Moștenirea Cernobîl: Otrava invizibilă și teama de moarte40 min read

Monica Georgescu | 12.06.2019

Natalia era o femeie frumoasă, exuberantă și plină de viață, dar mai ales memorabilă – capta toate privirile, nu aveai cum să o ignori sau să o uiți. De vină erau ochii albaștri și zâmbetul foarte-foarte alb, sclipitor, pe fundalul unei pielii întotdeauna arămii, bronzate.

Natalia iubea soarele – îi plăcea sa stea ore întregi la plajă. Nu părea sa o deranjeze fierbințeala aerului sau a nisipului în cea mai toridă zi din an. În familia mea se șoptește că „de la asta i s-a tras”.

Natalia a murit acum mulți ani, de un cancer care a metastazat rapid și i-a invadat tot corpul. Medicii vremii nu au avut arme în lupta cu acest inamic puternic, deși au încercat tot ce s-a putut. Natalia iubea soarele – e doar începutul unei povești macabre repetată din nou și din nou în familia mea, cu rol de pildă, de precauție.

În 1986, în vara care a urmat accidentului de la Cernobîl, la urechile celor mai mulți dintre noi ajunseseră informații despre norul invizibil și radioactiv care făcea înconjurul Europei. Recomandările pentru populație și îndemnurile de a limita expunerea veneau șoptit, prin vocea Radio Europa Liberă. Se spunea să evităm plaja în acel an, pentru că radiațiile care ajungeau la sol erau absorbite de nisip și apoi reflectate – mii de ace otrăvite. Însă Natalia iubea prea mult bronzul și marea ca să plece urechile la vorbe repetate șoptit de vecini și prieteni la coadă la alimentară.

Povestea spune că diagnosticul de cancer a venit aproape imediat după această neglijență, deși în realitate mai mulți ani s-au scurs între capitolele acestei povești. Povestea Nataliei este doar unul din decesele învăluite în mister care au primit, undeva, de-a lungul firului narativ, eticheta „radiații” și „Cernobîl”. Adevărul despre moartea Nataliei a rămas undeva, într-un sertar, printre foile îngălbenite ale unui dosar medical cu analize și scrisori medicale. Nu se făceau testări genetice pe vremea aceea, istoricul medical și personal era unul sumar. Iar unde informațiile lipsesc, oamenii acoperă golurile cu povești.

Accidentul. Consecințele.

La 26 aprilie 1986, explozia reactorului nuclear nr. 4 al centralei atomice de la Cernobîl a dus la eliberarea unei cantități uriașe de izotopi radioactivi în atmosferă. Cantitatea de radiații eliberată a fost estimată ca fiind de 400 de ori mai mare decât cea a bombelor atomice de la Hiroshima și Nagasaki.

Nimeni nu poate ști cu exactitate sau chiar estima cu precizie efectele pe termen lung ale accidentului de la Cernobîl asupra sănătății populației. Ce știm este că largi teritorii ale actualelor state Ucraina, Belarus și Rusia au fost puternic contaminate radioactiv, însă explozia de la Cernobîl a provocat o creștere detectabilă a radioactivității în cea mai mare parte a Europei.

În ce măsură expunerea la aceste doze de radiații poate avea un efect negativ asupra sănătății rămâne un subiect controversat și intens dezbătut în literatura de specialitate, dar și în mediile mai puțin academice.

Două povești spuse în paralel

În lunile și anii de după accident, două mituri au început să ia amploare. Pe de o parte, autoritățile din fostul URSS au încercat să minimizeze implicațiile medicale ale accidentului. Pe de altă parte, la nivelul populației, s-a creat un sentiment de neîncredere la adresa autorităților. Cuplată cu lipsa de informare, această neîncredere a făcut ca multe din problemele de sănătate resimțite în anii următori de cetățeni din zonele afectate de radiații să fie atribuite, în mod fals, accidentului de la Cernobîl.

