Gabriel Razi vorbește despre agro-tech și tractoarele din Interstellar

Agricultura din România e văzută mereu ca o ultimă rămășiță dintr-o lume care nu mai există. Realitatea din piață ne dovedește însă că nu e deloc așa. Ca să aflăm adevărul, am vorbit cu un specialist.

Gabriel Razi are o experiență de zece ani în piața agro din România, un domeniu în care, așa cum zice chiar el, s-a infiltrat un pic prea adânc. A scris în presă, a stat la masă cu greii grâului, a fost sunat de televiziuni să vorbească frumos despre orz, a fost alergat de șobolani noaptea pe câmp lângă Timișoara și acum îi sfătuiește pe fermieri când să-și vândă porumbul. Noi am vrut să știm de la el care e relația fermierului român cu tehnologia, dar am ajuns până la urmă să vorbim despre cernoziom, spionaj, tractoarele din Interstellar și cum a salvat GPS sute de vieți la țară.

Ce înseamnă să fii consilier agro în România, 2020?

Gabriel Razi: E o muncă de pionierat în România. Eu și colegii mei avem un start-up numit AgrofinanciarSite oficial: agrofinanciar.ro prin care vrem să-i ajutăm pe fermieri să-și vândă mai bine cerealele, semințele și boabele oleaginoase prin ceea ce numim actionable intelligence. Practic, adunăm, procesăm și interpretăm seturi mari de date, globale și regionale, cu ajutorul cărora tragem concluzii și oferim o perspectivă cu privire la evoluția prețurilor din piața cerealelor.

Păi și are încredere fermierul român să vină cineva străin și să-i spună care o să fie prețul la rapița lui pe care a crescut-o de mică?

G.R: Nu, normal că nu, dar din fericire în momentul ăsta are loc un schimb de generații și piața se corporatizează. Toate fermele mari din România sunt fondate la începutul anilor ’90 de niște oameni care au ajuns acum la finalul ciclului lor profesional și, în momentul ăsta, le transferă către noi proprietari, fie că discutăm de vânzarea fermei în exteriorul familie către un alt fermier, un fond de investiții, un alt jucător, sau discutăm despre preluarea fermei de către urmași. Mentalitățile se mai schimbă. Noi de pildă lucrăm mult mai bine cu ferme gestionate managerial, decât cu antreprenori. 

Lumea are în continuare o imagine foarte boemă despre agricultura din România. Spice secerate cu mâna și țărani harnici care ară câmpul cu boii? Cât de actuală mai e imaginea asta?

G.R: Trebuie să facem o distincție clară între „țărani” și „fermieri”. Într-adevăr, percepția generală e că se face în continuare agricultură ca la 1912, dar e o imagine greșită. Da, piața e foarte fragmentată: mici proprietari de pământ care în continuare dau cu sapa și vând roșii pe marginea drumului, dar în același timp avem și cea mai mare fermă din Uniunea Europeană, în Insula Mare a Brăilei, care e deținută de un fond de investiții din Dubai. Ce trebuie să înțeleagă oamenii este că vorbim de o mare afacere. 

Piața agricolă din România valorează între 15 și 17 miliarde de euro anual. Iar 6 miliarde de euro din ăștia sunt concentrați în piața cerealelor și semințelor oleaginoase: grâu, orz, porumb, rapiță, floarea soarelui și, foarte puțin, soia. 

Astea șase produse sunt împărțite între 15.000 de companii care fac agricultură în mod profesionist pe 4,5 milioane de hectare și trei milioane de mici proprietari de terenuri care lucrează tot cam 4,5 milioane de hectare. E foarte fragmentat totul: un mic proprietar muncește cam un hectar și jumătate în medie, o companie lucrează 300 de hectare.  Din fericire avem teren foarte bun. Ăsta e și motivul pentru care am avut în ultimii zece ani un flux de investiții străine foarte puternic, apariția fermierului străin în tarlaua românească. Pentru că terenul e bun. Există un cordon de black earth, cernoziom, cel mai roditor pământ, care trece prin tot bazinul Dunării și se continuă în Bulgaria și Ucraina.

Deci chiar suntem Grădina Maicii Domnului?

G.R: Suntem. Și-avem mult spațiu la dispoziție. Am fost odată într-o delegație în Franța cu niște fermieri români care împreună aveau vreo 60.000 de hectare și am ajuns în vizită la un francez cu 200 de hectare care creștea gâște și făcea foie gras. Și-a întrebat bietul om: „Voi cât teren aveți?” „Păi, io am 16.000, ăla are 5.000, ăla are 3.000…” „16 mii de ce?” Nu înțelegea dimensiunea. Ca să înțelegeți, un hectar înseamnă 10 mii de metri pătrați. Deci cam două terenuri de fotbal. 

