TikTok’s enshittification. Despre cum mor platformele digitale.52 min read

La un an de la prima publicare, „enshittification” este un termen tot mai actual. Iată articolul de la care a pornit totul.

Iată cum mor platformele: mai întâi, sunt bune pentru utilizatori; apoi îi abuzează pentru profitul clienților cu care fac afaceri; în cele din urmă, abuzează și de partenerii de afaceri ca să obțină ele tot profitul. După care mor.

Eu numesc acest proces „enshittification”.// Nota editorului: Am ales să păstrăm această variantă, deși o posibilă traducere – sugestia Oanei – ar fi „jegoșire”. // E o consecință aparent inevitabilă care rezultă din combinația dintre ușurința cu care o platformă realocă valoarea, combinată cu natura unei „piețe bilaterale”, în care platforma stă între cumpărători și vânzători, fiecare ostatici prin intermediul celorlalți, în timp ce păstrează o parte tot mai mare din valoarea care circulă între ei.

Amazon: Ciclul de viață al enshittificării

Când o platformă e la început, are nevoie de utilizatori, așa că se face valoroasă pentru ei. Gândește-te la Amazon: timp de mulți ani, a funcționat în pierdere și s-a folosit de accesul la piețele de capital ca să subvenționeze tot ce cumpărai. A vândut bunuri sub prețul pieței și le-a expediat la prețuri mici. Le-a facilitat utilizatorilor o căutare curată și eficientă. Dacă dădeai search după un produs, Amazon făcea tot posibilul să-l plaseze în fruntea rezultatelor căutării.

Era o afacere grozavă pentru clienții Amazon. Mulți s-au îngrămădit pe platformă și așa au dat faliment o mulțime de comercianți cu amănuntul, magazinele „din cărămidă și mortar”, așa că nu au mai prea rămas alte opțiuni în afară de Amazon. Doar că Amazon ți-a vândut cărți electronice și audiobook-uri care sunt legate permanent de platforma companiei prin DRM, astfel încât fiecare dolar pe care l-ai cheltuit pe produse media este un dolar la care trebuie să renunți dacă ștergi Amazon și aplicațiile sale. Și Amazon ne-a mai vândut și Prime,// Care nu este disponibil în România, dar e o variantă mai sofisticată a lui Genius de la eMag. De altfel, multe dintre strategiile descrise în acest text sunt folosite și de platforma dominantă de pe piața românească. // prin care ne-a făcut să plătim în avans pentru un an de transport. Clienții Prime își încep cumpărăturile pe Amazon și, în 90% din cazuri, nu mai caută în altă parte.

Acest lucru a ispitit o mulțime de companii – vânzători de pe Marketplace care au transformat Amazonul în „magazinul cu de toate” pe care îl promisese platforma de la început. Pe măsură ce acești vânzători s-au înmulțit, Amazon a trecut la subvenționarea furnizorilor. Creatorii Kindle și Audible au primit pachete generoase. Vânzătorii din Marketplace ajungeau la un public uriaș, iar Amazonul le lua comisioane mici.

În urma acestei strategii, cumpărătorilor le-a devenit din ce în ce mai greu să găsească lucruri oriunde în afară de Amazon, ceea ce însemna că toți căutau doar pe Amazon – deci vânzătorii trebuiau să vândă tot pe Amazon.

Acesta e momentul în care Amazon a început să culeagă surplusul de la clienții săi comerciali și să-l trimită acționarilor Amazon. În prezent, vânzătorii de pe Marketplace dau peste 45% din prețul de vânzare către Amazon sub formă de taxe. Programul de „publicitate” al companiei, în valoare de 31 de miliarde de dolari, e de fapt o practică comercială neloială, care îi stârnește pe vânzători unii împotriva altora și îi obligă să liciteze pentru șansa de a fi în topul rezultatelor căutărilor.

Atunci când cauți ceva pe Amazon, nu primești o listă cu produsele cele mai relevante pentru căutarea ta, ci o listă cu produsele ai căror vânzători au plătit cel mai mult ca să fie în topul căutărilor. Aceste taxe sunt incluse în costul pe care îl plătești pentru produs, iar clauza „națiunii celei mai favorizate” impusă vânzătorilor de pe Amazon înseamnă că aceștia nu pot vinde mai ieftin în altă parte, astfel că Amazon a setat prețurile pentru toți comercianții cu amănuntul.

