Ilustrație de Cristina Ion

Povestea Cernobîlului. Partea a 2-a: „Lăsați atomii să fie muncitori, nu soldați.”24 min read

Vasile Decu | 03.06.2019

Sâmbătă, 26 aprilie 1986. Puțin înainte de ora 2 a.m.

Soneria telefonului i-a trezit brusc pe Viktor Briukanov și pe soția sa, în întunericul apartamentului lor de trei camere de la etajul al patrulea al unui bloc modern de locuințe, destinat elitei comuniste, de pe bulevardul Lenina Prospekt, din Prîpeat.

Nu era ceva neobișnuit. Directorul centralei nucleare de la Cernobîl voia să fie mereu informat de lucrurile importante legate de funcționarea reactoarelor ori din orașul-satelit construit pentru a găzdui personalul numeros al industriei nucleare.

Obișnuită cu programul de lucru haotic și stresant al soțului ei, Valentina Briukanov se pregătea să se culce la loc, dar de data aceasta s-a speriat de expresia de pe fața lui.

Vocea de la capătul celălalt al liniei, a șefului unității chimice a centralei, anunța ceva serios mai ales prin lipsa detaliilor: „Viktor Petrovich, ceva s-a întâmplat la centrală.” Dar, în afară de faptul că fusese o explozie gravă, nu a putut să-i explice mai mult.

Fără să spună un cuvânt, Briukanov s-a îmbrăcat rapid, aproape automat, și a coborât să ia autobuzul către centrala aflată la numai trei kilometri de oraș. Drumul a fost scurt, dar a însemnat o cădere uriașă, mai ales psihică, a celui de care se leagă cel mai strâns istoria Cernobîlului – cel mai ambițios proiect nuclear al URSS-ului.

Pe măsură ce se apropia de centrală, Briukanov era cuprins tot mai tare de o stare de șoc și deznădejde uitându-se la ruinele în flăcări ale reactorului nr. 4 al centralei nucleare Cernobîl. Acoperișul dispăruse cu totul, peisajul din jur arăta ca după bombardament, plin de bucăți de beton, fiare și foc, iar deasupra clădirii se înălța o coloană uriașă de lumină albastră stranie.

„Asta-i închisoarea mea”, a fost gândul său cel mai puternic atunci, după cum a povestit istoricilor, mulți ani mai târziu.

Descris (înainte, dar și după accident) drept un manager extrem de capabil, respectat de angajații săi, precum și de superiorii săi din ministere, Briukanov a clacat emoțional în acea noapte, înțelegând imediat cât de gravă e situația, dar, paradoxal, refuzând s-o accepte.

Cu câteva ore înainte, Briukanov era managerul celei de-a treia cea mai puternică centrală nucleară din lume, pe care o construise de la zero, într-o carieră spectaculoasă, pentru care urma să fie medaliat cu Ordinul lui Lenin și, mai important, cu steaua de aur a Eroului Muncii Socialiste – cea mai importantă distincție sovietică. În plus, după decenii de muncă asiduă, se pregătea de o perioadă profesională mai liniștită, în care să petreacă mai mult timp alături de familia sa, căci urma să devină și bunic.

Totul dispăruse acum într-o clipită – nu doar planurile sale, ci și munca sa de până atunci, făcând loc unui haos toxic.

„Lăsați atomul să fie un muncitor, nu un soldat!”
Sloganul celebru al Ministerului Energiei și Electrificării al URSS

Cu aproape două decenii înainte, în iarna dintre 1969 și 1970, un Briukanov ambițios și tânăr, de numai 35 de ani, sosea în pustietatea mlaștinilor din jurul Cernobîlului – un orășel medieval din nordul Ucrainei, aproape de granița cu Belarus, la vreo 150 de kilometri de capitala Kiev – pentru a demara proiectul celei mai mari centrale nucleare din lume, ce ar fi urmat să includă un număr impresionant de 12 reactoare.

