Gadgeturile care ne-au crescut

O incursiune în lumea gadgeturilor care au marcat perioada anilor ’90.

Suntem o generație obsedată de ecrane și butoane, născută în analogic, dar crescută digital. Ne divinizăm telefoanele, televizoarele și consolele video, visăm la mașini electrice autonome și nu putem să concepem viața fără internet. Totuși, nu strică să facem o plimbare printre device-urile simple cu care am crescut.

Un punct cheie din plotul filmului de mâna a treia „Iron Sky”O parodie despre cum un grup de soldați naziști se refugiază pe partea întunecată a lunii în 1945 și apoi vor să se întoarcă pe Pămînt în 2012, imdb.com e momentul în care oamenii de știință germani pun mâna pe un iPhone 4, capturat de la un astronaut american și exclamă uimiți „Chestia asta are mai multă putere de calcul decât am folosit noi ca s-ajungem pe Lună”. La asta mă gândesc de fiecare dată când mă mai împiedic prin casă de unitatea primului PC cumpărat de ai mei la mijlocul anilor ’90, care ascundea sub carcasă o configurație impresionantă: procesor AMD K6 II, la 300 Mhz, avea 4 MB de RAM, un hard de 256 de MB, rula Windows 3.1 și Norton CommanderUn file manager cu interfața bazată pe text, wikipedia.com și nu venea dotat standard cu unitate CD-ROM sau placă de sunet.

Îmi aduc aminte, pentru că alături de ceilalți mileniali, copii teribil inăscuți în anii ’80 și ’90, am prins în direct nu doar Revoluția din 1989, ci și revoluția digitală din România. Am fost prima generație de pui de daci cu televizor color, și ultima generație de telecomandă umană la televizoarele alb-negru. Primii cu video și filme pe casetă dublate de Irina Margareta Nistor, prima generație cu consolă de jocuri cumpărată din piață de la ruși și prima generație cu PC.

Am fost acolo când s-a băgat cablu TV. Am prins Internet prin dial-up, sunetul pe care-l făcea modemul când se conectaPentru nostalgici, tipul ăsta a făcut un video explicativ: youtube.com și-am ținut linia de telefon ocupată prea mult timp. Am cumpărat CD-uri de la pirați și ne-am luat țeapă. Am instalat Windows tras pe minim 30 de dischete. Am făcut rețele de bloc trase pe geam, LAN party-uri de apartament, campionate de Quake I la sala de jocuri și în laboratorul de informatică. Am salivat la plăci video Voodoo și Voodoo 2, primele plăci grafice 3D accesibile,Erau produse de o companie numită 3DFX cumpărată mai târziu de Nvidia, wikipedia.com și-am instalat DirectX-uri fără număr, ca să ne meargă demo-urile care veneau pe CD-urile din Level, Chip și Computer Games. Am căscat gura la primele laptopuri. Am prins o vreme când nu existau porturi USB.

Am luat virusul ”La mulți ani” și ne-am temut de Y2K. Am trecut de la camere pe film cu 30 de poziții la camere digitale cu 300 de JPG-uri. Am ascultat mp3-ul cu Italianul care merge în Malta cu Winamp și-am umblat cu CD playere portabile îndesate cu greu în buzunare. Ne-am uitat la primul film pe DVD și apoi pe calculator. Am prins telefonul fix cu disc, am ținut în mână cu greu primul telefon mobil, apoi primul telefon cu cameră foto, primul telefon cu acces la internet și primul telefon fără butoane.

Am jonglat cu zeci de dispozitive magice care i-au făcut pe cei din generația părinții noștri să se minuneze și pe care copiii noștri le consideră acum lucruri banale, probabil mai avem multe de văzut, dar până atunci să nu uităm de unde am plecat.