Caută pe Amazon „paturi pentru pisici” și o să vezi că primul ecran e format din reclame, inclusiv reclame pentru produse pe care Amazon le-a clonat de la proprii vânzători, scoțându-i din schemă (terții trebuie să plătească 45%  din profit sub formă de taxe către Amazon, dar Amazon nu-și autopercepe aceste taxe). În total, primele cinci ecrane de rezultate pentru „pat pentru pisici” sunt formate în proporție de 50% din reclame.

Asta e „enshittification”: surplusurile sunt direcționate mai întâi către utilizatori; apoi, odată ce aceștia au fost cuceriți, surplusurile merg către furnizori; după ce și aceștia au fost cuceriți, surplusurile le sunt predate acționarilor, iar platforma devine o mizerie inutilă. De la magazinele de aplicații mobile la Steam, de la Facebook la Twitter, acesta e ciclul de viață al enshittificării.

Acesta e motivul pentru care – așa cum a scris Cat Valente în eseul său magistral// „Stop Talking to Each Other and Start Buying Things: Three Decades of Survival in the Desert of Social Media”, catvalente.substack.com // – platforme precum Prodigy s-au transformat peste noapte dintr-un loc în care te duceai pentru conexiuni sociale într-un loc în care se așteaptă de la tine „să lași vorbitul cu ceilalți și să începi să cumperi lucruri”.

Cum a creat Facebook dependența de trafic

Farsa asta cu surplusurile a făcut-o și Facebook. La început, Facebook părea bun pentru tine: îți arăta ce aveau de zis oamenii la care țineai. Așa s-a produs o luare de ostatici reciprocă: odată ce o masă critică de oameni la care țineai era pe Facebook, îți era efectiv imposibil să pleci, pentru că trebuia să-i convingi pe toți să plece și să conveniți împreună un nou loc unde să vă mutați. Poate că îți iubești prietenii, dar știi că jumătate din timp nu te poți pune de acord cu ei la ce film să vă uitați și unde să luați cina. Normal că n-a funcționat.

Apoi, Facebook a început să-ți umple feed-ul cu postări de la conturi pe care nu le urmăreai. La început, a fost vorba de companii media, pe care Facebook le-a băgat în mod preferențial pe gâtul utilizatorilor ca aceștia să dea click pe articole și să facă trafic pentru tot felul de ziare, reviste și bloguri.

Apoi, odată ce aceste publicații au devenit dependente de Facebook pentru trafic, platforma a redus traficul. În primul rând, a blocat traficul către publicațiile care foloseau Facebook ca să publice extrase cu linkuri către propriile site-uri, ca o modalitate de a determina publicațiile să furnizeze texte complete în grădina închisă a Facebook-ului.

Astfel, publicațiile au devenit cu adevărat dependente de Facebook – cititorii lor nu mai vizitau site-urile publicațiilor, ci doar le urmăreau pe Facebook. Publicațiile erau ostaticii acelor cititori, iar cititorii erau ostaticii publicațiilor. Facebook a încetat să le mai arate cititorilor articolele pe care le postau publicațiile și a reglat algoritmul să le suprime, cu excepția cazului în care publicațiile plăteau ca platforma să le arate articolele cititorilor care se abonaseră la ele și care îi ceruseră platformei să le pună în feed-urile lor.

Apoi, Facebook a început să înghesuie mai multe reclame în feed și a amestecat postările de la oameni pe care voiai să-i vezi cu postări ale unor necunoscuți care voiau controlul asupra ochilor tăi. Le-a oferit acelor agenți de publicitate un deal excelent: le-a cerut o sumă de bani ca să le direcționeze reclamele pe baza dosarelor de date personale culese fără consimțământ de la tine și ceilalți utilizatori.

Vânzătorii au devenit și ei dependenți de Facebook, incapabili să își desfășoare activitatea fără acces la respectivele reclame personalizate. Acesta a fost semnalul pentru Facebook să crească prețurile la anunțuri, să scape de grijile legate de frauda publicitară și să conlucreze cu Google pentru manipularea pieței publicitare printr-un program ilegal numit Jedi Blue.// Detalii despre această înțelegere pe wikipedia.org. // 

În prezent, Facebook e în fază terminală de enshittificare, un loc teribil pentru utilizatori, pentru companiile media și agenții de publicitate. E o companie care a distrus în mod deliberat o mare parte din editorii pe care se baza, prin schema „pivot to video”, în baza unor afirmații false privind popularitatea video în rândul utilizatorilor Facebook. Companiile au investit miliarde de dolari în această schemă, dar vizualizările nu s-au materializat, iar instituțiile media au cedat în masă.// „The big lie behind pivoting to video”, slate.com //

Dar Facebook a schimbat abordarea. Și-a schimbat numele în Meta și ne-a cerut să ne trăim restul zilelor ca personaje din desene animate lipsite de complexitate, fără picioare și fără sex, supravegheate la greu.