Născut în Uzbekistan, din părinți ruși, Briukanov nu era „un om nuclear” – studiase inginerie electrică la Institutul Politehnic din Tașkent, apoi își începuse cariera de jos, la o centrală hidroelectrică, fiind avansat rapid în roluri tot mai importante. După cum povestea mai târziu, cutremurul din 26 aprilie 1966, care a distrus mare parte din Tașkent, l-a făcut să caute un proiect nou, în locuri mai sigure ale întinsei Uniuni Sovietice. S-a mutat astfel, împreună cu soția sa, Valentina, și fiica sa de doi ani, Lilia, la Sloviansk, în estul Ucrainei, pentru a lucra la cea mai mare centrală de cărbuni din țară.

A avansat și aici rapid, fiind descris drept muncitor, competent și calm – cu alte cuvinte, capabil să se descurce în sistemul dezastruos de ineficient al economiei sovietice, în care nimic nu venea la timp ori la calitatea cerută, în ciuda planurilor extrem de ambițioase ale cincinalelor. Era și un sistem foarte stresant, cu presiuni uriașe venite de sus, din piramida nomenclaturii comuniste, care, în caz de eșec, te putea coborî imediat la munca de jos, profesional vorbind, ori chiar mai rău, în închisoare.

În vara lui 1969, când lumea întreagă sărbătorea performanța tehnologică uriașă a misiunii Apollo 11, care a dus primii oameni pe Lună, dar și pe fundalul unui război rece care includea și amenințarea foarte fierbinte a distrugerii planetei într-o apocalipsă nucleară, URSS-ul a început să accelereze programul său atomic civil, pentru a stimula o economie chinuită de sistemul centralizat sovietic. Istoria economică va ține minte anii 1970 drept „deceniul stagnării” – zastoi.

Așa că Briukanov a fost chemat de Partid la Moscova, unde i s-a încredințat proiectul centralei de la Cernobîl – prima din Ucraina, dar și prima centrală nucleară construită și administrată de Minenergo – ministerul sovietic al energiei. Până atunci, domeniul nuclear fusese exclusiv în sarcina atotputernicului minister Sredmash, responsabil cu crearea și administrarea arsenalului nuclear sovietic într-un secret deplin – o mentalitate ce va avea urmări tragice, mai ales la Cernobîl.

Botezată după orășelul medieval din apropiere, datând din secolul 12, centrala de la Cernobîl a fost construită de la zero de tânărul inginer Briukanov, de la calea ferată și docurile menite să primească materialele de construcție la atomgrad-ul (orașul atomic) destinat muncitorilor și viitorilor angajați ai centralei. De la barăcile de lemn din câmp s-a ajuns în câțiva ani la un oraș modern, botezat după râul din apropiere, Prîpeat.

Orașul s-a populat rapid, pe măsură ce au început să vină mii și mii de tineri lucrători din industria nucleară. În 1986, Prîpeatul avea aproape 50.000 de locuitori, dintre care o treime erau copii. Media de vârstă era de numai 26 de ani.

În prima fază, centrala urma să înceapă cu două reactoare, de tip nou, botezate RBMK-1000, după inițialele de la „reaktor bolshoy moschnosti kanalnyy”, ori „reactor de presiune de mare putere”. 1.000 însemna puterea, în megawați, a electricității pe care o putea produce reactorul la capacitate maximă.

Potrivit planurilor pentru cel de-al nouălea cincinal, primul reactor ar fi trebuit să fie conectat la rețeaua electrică în decembrie 1975, iar al doilea până la finalul lui 1979. Programul din discursuri era, însă, foarte departe de realitatea din șantierele sovietice. Bugetele erau opere de artă a improvizațiilor, mutând bani ori credite de la un proiect la altul. Mai important însă, standardele de producție erau mediocre în cel mai bun caz.