Dacă ești un puști care se uită acum la Stranger Things sau alte producții americane despre anii ăia, ai putea să crezi că anii ’80 au fost peste tot o perioadă boemă cu muzică rock și sintetizatoare, în care copiii se jucau la Arcade sau pe Gameboy, după care se dădeau cu BMX-ul și skateboard-ul. La noi n-a fost așa. Cel mai important gadget era congelatorul; și poate și mai important să găsești ce să bagi în el. Sigur, dacă aveai un tată fotbalist sau marinar puteai să pui mîna pe un televizor color sau pe un video, dar în rest tehnologia se rezuma la strictul necesar, nu de alta, dar oricum n-ai fi avut ce să faci cu ea, pentru că tot timpul se tăia curentul.

Electronicele au început să ia avânt la fel ca și restul, imediat după revoluție, dar în continuare erau foarte scumpe și aveau statut de obiecte de lux. E perioada în care înfloresc consignațiile cu electronice second-hand aduse de afară și apar în piețe celebrii vânzători ruși.

Video

Cu ani înainte de plasme și LCD-uri, și secole înainte de proiectoarele cu laser, toată lumea visa să se uite la Dallas pe un televizor color Goldstar (actuala firmă sud-coreeană LG) cu tub catodic și telecomanda protejată în țiplă. Totuși, în realitate, se uitau în continuare la televizoare alb-negru și, dacă erau super inventivi, la meciuri puneau o folie colorată pe ecran ca să pară că e color.

● Televizorul Sport 223E – era produs la Electronica București, avea 8 kilograme, un ecran de 31 de centimetri, șase canale blocabile cu bețe de chibrituri și era considerat o mică minune a tehnicii pentru că putea fi alimentat și de la bateria mașinii, ceea ce îl transforma din start într-un gadget de invidiat. Ca să înțelegi, să ai un televizor portabil în vremea aia era ca și cum ai avea Tesla lui Buhnici.

Wikimedia Commons

● Televizorul Diamant – tot cu tub catodic și tot alb negru, a început să fie produs în anii 1960, avea aceeași problemă cu butoanele care trebuiau înțepenite cu bețe de chibrituri. Din cauza cutiei enorme de lemn putea găzdui cu generozitate un banc întreg de pești de porțelan. Recent brandul a fost salvat de un investitor nostalgic și a început să producă LCD-uri Diamant care din păcate nu mai pot găzdui nici măcar un pește micuț.

● Televizorul Elcrom – unul din puținele televizoare color fabricate în România înainte de 1989 și primul televizor color la care m-am uitat în viața mea. Nu avea telecomandă și a costat inițial o sumă impresionantă, calculată în salarii ale vremii, dar a reușit să supraviețuiască cu succes până în anii 2000 când, imediat după 9/11, a cedat tubul catodic și a primit o retragere bine meritată.

● Televizorul Goldstar – așa cum spuneam, era visul umed al tuturor gospodinelor îndrăgostite de Bobby și al bărbaților care voiau să se uite la meciuri. În raport cu ce se vindea în vest era o epavă la sfârșit de drum; în raport cu România era cel mai frumos lucru care se putea întâmpla unei familii întreprinzătoare sau cu rude care ieșeau din țară. Pentru toată lumea însă era simbolul suprem al independenței pentru că avea telecomandă, exact ca în filmele americane, și nu mai trebuiau exploatați minori ca să se deplaseze și să schimbe postul.

Wikimedia Commons

● Videoul JVC sau Philips – fruct interzis în anii ’80 și obiect de lux schimbat inclusiv pe mașini sau garsoniere, video-ul a luat-o la vale la începutul anilor ’90. Dacă aveai televizor color, să-ți iei video SH importat din Germania era următorul pas logic. Tot în perioada aia a explodat firește și comerțul cu casete piratate, au apărut centre de închiriat casete piratate și cei mai norocoși dintre noi au putut să vadă capodopere precum Predator, Soldatul Universal, Terminator II, Scorpionul Roșu, Dublu Impact, cu, sau fără dublaj din partea Irinei Margareta Nistor. La final, înainte să duci caseta înapoi, poate pentru că văzuseși fimul de zece ori, poate pentru că de la mijlocul desenului animat cineva trăsese un thriller erotic peste, civilizat era s-o bagi în aparatul de derulat cumpărat special din Obor.