Conform autorităților din fostul URSS, numărul real al victimelor accidentului era foarte mic, limitat la câteva zeci de persoane – operatori ai uzinei atomoelectrice și pompieri din prima echipă chemată la fața locului după explozie. În cazul acestora, autoritățile nu au avut cum sa nege cauza decesului. Toate celelalte morți însă, nu au putut fi atribuite direct radiațiilor.

În celălalt scenariu, în imaginarul colectiv, sănătatea a milioane de persoane – aproape toți locuitorii zonelor afectate de radiații – a fost periclitată. Oamenii se simțeau otrăviți și mulți erau siguri că, mai devreme sau mai târziu, consecințele medicale ale expunerii la radiații nu vor întârzia să apară. Mitologia din jurul ideii de radiație – ucigașul tăcut – a făcut ca fiecare deces, fiecare caz de cancer diagnosticat de la acel moment încolo să fie pus pe seama efectelor radiațiilor.

Rapoartele autorităților internaționale

În încercarea de a oferi o perspectivă realistă asupra implicațiilor medicale și de mediu ale accidentului de la Cernobîl, în 2003 a fost înființat Forumul Internațional Cernobîl. Acesta a reunit experți din opt organizații internaționale ale Națiunilor Unite, precum și reprezentanți ai guvernelor statelor Ucraina, Belarus și Rusia – statele cel mai puternic afectate de norul radioactiv.

La discuțiile Forumului Cernobîl au participat reprezentanți ai Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (IAEA), Comitetului Științific al Națiunilor Unite asupra Efectelor Radiațiilor Ionizante (UNSCEAR), alături de reprezentanți ai altor organizații internaționale.

La 5 septembrie 2005, la aproape 20 de ani de la accident, Forumul a publicat o evaluare exhaustivă a consecințelor accidentului de la Cernobîl, intitulată „Moștenirea Cernobîl: Impactul asupra sănătății, mediului și factorilor socioeconomici”.

În cadrul Forumului Cernobîl, grupul de experți al OMS s-a ocupat de revizuirea tuturor informațiilor științifice disponibile în vederea evaluării obiective a consecințelor medicale ale accidentului nuclear. Analiza OMS a pornit de la un raport al UNSCEAR cu privire la efectele radiațiilor asupra sănătății. La aceasta s-au adăugat date din literatura de specialitate și informații declasificate puse la dispoziție de guvernele celor trei state din fostul bloc sovietic. Din grupul de experți au făcut parte oameni de știință care au efectuat studii clinice în zonele afectate și experți pe tema radiației din întreaga lume.

Raportul OMS despre efectele accidentului de la Cernobîl asupra sănătății populației a fost publicat în 2006, fiind o analiză obiectivă, bazată pe dovezi, a tuturor informațiilor disponibile.

Am încercat să rezum informațiile din cele două rapoarte în speranța de a oferi cititorilor din România o perspectivă obiectivă, dincolo de mitologia care acoperă, în continuare, ca un văl de ceață, acest subiect.

Expunerea

La acea vreme, radiația ambientală era măsurată în roengeni (R), însă aceasta unitate măsura doar nivelul de ionizare a aerului, nu și cantitatea de radiație absorbită de diferite materiale și țesuturi. De aceea avem măsurători uriașe ale radiației ambientale în roentgeni. Dar, pentru a vedea cât din aceste radiații sunt absorbite de corpul uman, este nevoie de alte unități de măsură.

„Doza absorbită” de radiație ionizată este măsurată în gray (Gy). 1 Gy reprezintă absorbția a 1 joule de energie provenită din radiații pe 1 Kg de materie. „Doza efectivă” de radiații încasată se măsoară în sieverți (Sy) și este calculată luând în calcul cantitatea de radiație absorbită, tipul radiației și susceptibilitatea diferitelor organe și țesuturi la efectele acesteia. UNSCEAR a calculat că, pentru majoritatea celor expuși la radiații în urma accidentului de la Cernobîl, dozele absorbite au fost similare dozelor efective încasate, deci 1Gy = 1Sv.