Le-a promis companiilor care fac aplicații pentru acest metavers că nu le va pune bețe în roate, așa cum a făcut cu editorii de pe vechiul Facebook. Rămâne de văzut dacă va găsi cumpărători. După cum i-a mărturisit odată cu sinceritate Mark Zuckerberg unui coleg, care se mirase că toți colegii săi de la Harvard își trimiteau informațiile personale pe noul lui site, The Facebook:// “Metaverse” means “pivot to video”, pluralistic.net // „Nu știu de ce. Au „încredere în mine”, tâmpiții.”

Algoritmul e trucat

Odată ce înțelegi modelul enshittificării, multe dintre misterele platformelor se rezolvă de la sine. Gândește-te la piața SEO sau la toată energia pe care o dedică platformelor creatorii de conținut, în speranța că o să descifreze cum funcționează algoritmul ca să-și poată promova creațiile de pe urma cărora își câștigă existența. 

Să lucrezi pentru platformă e ca și cum ai lucra pentru un șef care îți ia bani din fiecare salariu pentru toate regulile pe care le-ai încălcat, dar nu-ți spune care sunt regulile respective, pentru că dacă ți-ar spune asta, atunci ți-ai da seama cum să încalci acele reguli fără ca el să observe și să-ți taie din salariu. Moderarea conținutului e singurul domeniu în care securitatea prin obscuritate e considerată cea mai bună practică.// „Como Is Infosec”, pluralistic.net //

Situația e atât de gravă încât organizații precum Tracking Exposed au înrolat o armată de voluntari umani și o armată robotică de browsere fără cap ca să deslușească logica din spatele judecăților arbitrare ale algoritmului, atât ca să le ofere utilizatorilor opțiunea de a ajusta recomandările pe care le primesc, cât și ca să-i ajute pe creatori să evite furtul din profit prin shadowbanning.// „Tracking Exposed: Demanding That the Gods Explain Themselves”, eff.org //

Dar ce se întâmplă dacă algoritmul nu are o logică de bază? Sau, mai exact, dacă logica se schimbă în funcție de prioritățile platformei? Dacă te duci într-un parc de distracții, o să vezi un fraier care se plimbă toată ziua cu un urs de pluș uriaș pe care l-a câștigat aruncând trei bile într-un coș.

Aruncarea la coș e un joc trucat. Patronul poate folosi o telecomandă ascunsă ca să arunce bilele afară din coș. Nimeni nu câștigă un urs de pluș uriaș decât dacă vrea patronul. De ce l-a lăsat patronul pe fraier să câștige ursul de pluș? Ca să-l poarte după el toată ziua și să-i convingă și pe alți fraieri să dea cinci dolari ca să încerce să câștige unul.// „Rigged carny game: The Scissor Bucket”, boingboing.net //

Patronul i-a dat un urs uriaș de pluș fraierului respectiv la fel cum platformele alocă surplusuri pentru performerii-cheie – ca să atragă alți fraieri care vor crea conținut pentru platformă, de care devin dependenți împreună cu publicul lor.

Cum s-a stricat TikTok?

Și așa ajung la TikTok. TikTok înseamnă multe lucruri diferite, inclusiv „un Adobe Premiere gratuit pentru adolescenții care trăiesc pe telefoane”.// „The fragments of media you consume”, garbageday.email // 

Dar lucrul care a făcut ca această platformă să aibă un asemenea succes la început a fost puterea sistemului său de recomandări. Încă de la început, TikTok s-a specializat în recomandări foarte bune pentru utilizatorii săi. Extrem de bune.// „TikTok to the top”, npr.org //

Prin aceste recomandări foarte personalizate, TikTok și-a construit un public imens, mai mare decât credeau mulți că ar fi posibil, având în vedere cât de bine o duceau concurenții săi, Youtube și Instagram. Acum că TikTok avea un public, a început să ademenească companiile media și creatorii care rămăseseră atașați de Youtube și Instagram.

