere, mai degrabă viața m-a purtat acolo. M-am născut dintr-o mamă rusoaică și un tată român, amândoi ingineri petrochimiști și amândoi instrumentiști, care s-au cunoscut la Moscova, în timpul unei burse a tatălui meu, în 1961. După vreo sase ani de bătut la ușile Comitetului Central, tata a reușit s-o aducă pe mama în țară și să se căsătorească. Avea însă în continuare mulți prieteni care făcuseră și ei facultatea la Moscova. Unii dintre ei, evrei, reușiseră să fugă în America, prin Israel. Și, cum el era un tip ambițios, iar prietenii ăștia îl tot împungeau spunându-i: „Băi, Jeane, dacă tu ajungi în America cu visele și ambițiile tale, te faci miliardar”, într-o zi și-a luat inima în dinți. A contribuit la asta și faptul că lucrurile se înrăutățeau în România sub Ceaușescu. La Institutul de Proiectări pentru Automatizări, unde lucra el, începuseră să apară tot felul de probleme. Statul comunist făcea spionaj tehnologic, iar lor le parveneau tehnologii furate de la canadieni, lipsite însă de safety features. Lucrau într-o atmosferă de risc, foarte tensionată și pentru că nu puteau aduce asta în discuție cu nimeni. Tata a avut curajul să semneze la un moment dat o luare de poziție, iar asta i-a înrăutățit și mai mult situația. A cam înțeles că nu e cale de întoarcere, așa că în 1983 s-a cărat pur și simplu din țară. Nu era deloc simplu în anii ăia. Dar a reușit să iasă într-o călătorie la Sofia, de acolo a prins un autocar către Istanbul. Din Istanbul a reușit să ne sune și să ne spună codificat că pleacă spre Atena. Iar din Atena a trecut Oceanul. Evident că un asemenea gest de disidență în plin regim comunist avea consecințe asupra întregii familii. Mama nu era membră de partid. De la un salariu de 4000 de lei ca cercetătoare, a ajuns brusc la 1000. Frati-miu, care tocmai intrase la Politehnică, a fost dat afară și trimis să lucreze în fabrică în schimbul 3. Eu tocmai intrasem la liceu, la „Sfântul Sava” („Nicolae Bălcescu”), și m-au dat afară, deși aveam note bune. Nu mai aveam mașină, ca să mergem la țară să ne aprovizionăm. Trăiam toți trei din salariul minuscul al mamei, ce mai aducea fratele meu de la fabrică și câțiva dolari trimiși de tata din Atena câștigați din culesul de măsline și alte activități. A fost anul în care am înțeles pe pielea mea ce înseamnă România comunistă. Mă trezeam la 5 dimineață ca să stau pe Calea Moșilor la coadă pentru o bucățică de carne, fie ea și plină de oase. În anul ăla ajunsesem să vindem aproape tot din casă. Când am plecat din țară, nu mai aveam decât haine, cărți și niște fotografii de familie. Știam însă că, dacă tata ajunge în America și e acceptat ca refugiat politic, exista Clauza națiunii celei mai favorizate (CNMF) și se putea face reîntregirea familiei. Asta s-a și întâmplat, de altfel. Pe 1 iulie 1985, am ajuns la New York, unde ne-a așteptat tata pe aeroport, iar pentru mine a început o cu totul altă viață.

Din punct de vedere academic, America era tărâmul tuturor posibilităților. Cum ai ales domeniile de studiu mai târziu?

Am rătăcit o vreme, nu știam exact ce vreau. În România, începuse să mă intereseze teatrul. Cunoscusem un luminist de la Teatrul Mic din București care îmi dădea voie să urc sus pe schele și de acolo să mă uit cum lucrează Cătălina Buzoianu. Am făcut puțin teatru experimental și în Westport. Era extraordinar, învățam foarte multe și, după fiecare piesă, terminam cu o mare petrecere pe plajă. 

De la teatru am trecut la cinematografie. Fiindcă mă interesa regia, am făcut un curs de o lună la School of Visual Arts în New York. Acolo m-am cunoscut cu o poloneză și ne-a apucat nebunia pe amândouă să ne mutăm la New York împreună, să facem facultatea și să devenim regizoare. Locuiam atunci în Bridgeport, Connecticut. I-am spus lui taică-miu ce vreau să fac și mi-a zis: „Dacă nu ești Scorsese, n-ai ce să cauți acolo! Nu-ți dau bani să pleci!” 