Dozele de radiații din surse naturale la care o persoană este în mod normal expusă în timpul vieții variază între 1-10 milisieverți (mSv) pe an, în funcție de mai mulți factori. Un număr mic de persoane este expus anual la doze de radiații care pot depăși 20 mSv pe an (de exemplu, cei care locuiesc la altitudini foarte mari). Până la acest moment, UNSCEAR nu are dovezi că aceste doze medii de radiații ar reprezenta un pericol pentru sănătate.

Tot pentru comparație, o scanare PET-CT (computer tomograf) a întregului corp reprezintă o doză de radiații încasată de 12 mSv, o mamografie – 0,13 mSv, iar o radiografie pulmonară – 0,08 mSv.

În funcție de datele disponibile, experții au calculat că „lichidatorii” (cei care au lucrat la decontaminarea rămășițelor reactorului în anii de după accident) au încasat dozele cele mai mari de radiații. Cei aproximativ 240.000 de lichidatori (chemați din rândul armatei, pompierilor, forțelor de poliție locale și angajaților uzinei atomoelectrice) care au decontaminat zona reactorului în anii 1986-1987 au încasat doze de peste 100 mSv.

Cei peste 270.000 de oameni care au locuit în „zonele de excludere” (zone în care accesul este strict controlat datorită nivelurilor crescute de radiații) au fost expuși la doze de peste 50 mSv (echivalentul a peste 40 de ani de expunere la radiații de mediu). Cele aproximativ 116.000 de persoane evacuate în primele zile din Pripiat și din localitățile din interiorul perimetrului de siguranță au încasat mai mult de 33 mSv, conform calculelor publicate de OMS.

Dar nu numai cantitatea de radiații constituie un pericol pentru sănătate, ci și tipul acesteia. Cei mai periculoși radionuclizi eliberați de explozia de la Cernobîl au fost: iod-131, cesiu-134, cesiu-137 și stronțiu-90.

Deși are un timp de înjumătățire de doar opt zile, iodul radioactiv a cauzat cele mai mari probleme pentru sănătatea celor expuși. Iodul se acumulează la nivelul tiroidei si al glandelor mamare, determinând o creștere a incidenței cazurilor de cancer de tiroidă la nivelul populației expuse. Cesiul radioactiv se acumulează la nivelul organelor vitale, precum inima, iar stronțiul se acumulează cel mai frecvent în oase, putând afecta măduva osoasă și limfocitele.

Bilanțul deceselor

31 de decese pot fi atribuite direct accidentului de la Cernobîl. Explozia inițială a ucis doi operatori ai centralei. Din personalul mobilizat la fața locului după explozie pentru limitarea dezastrului (așa-numiții „lichidatori”), 299 de persoane au fost internate cu diagnosticul de Sindrom de Iradiere Acută (SIR). Dintre aceștia, 28 au murit în săptămânile următoare, iar o altă persoana afectată sever de radiații a murit de o tromboză coronară, conform documentelor oficiale.

Alte 15 persoane au murit de cancer de tiroidă în anii imediat următori, decesul lor fiind atribuit direct efectelor radiațiilor de la Cernobîl, arată raportul Forumului Cernobîl.

Peste 600.000 de lichidatori din Belarus, Ucraina și Rusia au fost mobilizați pentru a decontamina zonele afectate din preajma reactorului și vecinătăți în anii care au urmat accidentului. Deși mai mulți au decedat între timp, morțile lor nu au putut fi atribuite în mod direct efectelor radiațiilor încasate. La acest moment, se consideră că doar cei aproximativ 240.000 de lichidatori care au lucrat în zona contaminată în primul an (1986-1987) au încasat doze periculoase de radiații, de peste 100 mSv.

În concluzie, estimările privind bilanțul total al deceselor care pot fi atribuite accidentului de la Cernobîl variază foarte mult. Disparitățile reflectă atât lipsa unor informații clare, bazate pe dovezi, cât și metodologiile diferite folosite pentru a prezice numărul total de decese (inclusiv cele viitoare). Este foarte dificil să calculezi mortalitatea prin cancer, de exemplu, fără date epidemiologice ale vremii, bazându-te exclusiv pe cifrele existente și „presupunând” cifrele viitoare.