Emily Baker-White de la Forbes// „TikTok’s Secret ‘Heating’ Button Can Make Anyone Go Viral”, forbes.com // a publicat o poveste fantastică despre cum funcționează, de fapt, acest lucru în interiorul Bytedance, compania-mamă a platformei TikTok. A citat mai multe surse interne și a dezvăluit existența unui „instrument de încălzire” pe care angajații TikTok îl folosesc ca să introducă videoclipuri de la conturi selectate în feed-urile a milioane de utilizatori.

Aceste videoclipuri ajung în feed-urile ForYou ale utilizatorilor TikTok, despre care TikTok spune, în mod înșelător, că ar fi populate cu videoclipuri „clasificate de un algoritm care îți prezice interesele pe baza comportamentului tău în aplicație”. În realitate, For You e compus doar uneori din clipuri despre care TikTok crede că vor aduce valoare experienței tale – în restul timpului, e plin de videoclipuri pe care TikTok le-a inserat ca să-i convingă pe creatori că TikTok e un loc excelent ca să ajungă la public.

„Sursele au declarat pentru Forbes că TikTok a folosit deseori instrumentul de încălzire ca să curteze influenceri și branduri, pe care i-a atras în parteneriate prin umflarea numărului de vizualizări la clipurile lor. Asta înseamnă că instrumentul a avut beneficii doar pentru influencerii și mărcile selectați de TikTok, și nu pentru toți creatorii de conținut.” 

Cu alte cuvinte, TikTok împarte ursuleți de pluș uriași.

TikTok e doar o altă companie care tratează ființele umane ca pe niște microbi incomozi. Canalizează atenția spre ei doar până îi cucerește, după care le retrage atenția și începe să o monetizeze.

Atenția nu produce bani

„Monetizare” e un cuvânt groaznic care admite tacit că nu există „o economie a atenției”. Nu poți folosi atenția ca mijloc de schimb. Nu o poți folosi ca un barometru de valoare. Nu o poți folosi ca unitate de cont. Atenția e ca o criptomonedă: un simbol fără valoare care e valoros doar în măsura în care poți păcăli sau constrânge pe cineva să se despartă de moneda „fiat” în schimbul ei. Trebuie să o „monetizezi” – adică trebuie să schimbi banii falși în bani reali.

În cazul criptomonedelor, principala strategie de monetizare a fost bazată pe înșelăciune. Bursa și „proiectele” au distribuit o grămadă de urși de pluș uriași și au creat o armată de oameni care și-au convins apropiații să cheltuie bani ca să încerce să bage și ei niște bile în coș.

Dar înșelăciunea nu produce decât o cantitate limitată de „lichidități”. În cele din urmă, rămâi fără fraieri. Ca să convingi o mulțime de oameni să încerce jocul cu aruncatul la coș, ai nevoie de constrângere, nu de persuasiune. Gândește-te cum au pus capăt companiile americane pensiilor cu beneficii definite, care garantau o pensie demnă, și le-au înlocuit cu pensii 401(k), bazate pe piață, care obligau oamenii să-și joace economiile într-un cazino măsluit în timp ce îi transforma în vaci bune de muls.// „401(k)s are a scam”, pluralistic.net //

Primele lichidități cripto au provenit din ransomware (un tip de malware care blochează accesul la un calculator până când utilizatorul trimite o sumă de bani). Existența unui grup de companii și de persoane disperate și panicate ale căror date fuseseră furate de infractori a creat o bază de lichiditate cripto, deoarece aceștia puteau să-și recupereze datele doar dacă schimbau banii reali în monede cripto false.

Următoarea fază a coerciției cripto a fost Web3: transformarea web-ului într-o serie de ghișee de taxare prin care puteai trece doar dacă schimbai bani reali pe criptomonede false. Internetul este o necesitate, nu un moft, o condiție prealabilă ca să poți avea un job ca lumea, o viață de familie, ca să ai grijă de sănătatea ta, ca să participi la viața politică sau să-și găsești un partener. Pentru că țineau în mână toate aceste lucruri, în spatele acestor ghișee de taxare, holderii sperau să-și convertească jetoanele în bani reali.// „Moneylike”, locusmag.com //

După ce te-a prins, traficul dispare

Prin distribuirea gratuită de ursuleți de pluș cu ajutorul instrumentului de “încălzire”, TikTok a convertit influencerii și companiile media sceptice și le-au făcut să-și abandoneze eforturile de a-și construi comunități pe alte platforme (ajută și faptul că formatul TikTok este distinct, ceea ce face dificilă reconversia videoclipurilor de TikTok pentru postarea pe platformele rivale).