Până la urmă, când a venit vremea să dau la facultate, am ajuns să depun dosare în mai multe părți. Am intrat la Harvard și mi-au oferit și niște bani, dar la Georgetown University bursa era mai consistentă. În plus, îmi făcusem și niște prieteni în Washington D.C., care era un oraș ieftin pentru activități culturale și plin cu de toate. Ca studentă, cu un bilet de 5 dolari intrai la orice muzeu, concert sau spectacol. Facultatea la care m-am înscris nu avea însă legătură nici cu filmul, nici cu teatrul. Era pur și simplu o școală de viitori diplomați, School of Foreign Service, unde am înțeles repede că, venită din România, cu un trecut de fostă membră a Uniunii Tineretului Comunist, nu voi avea niciodată șanse să lucrez în serviciul extern.

Ai tratat-o ca pe o dezamăgire? Asta te-a ajutat să te reprofilezi?

La bază, facultatea era o școală de studii culturale, ceea ce mi-a plăcut foarte mult, de fapt. Mai ales că la primul curs de istorie am întâlnit un profesor extraordinar, pe Richard Stites, un eminent istoric al Rusiei, care la curs performa ca pe o scenă. M-am îndrăgostit de istorie instant și am zis: „Wow, asta vreau să fac!”. 

După vreo doi ani, fiindcă voiam să scap de o poveste de dragoste eșuată, care nu ducea nicăieri, am plecat într-un exchange de un an la Londra, la School for Slavonic and East European Studies. Acolo, tot vorbind cu unii și alții, am descoperit că aveam reacții complet aiurea cu privire la unele întâmplări istorice – reacții care nu veneau din cunoaștere, veneau din prezumții. Am descoperit că am în mine un naționalism feroce, și asta m-a pus pe gânduri. Și așa, în decembrie 1989, s-a născut în mine dorința de a pleca într-un tur prin Europa, să văd Franța, Germania, Ungaria, cu destinație finală România, ca să-mi înțeleg mai bine rădăcinile.

Nici că se putea alege un moment mai fierbinte pentru Estul Europei.

Știam că în România mai există apartamentul bunicii și că undeva cineva are o cheie. În plus, îmi făcusem un prieten cu care întrețineam o relație epistolară, cu care voiam să mă văd. Între timp însă, a izbucnit revoluția de la Timișoara și n-am mai putut intra în țară în noaptea cu pricina. De la vamă, ne-au pus pe tren și ne-au trimis înapoi spre Budapesta. Pe 21 decembrie însă, mă aflam din nou în gara din Budapesta, de data asta hotărâtă să schimb planul și să o iau spre Praga cu niște prieteni francezi, ca să facem Revelionul. Însă atunci, pe peron, am auzit în spatele meu un american vorbind cu o fată care vorbea engleza cu accent maghiar. Îi traducea de la radio ce se întâmpla la București. M-am întors direct spre ei și am intrat în vorbă. Nu mai aveam bani, dar știam un lucru: că singurul loc în care vreau să fiu în momentul ăla e la București. Și așa am făcut un barter: ei m-au dus la București, cu o mașină cu număr de Budapesta de care făcuseră rost, dar pe care nu o puteau conduce, eu le-am tradus și am condus mașina.

 Pe 23 decembrie, după o călătorie epuizantă, cu un mic accident pe traseu, după ce la Sibiu am văzut efectiv cum au trecut gloanțele pe deasupra noastră, am ajuns în sfârșit la București. Și am stat o vreme. 

Am petrecut un Crăciun și un Revelion extraordinar cu prietenii mei de la Conservator și am prins și protestele din ianuarie. Iar la una dintre întâlnirile studențești organizate atunci, într-un amfiteatru al Universității, l-am cunoscut și pe Marian Munteanu, care umbla cu bodyguarzi după el. Avea un discurs fascistoid și naționalist care m-a speriat și un ton de Mesia care cere să fie urmat fără întrebări, pe care l-am regăsit mai târziu la Călin Georgescu.