Constructorii erau nevoiți să includă o așa-numită „revizie de preinstalare”, în care toate echipamentele primite de la contractori erau dezmembrate, inspectate și reparate pentru a putea fi instalate în centrale. Acesta era scenariul pozitiv. În foarte multe cazuri, materialele ori echipamentele livrate nu puteau fi folosite deloc. Situația din teren era atât de diferită de cea raportată în birocrația comunistă, că, uneori, KGB-ul trebuia să folosească sateliți de spionaj pentru a evalua realitățile din interiorul URSS.

Cum nu aveau cui să reclame „în sus” aceste probleme (atât contractantul, cât și furnizorul erau subordonați acelorași factori de decizie politică din Partid), managerii trebuiau să apeleze la relații personale, rugăminți și favoruri.

Ori să improvizeze în construcție, așa cum s-a întâmplat cu acoperișul centralei de la Cernobîl, care ar fi trebuit să includă materiale rezistente la foc, dar, cum acestea nu erau disponibile, a fost turnat bitum. Acesta va lua foc în noaptea accidentului și se va topi, îngreunând mișcările pompierilor în noaptea accidentului.

Deoarece reclamațiile pe canalele directe nu rezolvau nimic, ba chiar puteau deveni periculoase dacă erau prea dese, Briukanov s-a văzut nevoit de câteva ori să apeleze la un fel de diplomație neoficială, oferind informații ori dând interviuri sincere în presa comunistă despre problemele pe care le avea în îndeplinirea visului tehnologic nuclear.

Abia în august 1977, primele pelete de combustibil nuclear au fost introduse în miezul primului reactor, conectat apoi, două luni mai târziu, la rețeaua electrică. Unitatea 2 a fost pornită un an mai târziu, în decembrie 1978. Au mai trecut, însă, trei ani, până a devenit operațională Unitatea 3, urmată de Unitatea 4 în decembrie 1983. Reactoarele 5 și 6 urmau să fie construite și finalizate până la finalul lui 1988.

Uskorenie: Accelerarea

În dimineața friguroasă de 25 februarie 1986, 4.993 de delegați s-au adunat în Palatul Congresului din Moscova pentru cel de-al 27-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Cadre de partid, șefi de întreprinderi, militari și reprezentanți ai cooperativelor s-au așezat răbdători să asculte discursul neîntrerupt, de șase ore, al noului lider absolut, Mihail Gorbaciov, care preluase conducerea uriașului URSS în martie 1985.

Relativ tânăr, la 54 de ani – mai ales comparativ cu predecesorii săi, o serie de lideri bătrâni care mureau la scurt timp după ce erau instalați în vârful partidului – Gorbaciov oferea speranță că ar putea opri picajul în care se afla Uniunea.

Mai rea decât instabilitatea politică era situația dezastruoasă a economiei sovietice, a cărei creștere economică anuală se redusese la 2 – 3% și părea că se îndreaptă spre colaps. Deși este asociat acum în istorie cu conceptul de perestroika (reconstrucție), în iarna lui 1986 conceptul promovat de Gorbaciov era cel de uskorenie – accelerare, prin progres tehnico-științific. În discursul său extrem de ambițios, a anunțat că vrea dublarea produsului intern brut (PIB-ul) în următorii 15 ani, prin creșterea productivității muncii. Iar pentru asta cerea o revoluție științifică și tehnologică și adoptarea pe scară largă a energiei nucleare.

În următorul cincinal trebuiau să fie construite centrale nucleare și mai puternice, care să le înlocuiască în masă pe cele termoelectrice. Cărbunii, petrolul și gazele urmau să facă loc atomilor „pașnici” – un adjectiv important în discursul lui Gorbaciov, care moștenise și o cursă a înarmării nucleare cu Statele Unite, în care nu putea ține pasul cu rivalul său mult mai bogat fără a distruge economia.

Evident, planurile menționau și pedepse pentru cei care nu livrau rezultatele promise. În această categorie a celor direct responsabili pentru îndeplinirea obiectivelor cincinalului era și Briukanov, prezent și el în premieră la un congres comunist. Accelerarea anunțată de la tribuna politică îi aducea presiuni noi ca manager al centralei de la Cernobîl, pe care trebuia să o extindă pe termen scurt prin terminarea reactoarelor 5 și 6, precum și prin începerea construirii altora șase, într-un fel de Cernobîl 2, pe celălalt mal al râului Prîpiat.