Expunerea la radiații ar putea cauza în viitor până la 4.000 de decese în rândul populației cele mai expuse (lichidatorii, evacuații și rezidenții zonelor contaminate), cred reprezentanții celor opt organizații internaționale din cadrul Forumului Cernobîl. Cu toate acestea, raportul menționează că cifra este pur speculativă, bazată pe numărul relativ mic de decese confirmate până în prezent care au putut fi legate cauzal de Cernobîl.

Sindromul de Iradiere Acută

În zilele de după accident, 299 de persoane au fost internate la Moscova – în infamul spital „Nr. 6” recunoscut pentru nivelul înalt de securitate –, cu diagnosticul de Sindrom de Iradiere Acută. În primă instanță, simptomele bolii acute de iradiere includ vărsături, amețeală, dureri de cap, febră, stări de confuzie, diaree. Ulterior apar arsuri și ulcerații care nu se vindecă, căderea părului, sângerări interne.

Majoritatea pompierilor care au fost chemați să stingă focurile după explozia inițială a reactorului au fost internați cu aceste simptome, în diferite grade de severitate. În funcție de doza de radiații încasată, de timpul expunerii și de răspunsul biologic individual, organismul poate ceda, treptat, în zilele următoare, sau se poate recupera. Conform surselor oficiale, cel puțin 28 din cele 299 de persoane internate au murit în săptămânile următoare.

Una din cele mai importante consecințe ale iradierii este distrugerea măduvei osoase hematogene (celulele stem care generează elementele figurate ale sângelui: globule roșii, globule albe, trombocite). Asta lasă organismul incapabil să lupte cu infecțiile. Multe persoane sever iradiate fac septicemie – o stare infecțioasă generalizată, care duce la deces. Însă nu este singura consecință a iradierii. În tot corpul, celulele iradiate mor și, odată cu ele, organele nu mai pot să-și îndeplinească funcțiile și, unul câte unul, cedează.

În încercarea de a salva pacienții care au încasat doze foarte mari de radiații (peste 6 Gy), s-a încercat efectuarea unor transplanturi de măduvă osoasă, care să restabilească capacitatea de apărare a organismului față de infecții. 19 pacienții care încasaseră doze de radiații între 5,6 și 13,4 Gy au fost transplantați, la inițiativa medicului american Robert Gale, primit la Moscova după ce și-a oferit ajutorul și expertiza în tratarea pacienților iradiați.

În ciuda eforturilor, 17 din cei 19 pacienți transplantați au decedat ulterior, din diferite cauze legate de iradiere (arsuri, pneumonie, insuficiență renală acută etc.). Într-un articol publicat ulterior în New England Journal of Medicine, dr. Gale explică că iradierea acută provoacă disfuncții multiple de organ. Prin urmare, transplantul de măduvă hematogenă nu garantează supraviețuirea victimelor. În plus, există un risc crescut de respingere a transplantului.

Pentru persoanele care supraviețuiesc expunerii la o doză mare de radiații, există ulterior un risc mult mai mare de a dezvolta anumite forme de cancer – leucemie, cancer de tiroidă etc.

Iodul radioactiv și cancerul de tiroidă

Creșterea incidenței cancerelor de tiroidă este una din cele mai importante consecințe ale accidentului de la Cernobîl. Explozia a dus la eliberarea în atmosferă a unei cantități mari de izotopi radioactivi. Dintre aceștia, iodul radioactiv s-a acumulat în organismul celor expuși atât prin inhalare, cât si prin consumul produselor lactate, de exemplu. Cei mai afectați au fost copiii – cei care la momentul accidentului aveau vârste până la 18 ani.

Aproape 5.000 de cazuri de cancer de tiroidă au fost diagnosticate în anii de după accident în Ucraina, Belarus și Rusia la persoane care erau minore la momentul accidentului. Și mai multe cazuri se presupune ca vor fi diagnosticate în anii următori.