Erai deci într-un moment în care vedeai pe viu cum se întâmplă o revoluție, trecuseși prin gloanțe și prin șosele murdare de sânge și vedeai fascismul post-comunist cum se naște și ia locul găurii din drapel. Au contat mult toate astea în cercetările tale de mai târziu?

Absolut. Ce am trăit atunci la revoluție m-a transformat, m-a făcut să-mi doresc să spun mai departe ce s-a întâmplat cu adevărat. Dar și să caut să înțeleg mai mult. Din România m-am întors în Anglia și am terminat anul acela de exchange, apoi m-am întors în Georgetown, am absolvit facultatea și am început să caut un doctorat. Am fost acceptată la unul la Columbia, dar și la Illinois, unde preda atunci Keith Hitchins, istoric american foarte cunoscut, specializat chiar pe istoria României și naționalismul Europei de Est. Publicase, la vremea aia, Orthodoxy and Nationality: Andreiu Șaguna and the Rumanians of Transylvania, 1846–1873, dar era un studiu foarte soft, descriptiv, deloc critic.

Fiindcă nu mai avea doctoranzi când l-am întâlnit, Keith mi-a propus să fiu asistenta lui și să-i fișez câteva mii de volume. Ei și acolo, în biblioteca lui imensă pe care și-o construise în garaj, am descoperit într-o zi „Buletinul eugenic și biopolitic” – prima revistă românească de eugenie, datând din interbelicul românesc. Mi-a căzut efectiv fața! Era ceva de care nu mai auzisem și nu citisem nimic. Cert e că găsirea acestor câtorva numere de revistă a fost absolut vitală pentru teza mea de doctorat de mai târziu. Discursul pe care l-am găsit acolo era o combinație de naționalism liric, care se voia totuși clădit pe știință, cu inginerie socială și modernism.

Hai să definim puțin doctrina asta și pentru cei care nu s-au izbit încă de ea. De fapt, ce este eugenia?

Eugenia e, în fond, o reproducere controlată. E o ideologie apărută în secolul al XIX-lea, care susține că genetica umană poate fi îmbunătățită în scopul creșterii numărului de persoane considerate valoroase genetic. Evident, e o ideologie profund rasistă, clasistă și discriminatorie, care în aplicările ei a ajuns de la sterilizări forțate și politici de interzicere a căsătoriei între indezirabili până la selectarea raselor superioare și exterminare în masă. Eugenismul a fost o mișcare anti-individualistă. Pleca de la ideea că națiunea e un corp organic, iar indivizii nu au semnificație în ei înșiși, contează doar ca liant între generații, marea lor responsabilitate fiind în primul rând față de viitor, să creeze o națiune cât mai avansată și frumoasă. Avea și o latură feministă, maternalistă, pentru că femeile – evident, numai unele, cele curat românce, măritate cu români, capabile să facă copii români – aveau un rol social important în această „regenerare rasială”. Veturia Manuilă, de pildă, făcuse școala de asistență socială pe principii eugeniste, pe care le înțelegea ca feministe.

Pare că în primele decenii ale secolului XX unele curente feministe s-au intersectat cu doctrina eugenistă, într-un context care discuta adesea despre emancipare și progres. Era eugenismul românesc interbelic văzut ca un progresism?

A fost ceva uluitor să constat că ceva care pentru mine nu era deloc progresist, ci din contră etic inacceptabil și profund discriminatoriu, era văzut de ei ca fiind emancipat și inovator. Eugenismul era văzut ca o știință rațională, modernă, care discuta despre combaterea „degenerării rasiale”, despre „regenerare națională”. A fost susținut de mințile cele mai luminate ale vremii, care se considerau reformatoare. Această Veturia Manuilă, de pildă, făcuse parte din Adunarea de la Alba Iulia, unde ceruse votul și pentru femei. Sigur, se referea probabil doar la cele românce. Prin Fundația Rockefeller din America, ea și soțul ei, Sabin Manuilă, făcuseră cercetare la Institutul John Hopkins, unde au lucrat cu un grup important de eugeniști. 