E clar că agricultura e o afacere și orice afacere profitabilă din ziua de azi se bazează pe tehnologie. Totuși cum a evoluat relația asta între agro și tech la noi?

G.R: Agricultura românească postcomunistă n-a fost conectată la niște fluxuri globale sau rigori de producție calitative sau de eficiență până prin 2004. Era vestul sălbatic, doar că în est. În momentul în care a fost clar că România o să intre în Uniunea Europeană, lucrurile au început să se miște. Au venit fondurile SAPARD de pre-aderare, care sunt o glumiță pe lângă ce sume se pompează acum, dar chiar și-așa banii ăștia le-au permis fermierilor să investească în tehnologie. Și progresele astea tehnologice au venit în funcție de nevoile de moment. Primul în care au investit au fost utilajele mecanizate. 

Ăia care n-aveau tractoare și-au luat tractoare. Ăia care aveau tractoare și-au luat tractoare mai noi și mai puternice de 100, 200, 500 de cai. 

După mecanizare, au investit în tehnologia genetică, adică în sămânță. Sămânța a generat un boom. Oricum interesul ăsta pentru genetică agricolă există de dinainte de Revoluție. Institutul de la Fundulea se baza în anii ’70-’80 pe tehnologie importată prin metode specifice din Statele Unite.

Spionam sămânța americană?

G.R: Era tehnologie de top la vremea aia, ce să facem și noi? Hai să-ți dau un exemplu concret: porumbul. Sămânța hibrid, asta folosită industrial, scoate un 15-20 de tone la hectar. Sămânța ancestrală, care poate fi salvată de la cultură la cultură, îți produce de trei ori mai puțin. Tu ce-ai alege? Era clar că o să meargă spre micile îmbunătățiri care aduc rezultate fizice imediate. Ăsta a fost primul picior de pod al tehnologiei în agricultură. Iar acum, fermierii care au devenit performanți în agricultură, care și-au construit business-uri solide în domeniu, trec la fine tuning și soluții tehnologice lucruri mai complicate.

Bun, dar totuși care a fost prima tehnologie adoptată cu brațele deschise de fermierul român?

G.R: GPS-ul. Și știi de ce? Pentru că a rezolvat o frică fundamentală a fermierului român: frica că vecinii mută hotarul și îi fură din pământ. Sunt absolut convins că GPS-ul a salvat foarte multe vieți în România în domeniul agricol. S-au evitat nenumărate vărsări de sânge pentru pământ. Pe lângă asta, măsurarea și maparea au rezolvat și alte frici: frica că din greșeală ai lucrat cu tractorul același pământ de două ori, frica c-ai intrat pe terenul vecinului și i-ai făcut treaba…

Deci frica chiar păzește bostănăria.

G.R: Absolut. După boom-ul ăsta inițial pe nevoi primare, în zilele noastre am intrat într-o nouă etapă de tehnologizare: date satelitare, testarea chimică a terenurilor ca să poți face o hartă. Terenul arabil arată ca o felie de cozonac. Tai cozonacul și într-o parte are mai multă cacao, într-o parte are mai mult aluat, într-o parte e mai moale, într-o parte e mai ars. La fel e și cu terenul arabil. 

Pe o suprafață relativ mică, un hectar să zicem, poți să ai zece calități diferite de pământ. 

În momentul în care ai o hartă precisă a calității pământului poți s-o sincronizezi cu semănătoarea și semănătoarea respectivă îți pune o densitate mai mare de semințe în zona unde terenul poate hrăni mai multe plante și-o densitate mai mică în zonele mai puțin rodnice.Sau poate ai un ochi de nisip în mijlocul terenului și acolo nu plantezi nimic.

Și tot scanningul ăsta se face din satelit?

G.R: Nu doar din satelit. Dar ăsta e primul pas. Se analizează imaginile din satelit după care se identifică zonele de interes și se trece la testarea fizică. Momentan nu poți să te bazezi doar pe sateliți, e agricultură totuși, trebuie să simți noroiul sub talpă, trebuie să ai „boots on the ground”, cum zice armata americană. E și-o chestie psihologică până la urmă. Satelitul n-o să bată niciodată noroiul de pe talpă, în schimb satelitul o să-mi zică unde să mă murdăresc ca să fiu eficient, când și de ce. Și desigur mai sunt și dronele.

Ce fac dronele și nu fac sateliții?

G.R: Monitorizează rapid diverși indicatori ai plantelor: boli, modul în care crește o cultură. Dacă ai 1.000 de hectare de porumb, n-ai cum să parcurgi tot terenul la picior. N-ai cum să intri în mijlocul lotului de teren. Poate ai o zonă inundată, poate ai un atac de dăunători, pot să apară foarte multe probleme, iar cu drona ai ochi peste tot. Oricum viitorul e din ce în ce mai robotizat în agricultură. 