● Decodorul HBO pirat din piață – dacă tot am pomenit de Obor nu se poate să nu vorbim de un dispozitiv apărut mult mai târziu dar cel puțin la fel de ingenios: decodorul pirat pe care mii de cinefili și-l cumpărau din Obor ca să poată urmări gratuit programul codat HBO și pe care trebuiau să-l schimbe de fiecare dată când se schimba frecvența sau șurubelul de reglaj ceda nervos.

Distracție

Atunci când nu stăteau cu ochii lipiți de Cartoon Network sau nu întreprindeau activități specifice vârstei lor: mers la sifoane și la dozatorul de TEC, cumpărat țigări de la magazin, confecționat tunuri cu carbid, copiii vremii duceau lipsa unei console de jocuri pe care să se joace Fortnite. Nu-i vorbă, console în lume existau, doar că nimeni nu le aducea în România. Și chiar dacă le-ar fi adus, ar fi costat o mână și-un picior, așa că singura alternativă o constituiau misterioșii comercianți ruși.

Wikimedia Commons

● Consola Ending Man Terminator 2 – supranumită și Playstation-ul săracului, a făcut ravagii în tineretul românesc, distrugând prietenii și ducând la dușmănii de o viață. În realitate o clonă de Nintendo Famicom, împachetată într-un ambalaj de Sega Mega Drive 2, Terminatorul funcționa pe 8 biți, cu cartușe care se piratau, împrumutau și furau și care, de obicei, promiteau un milion de jocuri în unul, dar ofereau maximum cinci, care se tot repetau. Dotarea standard includea două controlere cu fir de tip gamepad, iar norocoșii primeau și-un pistol.

● Consola Rambo – principalul competitor al Consolei Terminator 2, Consola Rambo era o clonă de Atari 2600, un sistem lansat în lumea civilizată la sfârșitul anilor ’70, dar ajuns în est cu întârziere, la fel ca restul lucrurilor esențiale. Deși puncta mult mai bine la marketing, pentru că îl avea pe Stallone pe cutia roșie, Rambo era mult mai slabă la design și funcționalitate. Cele 2600 de jocuri promise erau deja integrate, iar casetele cu jocuri extra erau inexistente. În plus, controllerele erau două joystick-uri de plastic care tindeau să se rupă foarte ușor atunci când te enervai la jocul cu avioane, sau la Pacman, și apoi te tăiau pe mâini până în punctul în care Rambo se umplea de sânge.

Wikimedia Commons

● Jocul Tetris – echivalentul unui Gameboy de România, într-o vreme în care nu existau telefoane mobile. Era un joc hand-held cu câteva butoane care se cumpăra de la ruși și ca mai toate lucrurile din vremea aia promitea 999.999 de jocuri, dar oferea de fapt Tetris de 999.999 ori. Nimeni nu se supăra însă, pentru că Tetrisul e Tetris și familii întregi, de la copii la bunici, pierdeau zile în șir ca să-și depășească high scorul. De obicei, după o vreme începeau să cedeze butoanele, dar pe un adevărat jucător de Tetris nu-l oprește așa ceva.

Wikimedia Commons

● Tamagotchi – era un dispozitiv de mărimea unui breloc, dotat cu un mic ecran digital care-ți oferea posibilitatea să ai grijă de un animal virtual. Lansat în 1997 și țintit spre adolescente dornice să îngrijească chestii mici și neajutorate, Tamagotchi a devenit o isterie mondială și s-a vândut în milioane de unități, inclusiv în România, unde mii de fete și băieți te lăsau cu ochii în soare fără nicio jenă doar ca să-și hrănească sau spele animalul fals.