„Buletinul..” lui Iuliu Moldovan apărea o dată pe lună și cuprindea foarte multe recenzii, care au devenit o sursă bibliografică serioasă pentru mine. Am mers pe urma ei și, în alte biblioteci, am găsit „Revista de Igienă Socială” a lui Gheorghe Banu. Existau aceste două centre tari, la Cluj și la Iași, conduse de Iuliu Moldovan, inițiatorul eugenismului românesc academic, respectiv Gheorghe Banu, ministru al sănătății in guvernul Goga-Cuza, care aveau puterea de a propaga idei. Se publica în draci, iar comunitatea eugenistă nu se rezuma la doctori, ci cuprindea sociologi, antropologi, oameni de stat, avocați, scriitori, feministe. 

În cartea ta, „Eugenism și modernitate în Europa interbelică: națiune, rasă și biopolitică”, afirmi că ideile eugeniste au pătruns în spațiul românesc prin intermediul medicilor și cel mai adesea dinspre Imperiul Austro-Ungar. Era deci un discurs de proveniență străină?

Iuliu Moldovan făcuse școala la Viena și armata în Imperiul Austro-Ungar, se ocupase mult de pandemia de gripă spaniolă – cea mai mortală pandemie a secolului, care a copleșit sistemul medical și a afectat grav armatele. Atunci au început preocupările lui pentru elementele disgenice – persoanele cu tare biologice, care nu se potriveau cu planurile mărețe ale Imperiului. Reîntors în Ardeal ca membru al primului guvern roman dupa razboi, a vrut să dea acces la vaccinuri, să creeze ambulatorii sanitare, pentru că românii sufereau de diverse probleme ereditare, să trateze apa să nu se contamineze, să învețe femeile să-și îngrijească copiii. Și a imaginat un stat biopolitic pe care a vrut să-l și implementeze. 

Biopolitica, așa cum o explică Iuliu Moldovan – înaintea lui Michel Foucault și a Hannei Arendt – este o politică în care statul controlează viața biologică a individului cu intenția reproducerii elementelor sănătoase. Țăranul român era considerat ca fiind chintesența frumuseții, sănătății și purității din România, iar elementele nedorite trebuiau să fie înlăturate sau, cel puțin, statul să nu cheltuiască banii și resursele pe ele. 

Sursele intelectuale proveneau, într-adevăr, din Imperiu. Multe lucruri au ajuns însă la ei și prin Fundația Rockefeller, din Statele Unite, care promova aceste idei de eficientizare a resurselor statului. În New York, unde e sediul ei, am găsit enorm de multe rapoarte ale americanilor veniți în România. Mulți cercetători din școala lui Dimitrie Gusti (Xenia Costa-Foru, soții Manuilă și alții) au ajuns la New York prin această fundație. Și unii au și rămas.

În 1907, Indiana a fost primul stat care a legalizat sterilizarea forțată. Germania nazistă a dat mai târziu forma extremă de „igienă”, prin legi ca cea din 1933, care a dus la sterilizarea a 400.000 de persoane bolnave și la „eutanasierea” a mii de persoane cu dizabilități. Pe de altă parte, în anii ‘70, când ai fi zis că ideile de tipul ăsta s-au topit, Suedia a sterilizat, fără acordul lor, aproximativ 60.000 de femei considerate „social inadecvate”. România cum stă la capitolul ăsta? Au existat și în spațiu românesc puneri în act ale politicilor eugeniste sau lucrurile au rămas la nivel de discurs?

La noi nu s-au prea concretizat. Petru Râmneanțu era adept al sterilizării preventive. Dar, ca să ajungi la sterilizare, însemna să bagi multe resurse statale într-o campanie. Or, în România interbelică, numărul doctorilor era de 1 la 10.000 de persoane. Până să ajungă la sterilizare, doctorii aveau de rezolvat alcoolismul și sifilisul, care erau extrem de răspândite. Pe de altă parte, dacă discuțiile despre sterilizare se purtau la început doar în cercuri restrânse, pe măsură ce România intră în criză economică, prin anii ‘30, ele capătă tot mai multă voce. Resursele statului se împuținau și, iată, până și știința dovedea că nu merită investite peste tot egal. Însă la sterilizare nu s-a ajuns totuși niciodată. Cred că, fiind dintr-o familie de preoți, Iuliu Moldovan a avut o strângere de inimă să o și pună în fapt.

