Casa viitorului. Nu neapărat deșteaptă, dar măcar isteață16 min read

Automatizarea casei e un efort care presupune timp, nervi și bani. Sunt rezultatele pe măsura investiției pentru amatorii de smart home din România, în 2020? 

Majoritatea producătorilor respectabili de electrocasnice din America aveau pe piață, până la mijlocul anilor 1960, cel puțin un filmuleț propagandisticDe exemplu, Year 1999 A D produs pentru a 75-a aniversare a Philco-Ford Corporation, youtube.com despre cum va arăta casa viitorului la sfârșitul secolului XX.

Temele erau comune: un computer cu multe beculețe și potențiometre, închis sub casa scării; o mamă captivă în bucătărie, deși face mâncare doar apăsând câteva butoane; un copil care joacă șah și învață cu ajutorul calculatorului; un tată care plătește cumpărăturile online ale nevestei; diferite ustensile și gadgeturi futuriste, menite să rezolve o parte din sarcinile cotidiene. 

În același timp, în Franța conservatoare, Jacques Tati scoatea „Mon Oncle”, o satiră despre schimbare, în care domnul Hulot, o relicvă a trecutului boem, se lupta cu gadgeturile sclipitoare, dar total inutile și lipsite de suflet, din bucătăria cumnatului său snob. 

În mod amuzant, ambele abordări continuă să existe bine mersi și astăzi, dar nu într-un spațiu ipotetic, ci chiar la mine în bucătărie. 

„Ok, Google, pune niște muzică dramatică”. „Sigur! Doriți să învățați gramatică?”

I’ll be bec

La fel ca alți norocoși, la un moment dat am primit cadou un bec smart. Și m-am întrebat: ce-l face așa smart? Ei bine, în loc să stai ca Neanderthalul să apeși pe un comutator fizic ca să-l aprinzi, ai o aplicație pentru asta pe telefon. Ok, asta nu sună foarte smart. Pentru că nici nu e. Maxim, poți să-ți pui becul deasupra capului și să-ți impresionezi colegii aprinzându-l de fiecare dată când ai o idee bună – asta dacă ai vreodată idei bune. 

Dar dacă becul ăsta ar fi într-o debara, unde oricum nu poți să apeși pe comutatorul clasic pentru că e blocat de un dulap? Brusc, parcă becul nu mai e așa prost. Devine chiar util. 

Și ce-ar fi dacă, în loc să aprinzi și să stingi de fiecare dată becul din aplicația de pe telefon, ai avea un senzor de închis/deschis montat pe ușă, care să facă toată treaba automat? Brusc, becul ăla a devenit cel mai bun prieten al tău și o mică confirmare că ești un magician modern.

Dar succesul e de scurtă durată; după euforia inițială că ai rezolvat una din problemele universului, vrei să faci mai mult. Un singur bec nu e de ajuns. Un singur senzor montat pe ușă nu te mai satisface. Trebuie să ai mai multă putere. Și, uite așa, ajungi treptat să înlocuiești toate becurile cu leduri care își schimbă culoarea în funcție de lumina de afară; toate prizele cu prize care măsoară consumul de curent; toate comutatoarele cu comutatoare dimabile. 

Ajungi să pui senzori de fum care te anunță la serviciu dacă cineva a ars cârnați în bucătăria de acasă; senzori de inundație ca să știi dacă picură apă sub chiuvetă; senzori de mișcare ca să se stingă becurile singure dacă nu-i nimeni în cameră; încuietori smart ca să nu mai pierzi cheia și termostate smart ca să nu se mai plângă nimeni că-i prea cald sau prea frig. În momentul ăsta, dacă ai suficienți bani și chef, poți să-ți aduci casa destul de aproape de nivelul unei reclame futuriste din anii 1950. Sigur, trebuie să și vrei asta. 

„Ok, Google, trage jaluzelele”. „Sigur, aduc merdenelele!”

Tabletă cu funcții de control pentru o casă automatizată. Gulliver/Getty Images

Banii vorbesc

Automatizarea casei e un hobby foarte scump. Nu ca pe vremea domnului Hulot, dar în continuare suficient de scump cât să-i descurajeze pe mulți. Mai ales dacă ai alte priorități în viață și nu mori să te ridici de pe canapea ca să stingi lumina cu degetul tău fizic. 

Automatizările profi, făcute de firme specializate, cu device-uri premium, pornesc de la câteva mii de euro și pot ajunge și la câteva zeci de mii de euro, în funcție de complexitate, suprafață sau numărul de device-uri folosite. Automatizările artizanale, făcute de împătimiți Do It Yourself, ca mine, costă mai puțin, dar în continuare depășesc puterea de cumpărare a românului obișnuit. 