Îți aduci aminte combinele automatizate din Interstellar? Cum stăteau pe prispă și se uitau la tractoarele care se plimbă singure? Spre asta ne îndreptăm. 

Mașinile alea agricole chiar există. Agricultura va deveni din ce în ce mai puțin work force dependent în următorii 10 ani. Va fi un tractorist care va lucra linia lui de teren, iar în stânga în dreapta lui vor fi niște tractoare-drone care îl urmăresc și fac același lucru ca și el. Practic vei folosi un singur om pentru triplul volumului de muncă. Bineînțeles, vor exista challenge-uri locale, exact ca la mașinile autonome. Eu sunt foarte curios cum va interpreta tractorul ăla o țeavă ieșită în mijlocul câmpului sau o colonie de mistreți.

Suntem chiar atât de aproape de Interstellar? Cu tractoarele cel puțin?

G.R: Eu cred că da. Cum ziceam, în maxim zece ani mă aștept să avem sisteme din astea funcționale printre early adopters, adică în fermele industrializate mari, apoi în douăzeci de ani, să zicem, la scară largă. Dar se poate întâmpla și mult mai repede de atât, pentru că cine nu se adaptează în domeniul ăsta va fi forțat să iasă din piață. Fermierii care vor fi foarte eficienți și vor adopta foarte repede tehnologia îi vor scoate pe ceilalți treptat din piață. Reducerea costurilor, eficientizarea, în paralel cu majorarea ratelor de profit, vor întări niște business-uri atât de mult încât vor avea capacitatea să treacă mult mai ușor peste anii grei. Toți fermierii, chiar și cei mediocri, câștigă bine în anii buni. De ce? Plouă, cum zic ei: se face. Nu plouă, nu se face. La ăștia eficienți, care investesc în tehnologie, aici se va face diferența, în anii grei.

Zici de anii buni și anii grei, e o întreagă știință meteo-dependentă aici nu?

G.R: Prognoza meteo e în vârful agendei oricărui fermier. Ei asta verifică în fiecare dimineață: cum e vremea. Dar se opresc aici, nu fac mai mulți pași. N-au ajuns la gradul de complexitate în care să coroboreze prognoze meteo cu strategii comerciale și strategii agronomice. 

Sunt două momente critice care sunt puternic meteodependente: semănatul și recoltatul. 

În momentul în care primesc date OK, își pot gestiona resursele. Spre exemplu, la recoltat, dacă chiar am nevoie, mai închiriez o combină, pentru că eu am o fereastră tactică de două zile să strâng totul de pe câmp, până nu plouă sau până nu se usucă. În schimb, pe mine în calitate de consultant mă interesează prognoza tot timpul anului. Eu urmăresc the weather market. Vremea influențează piețele financiare. A plouat în Argentina într-o perioadă de dezvoltare a porumbului? Mi-a căzut piața globală. E secetă în S.U.A.? Îmi sare piața.

Dar a devenit meteorologia o știință mai exactă în ultimii zece ani de exemplu?

G.R: Absolut. Însă la noi toată chestia asta e încă la genunchiul broaștei în momentul ăsta ca dezvoltare a produselor și serviciilor disponibile. În SUA există o piață doar pentru asta. Există sute de companii private care doar cu asta se ocupă: consiliază fermieri. Fiecare fermier are meteorologul lui cu care discută și care-i oferă prognoze și analize detaliate pe ce-o să se întâmple în zona lui. Pe zona meteo mai e mult loc de progres. Dacă la tractoare ziceam zece ani, aici e chestie care o să dureze mai mult.

În apărarea meteorologilor și vremea e tot mai imprevizibilă nu?

G.R: Este, bineînțeles. Dar la noi, pe zona meteo, nu-i vorba doar de obstacole tehnice, e vorba și de mentalități. Ai nevoie de date brute de la stațiile meteo, dar toate stațiile meteo sunt deținute de stat, iar statul trage cu dinții de ele ca și cum ar fi un secret național. Asta ține piața pe loc. Bineînțeles, poți să încerci să faci parteneriate cu Administrația Națională de Meteorologie (ANM), dar pe niște sume amețitoare. Uite, ca glumă evident, un progres tehnologic în domeniu ar fi o fermă de boți care să adune date manual de pe site-ul ANM.

Întorcându-ne la tehnologizarea fermierilor români, nu pot să cred totuși că peste tot a mers ca-n filme, nu? Zi-ne și ce n-a mers, nu doar ce-a mers.