Ne putem imagina pasiunea și implicarea cu care ai cercetat domeniul ăsta, stupoarea cu care descopereai unele lucruri. Dar cum au fost primite cercetările tale de ceilalți, când ai început să le comunici?

Prima oară când am prezentat o lucrare academică în România a fost în 1992 la Cluj, la Congresul Societății de Studii Românești. Nu auzise nimeni de acolo nici de eugenie, nici de biopolitică. Au rămas toți siderați. Nu le venea să creadă că protipendada medicinii și sociologiei românești interbelice promova asemenea idei. Drept pentru care prezentarea mea a primit reject total.

Apoi, când deja îmi terminasem teza de doctorat, am fost invitată la Universitatea din București unde le-am vorbit și despre Iordache Făcăoaru, care propusese sterilizarea romilor și avea poziții clar eugeniste și rasiste, și de Petre Râmneanțu, un eugenist „hard”, care prin studii de aglutinare sanguină demonstra că românii fac parte dintr-o rasă aproape ariană. Am descris această atmosferă care exista în cercurile culturale și științifice arătând că fascismul nu era o ideologie de nișă la vremea aia, ci era bine instituționalizată și sprijinită la nivel înalt, că ideile astea erau hrănite și vehiculate de mulți. Când am ținut prelegerea asta, în 1995, cel care m-a invitat acolo s-a ridicat și a început să urle la mine că sunt filo-semită. „Pleacă la evreii tăi!” mi-a zis. Nimeni nu s-a ridicat să mă apere. 

M-am dus înapoi în Indiana și am ținut aceeași prelegere ca să-mi obțin poziția de profesor într-o sală arhiplină. Ei bine, un profesor evreu plecat din România după Holocaust s-a ridicat și m-a acuzat de anti-semitism. La un an distanță una de alta, am avut două reacții total opuse. Mi-am zis atunci că probabil fac ceva bine, de reușesc să deranjez și o parte, și alta. 

Azi, când urmărești discursurile politice de la noi sau din alte părți, găsești urme ale eugenismului?

Interesant e că, în anii 20, primii eugeniști nu puteau fi văzuți ca fasciști sau legionari. Cei mai mulți, de altfel, erau PNȚ-iști. Însă pe măsură ce înaintezi și ajungi la Traian Herseni sau Gheorghe Banu, devine tot mai clar că se discută de o rasă română, cândva pură și sănătoasă, care a fost acaparată și stricată de diverse invazii, de elemente disgenice maghiare, rome sau de altă natură. Or, în momentul în care prind teren ideologii ca cea promovată de AUR și de George Simion, care înțeleg familia tradițională ca uniune între doi etnici români ortodocși, botezați și curați, e clar că discursul de odinioară reiese la suprafață. Eu nu susțin acum că George Simion a citit lucrurile astea. Eu doar spun că discursul ăsta a circulat până în zilele noastre nestingherit și netaxat, în diverse forme, unele vulgarizate pentru mase. Și asta, surprinzător, chiar și în timpul regimului comunist. Iuliu Moldovan, de pildă, a făcut în anii ‘50 pușcărie la Sighet, fiindcă făcuse parte dintr-un guvern burghez. Dar apoi a fost reabilitat, iar după moartea lui, în 1966, comuniștii l-au propus ca membru al Academiei și au botezat străzi cu numele lui. Productivismul lui Gheorghe Banu, pe de altă parte, care susținea că selecția eugenică trebuie să susțină producția de români sănătoși, se regăsește în multe cercetări de mai târziu despre cum să construiești socialismul pe baze demografice. Argumentele eugenice au făcut parte și din celebrul Decret din 1966, una dintre cele mai intruzive politici demografice din Europa postbelică, care a interzis avortul și contraceptivele. În acel decret se menționează, de pildă, că femeile cu tare biologice au dreptul la avort. Drept pentru care fiecare doctor a interpretat cum a vrut el sau ea aceste tare. Gail Kligman susține în cartea ei, The Politics of Duplicity: Controlling Reproduction in Ceausescu’s Romania, că femeile rome au avut mai mult acces la avort decât româncele, tocmai în baza acestor argumente eugeniste, fiindcă erau percepute ca neadaptate social, inferioare, neigienice. Sună plauzibil, dar eu, una, n-am reușit să o dovedesc.