După 15 ani de eforturi pentru construirea celor patru reactoare și a unui oraș, Briukanov era pregătit de pensionare, ori măcar de un program mai liniștit. Dar Partidul tocmai îl anunțase că trebuia să își dubleze eforturile – și nu avea de ales. Într-un interviu dat pe 6 martie, la finalul congresului, Briukanov s-a arătat entuziasmat de discursul lui Gorbaciov – potrivit regulilor nescrise ale supraviețuirii sociale –, dar a tras și un mic semnal de alarmă, menționând importanța tot mai mare a siguranței în operarea centralelor nucleare. Era o temă care apărea destul de des în interviurile directorului. Într-un alt articol, cu câteva luni înainte, îi declarase unui reporter că „nu suntem o fabrică obișnuită. Doamne ferește să ni se întâmple vreo problemă serioasă. Mă tem că nu doar Ucraina, ci întreaga Uniune ar fi incapabilă să gestioneze un asemenea dezastru”.

Întors la Prîpiat, Briukanov se pregătea să lase de o parte stresul provocat de noile planuri ale partidului, măcar pentru o mică perioadă. Se apropiau o serie de mini-vacanțe precum 1 mai, Paștele ortodox (sărbătorit neoficial) și Ziua Victoriei (din al Doilea Război Mondial), de pe 9 mai.

Dar până atunci, la finalul lunii aprilie, Reactorul 4 urma să fie oprit pentru reparații. Era o perioadă folosită pentru testarea numeroaselor sisteme ale reactorului, la un nivel redus de radioactivitate. Unul dintre testele importante (și restante) viza turbina de aburi, având ca obiectiv asigurarea unui grad mai mare de siguranță în timpul SCRAM, mecanismul de oprire de urgență a reactorului.

Descris deseori în media drept „un test de rutină”, era, de fapt, unul foarte important – fără de care unitatea 4 nici nu ar fi trebuit să fie pusă în operare, însă Briukanov și șefii săi permiseseră sărirea lui pentru a respecta planurile economice. Dar unitatea 4, cea mai nouă din complexul de la Cernobîl, era considerată una extrem de sigură și nu existau motive de îngrijorare. Testul era văzut ca un prilej de a spori mecanismele de siguranță și, pentru operatori, de a învăța mai multe despre comportamentul reactorului –  o tehnologie care, chiar și după câteva decenii de studii, rămânea imprevizibilă și cu multe aspecte necunoscute.

Articolul face parte dintr-un dosar dedicat povestirii și explicării accidentului nuclear de la Cernobîl, cel mai grav din istorie, publicat serializat în cursul acestei săptămâni.

Povestea Cernobîlului. Partea 1: „Focul. Sâmbătă, 1:25 a.m.”

Documentarea articolelor din această serie include câteva ore de interviuri cu autorii celor mai bune istorii publicate în ultimii ani pe acest subiect, precum Serhii Plokhii (Chernobyl: The History of a Nuclear Catastrophe – 2018), Adam Higginbotham (Midnight in Chernobyl: The Untold Story of the World’s Greatest Nuclear Disaster – 2019) ori Kate Brown (Manual for Survival: A Chernobyl Guide to the Future – 2019).

Pentru istoria tehnologiei nucleare sovietice, îi sunt recunoscător Sonjei D. Schmid, autoarea volumului Producing Power: The Pre-Chernobyl History of the Soviet Nuclear Industry. 

De asemenea, am revizitat titlurile clasice, precum Ablaze, de Piers Paul Read ori Voices from Chernobyl, de Svetlana Alexievich. Am consultat și materiale din presa sovietică (traduse în engleză) ori rapoartele IAEA.



Vasile Decu

Astronom amator, pasionat de știință și tehnologie. Șoarece de bibliotecă. vasile.decu@mindcraftstories.ro