Accesul la arhivele publice rămâne limitat în România9 min read

Deși legislația majorității țărilor UE s-a aliniat cu recomandările Consiliului Europei, accesul efectiv la arhive rămâne problematic, inclusiv în România, arată un studiu recent. 

România a ieșit din comunism cu 35 de ani în urmă. Cu toate astea, metehne vechi continuă să dicteze legea, de facto, aici și în restul fostelor țări socialiste est-europene, iar asta îngreunează inclusiv accesul la informație.

În anul 2000, Consiliul Europei emisese o recomandare// „Recommendation No. R (2000) 13 of the Committee of Ministers to member states on a European policy on access to archives”, rm.coe.int // care sugera o politică europeană unitară pentru a îmbunătăți accesul cetățenilor la arhive și oferea câteva măsuri posibile pentru implementarea acesteia. Iar țările UE sau cele care au intrat ulterior în Uniune, precum România, au preluat această recomandare în legislația națională. Asta n-a rezolvat însă problema, în practică.

Recent, o echipă de cercetători de la Fraunhofer ISI din Karlsruhe și de la Open Society Archive (Budapesta) din cadrul Universității Central Europene a vrut să evalueze progresele făcute de țările europene legate de accesul la informații și libertatea de informare. Savanții au realizat un sondaj online cu privire la accesarea arhivelor, completat cu interviuri detaliate cu experți în domeniu. Două articole din cercetare au fost publicate în revistele Archives and Records// „Access to Public Archives in Europe: progress in the implementation of CoE Recommendation R (2000)13 on a European policy on access to archives”, tandfonline.com // și Preservation, Digital Technology & Culture.// „Preserving the Past, Enabling the Future: Assessing the European Policy on Access to Archives in the Digital Age”, degruyter.com //

Sondajul a cuprins toate cele 46 de arhive naționale ale statelor membre ale Consiliului Europei (CE), 40 de arhive regionale sau municipale, precum și 77 de instituții academice și 103 organizații ale societății civile.

Rezultatele au fost, pe alocuri, surprinzătoare. Astfel, s-a constatat că, deși după 20 de ani, legislația din majoritatea țărilor este în general conformă cu recomandarea Consiliului Europei, accesul efectiv la arhive nu reflectă întotdeauna această conformitate. De exemplu, procentul țărilor unde arhivele publice sunt exceptate de la regulile generale de acces nu a scăzut semnificativ de la adoptarea recomandării, rămânând la 39%.

În plus, 12 țări au încă arhive secrete. Pentru unele țări din fostul bloc estic, s-a observat că nu sunt disponibile mijloace de asistență pentru localizarea arhivelor cu acces restricționat, fapt care împiedică cercetătorii să obțină autorizațiile necesare pentru accesarea acestor documente. De asemenea, unele arhive încă refuză accesul cercetătorilor, motivând că aceștia nu au calificările necesare sau că documentele nu sunt relevante pentru studiul lor, fără a oferi explicații suplimentare.

Paradoxal, în 87% dintre țări, de exemplu, accesul la anumite documente este restricționat din motive de protecție a datelor (care ar trebui să fie publice!). Aproximativ 73% din răspunsurile venite din partea arhivelor sugerează că există beneficii în a avea documente disponibile online, dar că acestea se tem de incertitudini juridice, cum ar fi problemele legate de drepturi de autor. De asemenea, multe arhive indică absența unor îndrumări clare pentru gestionarea acestor conflicte de interese.

Până acum, doar 5% din documente au fost digitalizate, deși utilizatorii își doresc extinderea cât mai rapidă a acestui proces. Există interes și pentru utilizarea inteligenței artificiale pentru organizarea documentelor, chiar dacă aceasta ar putea introduce erori.

Croația, Estonia și Elveția au implementat cel mai bine recomandările Consiliului Europei și au în prezent un acces optim la informații. În contrast, România și Austria sunt mai puțin performante în acest domeniu. 

În Bulgaria și alte țări est-europene, impactul trecutului socialist încă complică accesul la arhive. Deși libertatea de informare este în general bine stabilită, nu toate recomandările au fost implementate complet, adesea din lipsa presiunilor externe. 

De altfel, România are o lungă listă cu momente în care statul a încercat să boicoteze accesul liber al cetățenilor săi la arhive, deși documentele solicitate nu făceau obiectul securității naționale. 

În 2022, de exemplu, mai mulți istorici au semnat o scrisoare deschisă// „Scrisoare deschisă privind accesul istoricilor la documente din Arhivele Naționale. Semnatarii acuză Arhivele de cenzură”, hotnews.ro // privind îngrădirea accesului la documente cu valoare istorică din Arhivele Naționale ale României, emise în perioada de dinainte de 1989. Semnatarii acuzau Arhivele Naționale de cenzură, după ce instituția statului publicase pe site-ul oficial un comunicat care sugera că accesul la documente vechi ar putea fi îngreunat sau chiar restricționat.// Detalii, aici: arhivelenationale.ro // 

În România, și presa are cu greu acces la documente, inclusiv la informații publice de dată mult mai recentă, cum ar fi tezele de doctorat ale unor oameni politici – așa cum i s-a întâmplat jurnalistei Emilia Șercan –,// „Emilia Șercan, victorie în instanță împotriva Academiei de Poliție. Instituția trebuie să îi ofere copii după toate referatele tezelor de doctorat”, hotnews.ro // sau desfășurătorul costurilor cu deplasările în străinătate ale președintelui țării, Klaus Iohannis, cerut (dar nedesecretizat) de reporterii publicației Recorder.// „Deasupra tuturor. Cât costă zborurile pe care președintele le ține secrete”, recorder.ro //

Arhivele – și accesul liber la ele – sunt esențiale pentru democrațiile funcționale, pentru că protejează documente istorice importante și sprijină transparența statului. În plus, ajută oamenii să nu-și uite trecutul și, pe cât posibil, să nu-l repete.