Dacă ne uităm înapoi, de-a lungul istoriei, pare că ideile de genul ăsta nu au dispărut niciodată cu adevărat din spațiul românesc, au îmbrăcat doar forme diferite, până au ajuns la versiuni din ce în ce mai puțin vizibile. Mai putem azi detecta forme de eugenism în dezbaterile din societate?

Azi, practicile eugeniste sunt respinse categoric de comunitatea științifică și medicală. Însă putem vorbi de un eugenism soft, underground, care e destul de controversat, tocmai pentru că nu pare eugenism, nu e mereu impus de stat, e motivat de grija pentru sănătate și progres, dar produce totuși excludere și stigmatizare. Se regăsește, de pildă, în felul în care se face accesul la educație, care în teorie este pentru toată lumea, însă în practică se face și pe baze etnice. Copiii romi ajung în școli speciale și nu au acces la aceleași resurse. O situație similară există în legătură cu copiii cu dizabilități mentale și atipici, separați adesea și puși în medii în care nu deranjează. Sau cei surzi și nevăzători. Integrarea lor în spațiul educațional este încă insuficientă la nivelul de învățământ superior și specializat. Pentru ca un student în fotoliu cu rotile să aibă accss la clase de predare la Universitatea București, el depinde de colegi sau oameni binevoitori să îl poarte dintr-un loc în altul. Ăsta nu e un scenariu ipotetic, e o relatare directă de la o colegă de la istorie.

La fel de controversate și dezbătute sunt azi editarea genetică sau screeningul prenatal. Nu știm care sunt costurile acestor intervenții eugeniste pe termen lung. E o ignoranță morală să crezi că tehnologia va rezolva toate problemele omenirii. A încerca să controlezi natura în felul ăsta și a lua decizii în legătură cu corpul și viața altor oameni mi se pare împotriva oricărui umanism adevărat. Și poate duce foarte ușor la totalitarism.

Ai scris despre eugenism, dar nu te-ai oprit acolo, ai continuat să cercetezi în multe domenii, trecând prin studiile feministe și cele legate de persoanele cu dizabilități. Care sunt azi direcțiile cele mai provocatoare de research academic în zona studiilor de gen?

În ultimii 15 ani, s-a scris destul de mult din perspectivă queer marxistă – o perspectivă teoretică în parte venită din feminismul marxist din anii ‘70 din Vest și în parte din studiile de gen de influență Judith Butler. 

Un exemplu interesant vine din Noua Zeelandă, unde o economistă, Marilyn Waring, a regândit sistemul de impozitare, luând în calcul pentru pensii și munca neplătită, nu doar cea de creștere a copiilor, cea legată de curățenie sau cumpărături, ci și munca fizică din mediul rural: adusul apei, strânsul lemnelor, muncitul pământului. E un aspect care contează mult în spațiile post-coloniale, unde liberalismul a intrat rapid, bărbații au avut acces la educație, iar femeile au fost lăsate să țină casa. Această muncă trebuie recunoscută și plătită, nu doar tolerată. 

M-a interesat și tot ce înseamnă queer studies, pentru că, după mine, problema în spațiul analizei sistemelor sociale este tocmai gândirea binară, construită pe contraste, care te duce la „ori.., ori…” Discursul epistemic, cadrul social normativ e încă unul binar. Or, asta înseamnă că reproduci la infinit același framework. Iar critica nu merge mai departe de cadrul deja stabilit și nu poate duce la inovație epistemică. Ce-mi place la gândirea queer e că te provoacă să înlocuiești acest „ori.., ori…” cu „și…, și…”. E o discuție puțin anarhistă, nu pot zice că au ieșit din dezbaterile astea niște soluții extraordinare încă, dar au creat un spațiu pentru oamenii care nu se regăseau nici în liberalism, nici în socialism, care nu voiau să mai aleagă. Și e foarte multă creativitate în a reinventa eul în relație cu ceilalți. 