Copiii au fost mai afectați din mai multe motive: o tiroidă mai activă din cauza creșterii, un consum mai mare de lapte și produse lactate contaminate, precum și o incidență mai mare a deficitului de iod la copiii din acea zonă geografică, care a făcut ca iodul radioactiv să se acumuleze în cantități mai mari.

Secretizarea accidentului și lipsa unui plan național de intervenție a contribuit la exacerbarea efectelor negative. Am explicat mai sus că iodul radioactiv are un timp de înjumătățire de opt zile. Dacă populația din zonele expuse ar fi fost prevenită să nu consume lapte proaspăt și produse din agricultura locală și dacă s-ar fi distribuit iodură stabilă în scop profilactic, multe din cazurile de cancer de tiroidă ar fi putut fi prevenite.

Alte tipuri de cancer

Expunerea la radiații ionizante a fost asociată în literatura de specialitate cu o creștere a riscului de leucemie și cancer de sân. La acest moment însă, cancerul este una din principalele cauze de mortalitate la nivel global, având un număr mare de cauze, de la predispoziția genetică până la aspecte ale stilului de viață (obezitate, sedentarism, fumat, consum de alcool, dietă).

Nu există date epidemiologice cu privire la incidența cancerului în anii 80 în fostele țări ale blocului sovietic. Iar în ultimii 15 ani, modificările drastice ale stilului de viață în rândul locuitorilor acelor zone geografice au făcut ca incidența cancerului să crească fără o legătură directă cu Cernobîl. În multe din statele fostului bloc sovietic, calitatea îngrijirilor medicale și a serviciilor de prevenție a rămas în urmă, fiind sub nivelul mediu european. În pus, a crescut consumul de alcool și prevalența fumatului, factori importanți de risc.

Prin urmare, este imposibil de determinat dacă un diagnostic de cancer este legat sau nu de expunerea la radiații în urma accidentului de la Cernobîl. Cele mai multe persoane din zonele afectate au fost expuse la doze relativ mici de radiații (sub 100 mSv, cu excepția celor care au decontaminat zona în primul an, când dozele de radiații au fost maxime).

De-a lungul timpului, mai mulți cercetători au efectuat studii epidemiologice în zonele afectate, încercând să stabilească dacă există o relație cauză-efect între anumite tipuri de cancer diagnosticate și expunerea la radiații în urma accidentului, însă datele au fost neconcludente.

Prin urmare, OMS a conchis că nici un alt tip de cancer nu poate fi atribuit direct radiațiilor de la Cernobîl. Excepția este cancerului de tiroidă, despre care am vorbit mai sus.

Efecte psihologice

Accidentul de la centrala atomoelectrică de la Cernobîl a avut consecințe psihologice importante pentru milioanele de persoane aflate în zonele afectate de radiații. Sute de mii de persoane au fost evacuate, alte sute de mii au fost mobilizate de autorități pentru a participa la amplele lucrări de decontaminare a zonei în anii următori. Milioane de persoane pe o rază de 150.000 de kilometri au fost expuse la doze importante de radiații.

Teama, confuzia, lipsa de informare, lipsa de încredere în autorități, instabilitatea economică, politică și socială, teama de viitoarele consecințe medicale ale expunerii la radiații – toate acestea au avut consecințe psihologice importante.

Viziunea sumbră despre efectele radiațiilor a modelat și ea viitorul celor afectați într-o manieră adesea negativă. Supraviețuitorii au primit titulatura de „victime ale accidentului de la Cernobîl”, iar această etichetă a atras după sine ideea lipsei de control asupra viitorului.

Multe din persoanele din zonele afectate trăiesc și acum cu ideea că au suferit o afectare care se poate manifesta oricând. Ei au fost făcuți să creadă că viitorul nu mai este al lor, iar consecințele medicale ale accidentului își pot face simțită prezența oricând. Drobul de sare poate să cadă în orice moment.

În anumite situații, această viziune sumbră a dus la adoptarea pe scară largă a unor comportamente la risc, precum fumat sau consum excesiv de alcool. În rândul lichidatorilor, de exemplu, stresul provocat de teama de îmbolnăvire de cancer a indus uneori comportamente de risc care au condus la deces înainte ca un cancer, provocat sau nu de iradierea în timpul intervenției, să apară, notează IAEA.