Wikimedia Commons

● Ceasul cu calculator – nu, nu computer, calculator. Înainte ca ideea de Apple Watch sau Fitbit să încolțească în mințile întreprinzătoare ale mogulilor din IT, a existat ceasul cu calculator, o chestie pe care orice copil și-o dorea cu disperare, însă nu ca să facă calcule complicate, ci doar așa ca să aibă o chestie cu butoane pe încheietura mâinii și să se prefacă din când în când că vorbește cu nava mamă sau e James Bond.

Computere

● HC-ul – o abreviere pentru ”Home Computer” era primul computer personal românesc. S-a fabricat în diferite variante între 1985 și 1994 la ICE Felix, Întreprinderea de Calculatoare Electronice București, dar a inspirat și foarte multe modele similare produse în țară (CoBRA la Brașov, TIM-S la Timișoara) Pe vremea aia, cine apuca să vadă sau să atingă unul la școală sau la serviciu se putea considera împlinit pe viață. Circula o anecdotă că studenții din Regie au mai multe calculatoare artizanale construite din bucăți decît există pe piață. Ca orice bestie tehnologică a vremii, rula sistemul de operare BASIC, avea 64kB RAM și 32 kB ROM, folosea un televizor alb-negru pe post de monitor și toate datele se salvau pe bandă magnetică de casetă audio. Oficial utilitatea lui practică era legată de procesat texte și tabele, lucrat cu baze de date etc. Neoficial lumea îl folosea ca să joace jocul Dizzy.

Wikimedia Commons

Harnici din fire și inspirați de celebra reclamă ICE Felix „V-am prins, vrăjitoarelor”, care dintr-un motiv sau altul a dispărut de pe Internet, dar nu și din memoria colectivă, în doar câțiva ani românii s-au aliniat apoi la restul lumii trecând pe rând prin vâltoarea PC-urilor dotate cu procesor Intel 386, 486, Pentium, Pentium II și diverse variante de AMD. Au apărut primele magazine de calculatoare. A crescut RAM-ul și ROM-ul. Au apărut plăci video cu suport 3D, au apărut plăci de sunet, plăci radio, plăci cu TV Tuner. Jocurile se jucau și de pe dischetă și de pe CD. A înflorit pirateria. Copiii au început să vorbească la școală despre ce configurație de vis și-ar face și lumea a început să se plimbe la CERF (Computer & Electronics Romanian Fair) ca la piață, ca să-și cumpere un mouse laser de la Flamingo, să suspine la cosplayer-ițele din StarCraft sau să viseze la o placă video Voodoo 2.

Muzică

Aterizați din era casetofoanelor rusești, a pickup-urilor și magnetofoanelor, românii aveau preocupări muzicale foarte diverse după Revoluție. Unii căutau orgasmul auditiv oferit de brandurile consacrate: Philips, Sony, JVC, alții voiau o combină AIWA cinstită, cu boxe cât mai mari și tăviță rotativă pentru trei CD-uri, iar alții voiau chestii cât mai portabile: clone de Walkman la care puteai asculta în intimitate casete, dar și radio. sau CD-playere portabile de dimensiunea unei roți de Matiz. Oricum, cea mai mare parte a anilor ’90 caseta cu bandă magnetică a dictat revoluția culturală. De la protomanele sârbești și grecești, aduse de șoferi de tir, la Lambada, Vanghelis, Al Bano și Romina, Party in Transilvania cu Marius Dragomir, Guță și Adi Minune, Metallica, BUG Mafia, Ice Cube, spectacole Vacanța Mare și multe altele, toate au fost trase la un moment dat pe o casetă audio vândută la tarabă în piață.