Apoi, o zonă interesantă pe care le-am tot oferit-o studenților mei și văd că le place sunt cercetările referitoare la capitalism și productivism și la mișcările anti-work. Kathi Weeks, o filosoafă feministă, a scris o carte „The Problem with Work”, care prezintă productivismul ca ideologie ce controlează viața economică, socială și politică naturalizând ideea că numai ceea ce poate fi măsurat ca “valoare adăugată” are cu adevărat valoare. Alternativa pe care o prezintă este reevaluarea și operaționalizarea libertății de a visa, de a gândi neproductivist, de a genera creativitate care nu este angrenată în marketing. 

Mă interesează mult și intersecția dintre dizabilități, gen și productivism. Există în cercetare și o reacție împotriva maternalismului, acea presiune de a pune femeia într-un rol normativ de mamă grijulie, stabilă, altruistă. E o critică importantă, fiindcă acest tip de normativitate îngustează alte forme de relaționare sau apartenență. Și este legată și de critica anti-work de mai sus. Dacă maternitatea este forma de productivism în familie, anti-maternalismul înseamnă eliberarea din cadrul normativ în care femeile sunt educate. 

Există și o discuție tot mai puternică despre așa zisa “ideologie de gen”, care a prins amploare în ultimii 15 ani, inclusiv în România. Predau asta de zece ani și văd cum discursul se întărește, mai ales de când a fost legitimat de administrația Trump.

Și se conturează și o critică a neoliberalismului homonaționalist – e încă o zonă de nișă, dar crește. O colegă din Cehia, Katarzyna Kolarova, a publicat recent o carte despre post-socialism dintr-o perspectivă intersecțională – gen, sexualitate, rasă, dizabilitate – pe cazul Cehiei. Arată cum inclusiv în mișcările LGBTQ+ au existat forme de homonormativitate – adică o presiune internă despre cum trebuie „să fii un bun gay”: respectabil, integrabil, neproblematic. 

Cum e astăzi mediul academic american? Și-a lăsat noua administrație amprenta?

Am avut și am privilegii foarte mari: am tenure, conduc o catedră, jobul, ziua de mâine și libertatea de exprimare mi-au fost în general asigurate. Însă de un an și jumătate, de când au început protestele pentru Gaza, s-a creat o mare falie și în mediul academic. În aprilie anul trecut, la noi la facultate a avut loc un encampment de protest. A fost foarte bine organizat de studenți și doctoranzi. Cum a început protestul însă, rectora a instalat lunetiști pe acoperișul unei clădiri a universității și a trimis și poliția, care a venit echipată de parcă începuse Al Treilea Război Mondial. O colegă a mea a fost bătută măr, iar alți 57 de oameni au fost arestați. 

Încă din timpul războiului din Vietnam, universitatea noastră avea o politică internă, – agreată de studenți și profesori – care prevedea o zonă de free speech în campus. Acolo, oamenii puteau protesta liber, iar poliția intervenea doar în caz de violență. În anii ’60, ’70, ’80, ‘90 au existat acolo encampments care au durat chiar și șase luni, cu corturi și prezență constantă.

Ei bine, cum au început protestele pentru Gaza, administrația a schimbat regulile peste noapte, publicând un nou regulament, care suspenda libertatea constituțională de exprimare între 23:00 și 6:00, doar în campusul din Indiana. Practic, dădea mână liberă poliției. 

După prima noastră întâlnire pașnică, la ora 11 noaptea, în care am protestat împotriva acestui nou regulament neconstituțional, doar colegii mei din minoritățile rasiale și religioase au primit sancțiuni. Am scris biroului să întreb cum de exact acele persoane au fost alese? E vorba de profilare? Mi-au răspuns: „Ah, și dvs. ați fost? Bine, vă sancționăm și pe dvs.” Alți colegi, în semn de solidaritate, s-au autodenunțat și ei.

Apoi, am contestat sancțiunea prin Senatul universității și am cerut opinia unor profesori de drept constituțional. Unii dintre noi au dat în judecată universitatea – cazul e acum pe rol.