Efecte teratogene, malformații congenitale, avorturi

Efectele expunerii la radiații asupra sănătății mamei și copilului au fost intens urmărită de medici în anii imediat următori accidentului de la Cernobîl, în toate zonele afectate.

Medicii din Belarus au notat o ușoară creștere a incidenței malformațiilor congenitale fetale. Însă această creștere s-a înregistrat pe tot teritoriul țării, nefiind mai semnificativă în zonele mai puternic afectate de radiații. Din acest motiv, se consideră că diferențele se pot datora în mare măsură raportărilor mai riguroase față de perioada anterioară accidentului. Pur și simplu, medicii au fost mai atenți la acest aspect și au fost mai riguroși în rapoartele lor.

În urma studiilor efectuate, experții OMS consideră că dozele de radiații la care au fost expuse cele mai multe persoane au fost prea mici pentru a influența negativ numărul de sarcini, numărul complicațiilor sau malformațiilor congenitale la feți.

Cu toate astea, este interesant de menționat că, pe întreg teritoriul Europei, în țările unde avortul era legal, s-a înregistrat o creștere semnificativă a numărului avorturilor la cerere. Teama de posibilele efecte negative ale radiației asupra dezvoltării fătului a fost alimentată de mass-media și de opinia publică.

Multe femei însărcinate la momentul producerii accidentului nu au dorit să-și asume riscul unei nașteri cu probleme sau ale unui copil cu malformații cauzate de expunerea la radiații – chiar dacă nivelul radiațiilor la care au fost potențial expuse era foarte mic, în limitele considerate nepericuloase.

În 1987, un articol publicat în Journal of Nuclear Medicine estima că, la nivel global, aproximativ 150.000 de sarcini au fost întrerupte din teama unor efecte negative cauzate de radiațiile de la Cernobîl. Cele mai multe întreruperi de sarcini la cerere din acest motiv au fost înregistrate în Danemarca, Grecia, Suedia și Italia.

Asta înseamnă că teama de radiații, combinată cu discursul public și din mass-media a dus la terminarea unui număr foarte mare de sarcini. Numărul „victimelor” fricii depășește astfel cu mult numărul victimelor reale, confirmate, ale accidentului de la Cernobîl.

Concluzii

Numărul real al victimelor accidentului nuclear de la Cernobîl este dificil de estimat, deoarece incidentul a fost puternic secretizat de guvernarea sovietică a vremii. Printre altele, deplasarea norului radioactiv nu a fost monitorizată și anunțată populației. Prin urmare, oamenii nu au luat măsuri de protecție pentru a diminua contaminarea și doza de radiații încasată.

Estimarea implicațiilor medicale ale accidentului a fost îngreunată și de alți factori: sociali, politici și administrativi, printre care arhivistica medicală rudimentară din fostul URSS și lipsa unor registre ale pacienților afectați sau provenind din zonele afectate. Lipsesc, de asemenea, datele epidemiologice privind incidența naturală a anumitor tipuri de cancer în populație. Acestea ar fi putut fi consultate pentru a se urmări o modificare a incidenței cancerelor în anii de după accident.

În lipsa unor informații clare, autoritățile și grupurile de experți au fost forțate să recurgă la estimări în analizele lor. Deși o estimare clară a consecințelor accidentului de la Cernobîl este dificil de făcut, lecția pe care trebuie să o învățăm este că un accident de acest fel mai poate avea loc și în viitor, iar măsurile imediate pot limita drastic consecințele negative, de mediu și de sănătate publică.

La fel de important este însă și discursul public și informarea populației în legătură cu riscurile și cu măsurile de prevenție ce pot fi luate. Teama de radiații, ideea unei compromiteri iremediabile a sănătății și victimizarea supraviețuitorilor a făcut, la final, mai multe victime decât accidentul de la Cernobîl.



Monica Georgescu

Jurnalist medical și de știință, cu un interes special pentru medicina bazată pe dovezi.