G.R: Tehnologizarea asta nu-i omogenă. Am văzut fermieri care lucrează cu dashboard-uri operaționale, adică exact cum ți-ai putea închipui, un perete de monitoare pe care urmărește tot: fluxul de marfă care intră și iese din silozuri în fiecare zi, consumul tractoarelor, stocuri, ce se vinde, ce se cumpără, câtă sămânță se consumă. Sunt modele care funcționează, dar funcționează printr-o muncă teribilă, atât din partea managerului, cât și din partea celor care bagă datele în sistem, omul de pe tractor, omul de la siloz, etc. Aici e cea mai mare problemă de fapt: user experience-ul. Tot ce s-a vândut la noi ca tehnologie mai avansată a venit de afară, de la corporații globale care au gândit-o global. Ăsta e produsul, aici faci click, se înregistrează aici, bagi stick-ul aici. 

Ei, în momentul în care tehnologia din Silicon Valley s-a lovit cu realitatea de la Corabia, acolo s-a rupt tot fluxul tehnologic. 

În primul rând toată tehnologia asta le-a produs oamenilor o anxietate teribilă. Hai să-ți zic o poveste. Știu un fermier cu o fermă medie care voia să adune date de pe tractor: cât lucrează, care-i eficiența, care-i consumul. Chestia asta se face foarte simplu, dacă ești un om cât de cât obișnuit cu butoanele. Te loghezi, bagi stick-ul în tractor, după care termini cu tractorul, scoți stick-ul, îl duci la birou, cineva de la birou descarcă stick-ul și bagă datele într-un program de gestiune. Ok, nu-i cel mai user friendly lucru, există și sisteme automate care fac asta cu antene radio, dar costă mult mai mult și nu rentează la o fermă medie. În fine, ei au mers pe varianta cu stick-uri, care a funcționat fix în prima săptămână, după care a intervenit anxietate umană: „Dacă stric ceva.?” 

După care nu l-au mai folosit deloc. Vorbim de o investiție de câteva zeci de mii de euro care zace nefolosită. 

Bine, îi înțeleg și pe oamenii ăia. Gândește-te că atunci când au început ei să facă agricultură se mergea pe tractoare rusești. Era ca-n Mad Max, nu poți să sari peste noapte la stick-uri după ce-ai trecut prin asta. Chestia asta cu frica de tehnologie am văzut-o însă mult mai bine gestionată în fermele străinilor. În primul rând managerii străini au venit și-au implementat cultură organizațională: „Gigel, tu ești tractorist, de mâine ești șeful tractoriștilor, tu răspunzi de ei, vorbesc doar cu tine”. Asta a format echipe și le-a dat empowerment oamenilor. În al doilea rând, i-au dus în străinătate să vadă alte piețe agricole și le-au mai deschis mintea. Oricum, ca idee generală, soluțiile soft și hard gândite aici, pentru nevoile specifice ale pieței din România, pot lua fața unor soluții de la jucători mult mai mari care au fost gândite însă pentru o piață globală.

Cât de mult poate tehnologia să compenseze lipsa forței de muncă?

G.R: Asta se încearcă în momentul ăsta și de asta agricultura nu e o piață work intensive. De-asta și vedem o legătură între zonele de mare comasare agricolă și sărăcie. Acolo unde sunt ferme mari, populația va fi săracă. Producția agricolă cerealieră nu e work intensive, mai ales cu ajutorul tehnologiei. O fermă de 1.000 de hectare poate fi gestionată ușor cucinci-șapte angajați. Și, la 1.000 de hectare, încasările sunt undeva la 1-1,2 milioane de euro. E un business de mărime medie. 

Știu că sună cinic, dar nu poți să zici că tehnologia le-a luat oamenilor pâinea de la gură. 

E evoluția. Viața s-a schimbat. În schimb pe culturile speciale: căpșuni, sparanghel, livezi e în continuare nevoie de muncă manuală și-o să fie multă vreme de-acum înainte. Acolo nu poți să automatizezi.

E vreo șansă să vedem tractoare electrice în viitorul apropiat? Se bagă Elon Musk și în asta?

G.R: De ce nu. E posibil. Ce pot să-ți zic sigur e că a crescut foarte mult puterea tractoarelor, ceea ce înseamnă că pot trage utilaje mai grele și termina treaba mai repede. Și a crescut confortul. Tractoristul de azi e mai mult copilot. Are GPS. Are cruise control. Are climatizare. Dar rămânem petrol heads, momentan.

Agricultura a devenit foarte populară pe Instagram în ultimii ani, mai ales prin selfie-urile în rapiță, floarea soarelui și, mai nou, levănțică. Care crezi c-o să fie următoarele lanuri la modă?

G.R: Păi, dacă mai așteptăm vreo 10 ani, Oltenia o să se transforme într-un semideșert, deci o să fie la modă pozele în lanul de kiwi și ananas.