Între timp, universitatea a modificat din nou regulile: în boardul de trustees, toți membrii sunt acum numiți de guvernator (anterior, trei erau aleși dintre foști absolvenți). Iar Senatul profesorilor a fost redus la un rol consultativ – nu mai are drept de decizie. Practic, conducerea are acum control total asupra materiilor, notării, angajărilor, admiterilor și altor aspecte esențiale. Nu mai avem nicio cale reală de reprezentare ca profesori. Iar ca să fie totul și mai îngrijorător, acum o lună, au dat afară un coleg chinez – distinguished professor – care adusese un grant de 25 de milioane de dolari în universitate. Nu știu ce va mai urma, dar perspectivele nu sunt roz.

Am călătorit împreună din România interbelică până în Indiana anului 2025. La final, îți propunem o vizită virtuală chiar la tine acasă. Umblă vorba că ai o familie de muzicieni. Așa e?

Da, așa e. Eu am studiat vioara de la șase ani. Iar pe bărbatul meu l-am cunoscut la Champaign, Illinois, unde el cânta la o cafenea de jazz, iar eu îmi făceam doctoratul, eram chiar la început. Avea o căldură și o generozitate care m-au impresionat din prima. Povestea, de pildă, la cei 20 și ceva de ani ai lui, cum sora lui făcuse un copil și ce bucuros e el, ca unchi, că poate să o ajute. Mi s-a părut ceva special. Din aproape în aproape, am ajuns împreună. Și pot să zic că am avut un noroc extraordinar. Dan era din Bloomington, iar după ce mi-am terminat doctoratul, primul meu post de profesoară universitară a fost chiar acolo. Așa am intrat într-o familie foarte mare și unită, cu bunici și nepoți. Eu, care am părinții în Florida și fratele în California, îi văd poate o dată pe an. Dar cu familia lui Dan m-am simțit imediat acasă. E o familie frumoasă și ce mi-a plăcut e că, deși fiecare a fost plecat o vreme, toți s-au întors la un moment dat înapoi în Bloomington. 

Băieții noștri ne-au urmat și ei pasiunea pentru muzică. Cel mare este la Denver unde are un studio hip hop și cântă la vioară, iar cel mic este la Indianapolis, unde termină studii de jazz la saxofon, tobe și bas. 

Bloomingtonul n-are mai mult de 80.000 de locuitori. Nu ți se pare un oraș prea mic?

E mic, dar are ceva special, nu te plictisești niciodată. Are o viață culturală bogată, sunt destule concerte și evenimente artistice. Iar inima locului e universitatea, care imprimă orașului un aer foarte cosmopolit și viu. La Indiana se predau peste 70 de limbi străine, de la pashtu până la tibetană. Inclusiv româna, fiindcă la Indiana am avut și profesori români extraordinari: Matei Călinescu preda literatură comparată, Cristina Zarifopol preda limba română, iar sora ei, Ilinca, a scris mult despre Cioran.

Dar fiindcă Dan e baterist și în oraș nu prea poți să faci zgomot, am reușit să găsim un loc mai retras, în afara orașului, într-o pădure, unde am construit casa noastră și un mic studio, unde el poate sta până târziu cu colegii lui muzicieni. Acolo ne-am crescut și copiii. Sincer, mai bine de-atât nici nu-mi pot imagina. Crescută la bloc, într-un oraș în care vedeam verdeața doar în parcul IOR, trăiesc acum chiar în mijlocul naturii.

Dar de potrivit lumile cum vi le-ați potrivit? Nu par cele mai compatibile din lume.

Avem amândoi pasiuni puternice, dar știm să ne facem loc unul altuia. Dacă eu vin în România și stau două luni să cercetez ceva într-o bibliotecă, știu că el îmi face un mare bine că se ocupă de grădină, de flori, de copii (când erau mici), de cățea. Iar dacă el trebuie să plece cu muzica lui în turneu, eu știu că trebuie să stau acasă. Până la urmă, lumile noastre par diferite, dar muzica e ceea ce ne-a adus împreună. Dacă nu stăteam în acea seară la acel concert de jazz, dacă nu eram și eu un pic muziciană din școala primară, poate nu ne-am fi întâlnit. Dan e un om care citește mult, care a fost solidar cu mine și m-a susținut în timpul protestelor. Și mai e ceva: cadrele universitare, cercetătorii sunt oameni adesea complicați și dificili. Nu fac excepție, iar omul ăsta de 30 de ani mă suportă.