Comunicare

Pentru o țară în care majoritatea oamenilor foloseau încă telefoane cu disc, aveau cuplaj și sunau de la telefoane publice, apariția telefonului mobil a fost echivalentul unei bombe nucleare. Primele cărămizi GSM, mai mari decât un receptor de telefon fix de azi și de multe ori mai grele decât posesorul, erau venerate, expuse la curea cu mare fast și simbolizau succesul în viață, atât de mult încât ani de zile oamenii au continuat să cumpere telefoane mobile de jucărie doar ca să dea bine în fața vecinilor sau oamenilor de pe stradă.

● Telefoanele Nokia – în special modelele 5110 și 3310 erau maximul luxului la care cineva putea spera. Pe lângă rezistența legendară la șocuri și interfața extrem de simplă, ofereau lucruri greu de egalat în vremea aia: jocul Snake și posibilitatea de a-ți compune propriul ton de apel sau de a cumpăra unul folosind instrucțiunile de pe coperta interioară a revistelor.

● Telefoanele Alcatel – modelul One Touch Easy, erau colorate, plăsticoase și se dezmembrau la cel mai mic șoc. În schimb, funcționau inclusiv cu baterii AA, aveau ceas și alarmă.

Wikimedia Commons

● Telefoanele Bosch – modelul 607 și 608, da, a existat o vreme când Bosch făcea și telefoane mobile pe lângă bormașini și da aveau fix aceeași greutate cu o bormașină, fiind considerate niște cărămizi chiar și în epoca în care toate telefoanele erau niște cărămizi. O calitate neașteptată în comparație cu ceilalți competitori mai răsăriți era calculatorul, care putea face inclusiv operații cu radical.

● Telefoanele Sagem – erau printre telefoanele low-cost ale vremii și arătau ca niște calculatoare de buzunar. Posesorii adulți nu erau considerați membri de succes ai societății, iar posesorii copii aveau părinți care nu-i iubeau foarte mult.

● Telefoanele Motorola – modelul Startac, primul telefon mobil cu clapetă, arăta atât de cool încât dacă erai băiat și foloseai unul pe stradă, restul băieților aplaudau, iar fetele de toate vârstele leșinau.

● Telefoanele Ericsson – înainte ca divizia de mobile să fuzioneze cu Sony și apoi să fie înghițită cu totul, Ericsson era un jucător important pe piața de telefoane mobile. Primul telefon mobil care mi-a picat în mână a fost un Ericsson 688, un telefon foarte tare, nu atât prin dotări, cât prin construcția metalică care putea să spargă capul cuiva. Ulterior, Ericsson a migrat spre modele din ce în ce mai sexy, cum ar fi seria T cu clapetă, și a mai scos câteva piese remarcabile și după fuziunea cu Sony, cum ar fi de exemplu Seria Walkman, cu ecran color și cameră foarte bună, sau Sony Ericsson P1i, primul meu telefon cu ecran touchscreen și ultimul cu butoane.

● Pagerul Philips Eco de la Coca Cola – în afară de victoriile cu Columbia și Anglia de la Campionatul Mondial, vara lui 1998 a mai adus o bucurie în sufletele copiilor de toate vârstele sub forma celor 100 de mii de pagere Eco Philips oferite gratuit de Coca Cola tuturor celor care trimiteau un număr de etichete prin poștă. Ce e un pager? Cel mai cool gadget pe care cineva putea să-l aibă în vremea aia în care telefoanele mobile erau de abia la început. De ce? Era portabil. Era roșu cu negru. Îți arăta cât e ceasul și avea chiar și alarmă cu vibrații. Cum funcționa un pager? Nu puteai să trimiți nimic, în schimb puteai să primești mesaje scurte de la prieteni și familie, horoscopul sau alte lucruri complet inutile. Cum puteai să trimiți un mesaj cuiva? Sunai contra cost la un număr de telefon fix, dictai mesajul și apoi magia se întâmpla: destinatarul simțea că îi vibrează pantalonii, își scotea tacticos pagerul de la curea să-l vadă toată lumea și apoi citea mesajul care în 99% din cazuri era „Sună acasă”.