De exemplu, un hub – device-ul central de control la care se leagă toți senzorii de automatizare – costă în jur de 200-300 de euro (Samsung, Vera, Fibaro, Amazon, Google). Apoi prețul fiecărui senzor în parte variază în funcție de calitate și utilitate. Un senzor de mișcare Sonoff basic, de pe un site din China, costă 10 de dolari; un senzor de mișcare Xiaomi, mediu calitativ, costă 25 de dolari; un senzor de mișcare Fibaro, din Europa, costă 50 de euro. Dacă înmulțești prețul cu numărul de bucăți de care ai nevoie, apoi aduni și prețul celorlalte device-uri: becuri sau comutatoare, prize, termostat etc., o să ajungi din nou liniștit la câteva mii de euro. 

Și câteva mii de euro e un preț destul de mare pentru o jucărie care nu merge de fiecare dată perfect.

User not so friendly

Ce nu ți se spune, atunci când ți se vinde ideea de casă automatizată, e că tehnologia e în continuare foarte fragmentată și plină de bug-uri. 

Instalarea presupune multă răbdare și ceva cunoștințe tehnice. Aplicațiile sunt contraintuitive, fără suport specializat și desenate cu toporul. Mai mult, nu toate device-urile se integrează cu restul device-urilor. Fiecare producător pare că face tot posibilul să se asigure că jucăriile lui se pot juca doar între ele. La asta contribuie și faptul că industria nu s-a hotărât încă care-i cea mai bună metodă prin care device-urile să comunice între ele. 

Există clasica tehnologie wi-fi, pe care toată lumea o știe, dar care poate fi foarte ușor bruiată. Apoi, există minunata tehnologie bluetooth, care nu funcționează însă decât pe distanțe foarte mici. În fine, există rețelele z-wave și zigbee, care teoretic sunt cele mai eficiente, pentru că funcționează ca un „mesh” – adică fiecare device își ia semnal de la celelalte device-uri din vecinătate, deci cu cât ai mai multe device-uri, cu atât „mesh”-ul e mai puternic și mai stabil. În realitate, ambele sunt destul de vulnerabile la bruiajul rețelei wi-fi.

În concluzie, cum nu există o singură variantă câștigătoare, soluția funcțională e să găsești niște variante care să împace toate tehnologiile. Eu, de exemplu, am ales un hub care se integrează și cu z-wave, și cu zigbee, dar am în continuare și dispozitive care merg doar pe wi-fi sau bluetooth. 

Sună complicat? Chiar este. Într-o zi bună, toate merg ca unse, vorbesc între ele și viața e perfectă. În alte zile, se oprește curentul sau pică netul și trecem totul pe modul manual, că doar de-asta au costat toate o poală de bani.

Sobieski și românii și progresul

O casă smart e smart dacă îți folosește la ceva, altfel e doar o cheltuială inutilă – și asta e cam „dumb”. Probabil de-asta majoritatea românilor nici nu sunt foarte interesați să arunce banii pe fereastră, iar singurele device-uri smart care au început să se insinueze ușor sunt boxele smart cu asistent, gen Google și Alexa, aspiratoarele robot și televizoarele. Nu neapărat pentru că sunt smart, dar măcar sunt mari. 

Asta se simte și în statistici. Dacă rata de penetrare a dispozitivelor smart în locuințele din SUA este de 32,4% și veniturile obținute din vânzare sunt de 90 de miliarde de dolari, în România penetrarea este doar de 3,6%  iar veniturile sunt de 90 de milioane de dolari. Aici intervine întrebarea: vor crește în popularitate soluțiile smart de automatizare și la noi? 

Absolut. Nu e producător de aparate prin care trece curent electric care să nu încerce să-și integreze cumva produsele în Internet of Things. În același timp, pe măsură ce tehnologia progresează, e imposibil ca prețurile să nu scadă. Sigur, vor apărea și inevitabilele probleme pe care vesticii deja le experimentează: încuietorile smart care își încuie proprietarii pe afară sau frigidere hack-uite care țipă la tine, dar totul e un preț mic în calea progresului.

În ceea ce mă privește, organismul casa viitorului a luat o amploare mai mare decât mă așteptam inițial, dar și-a răscumpărat banii ca sistem de securitate home made în momentul în care cineva a încercat să spargă ușa. Intrusul a renunțat rapid, după ce a fost reperat de senzorii de mișcare și de senzorii de contact de pe ușă, care au declanșat alarma, camerele video, au aprins toate luminile din casă, au dat drumul la „KRS-One – Sound of da police” și au anunțat pe toată lumea prin SMS. Deci, până la urmă, poate că merită să nu fii ca domnul Hulot.

„Ok, Google, play It’s the Final Countdown”. „Sigur, iată sunetul pe care îl face un clown!”