Odată ce artiștii și companiile media au fost cuceriți, începe următoarea fază: TikTok retrage instrumentul de „încălzire” care le plasează videoclipurile în fața unor persoane care nu au auzit niciodată de ei și care nu au cerut să le vadă videoclipurile. TikTok execută un dans delicat: există o limită de enshittificare până la care poate merge când vine vorba de feed-urile utilizatorilor săi, dar mai vrea să le ofere ursuleți de pluș multor alți artiști.

TikTok nu se va mulțumi doar să-i priveze pe artiști de atenția “gratuită” prin deprecierea lor în algoritm, ci îi va pedepsi în mod activ prin faptul că nu le va livra videoclipurile utilizatorilor care s-au abonat la ei. La urma urmei, de fiecare dată când TikTok îți arată un videoclip pe care ai cerut să îl vezi, pierde o șansă să îți arate un videoclip pe care vrea să-l vezi, deoarece atenția ta e un mare urs de pluș pe care îl poate oferi unui creator de conținut pe care îl curtează.

E exact ce a făcut și Twitter în procesul său de enshittificare: din cauza schimbărilor sale legate de „monetizare”, majoritatea oamenilor care te urmăresc nu vor vedea niciodată lucrurile pe care le postezi. Am peste cinci sute de mii de urmăritori pe Twitter, iar postările mele aveau în mod obișnuit sute de mii sau chiar milioane de citiri. Astăzi, au sute, poate mii.

Lupta pentru end-to-end

Tocmai i-am plătit platformei Twitter opt dolari pentru Twitter Blue, pentru că aceasta a dat de înțeles cu tărie că va arăta lucrurile pe care le postez persoanelor care au cerut să le vadă, doar dacă plătesc o răscumpărare. Aceasta e cea mai recentă bătălie din unul dintre cele mai vechi războaie de lungă durată de pe internet: lupta pentru end-to-end.// „Pluralistic: Freedom of reach IS freedom of speech”, pluralistic.net //

La început, au existat Bellheads și Netheads. Bellheads lucrau pentru marile companii de telecomunicații și credeau că toată valoarea rețelei aparținea de drept operatorului. Dacă cineva inventa o nouă funcție – de exemplu, identificarea apelantului sau Caller ID –, aceasta ar fi trebuit implementată doar într-un mod care să permită operatorului să te taxeze în fiecare lună pentru utilizarea ei. E vorba de Software-As-a-Service (SaaS), în stilul Ma Bell.

Netheads, în schimb, credeau că valoarea ar trebui să se mute la marginile rețelei – să se răspândească și să se amplifice. Teoretic, Compuserve ar fi putut să-și „monetizeze” propria versiune de Caller ID, să-ți ceară să plătești 2,99 dolari ca să vezi rândul „De la:” pe e-mail înainte de a deschide mesajul – adică să-ți ia bani ca să-ți spună cu cine vorbești înainte să răspunzi –, dar nu au făcut-o.

Netheads au vrut să construiască rețele diverse, cu multe oferte, multă concurență și o mutare ușoară și ieftină de la un concurent la altul (datorită interoperabilității). Unii doreau asta deoarece credeau că internetul va fi într-o zi popular și nu voiau să trăiască într-o lume a proprietarilor lacomi. Alții credeau cu adevărat în concurență ca sursă de inovare. Unii credeau în ambele lucruri. Oricum ar fi, ei au văzut riscurile de înșelăciune și constrângere, și au vrut să le evite.

Ei au conceput principiul end-to-end: ideea că rețelele ar trebui să fie proiectate astfel încât mesajele vorbitorilor să fie livrate ascultătorilor doritori cât mai rapid și mai fiabil posibil. Altfel spus, indiferent dacă un operator de rețea ar putea face bani dacă îți trimite datele pe care ar dori să le primești, datoria lui e totuși să îți furnizeze datele pe care vrei să le primești.

În prezent, principiul end-to-end este mort la nivelul serviciilor de rețea. Idioții utili de dreapta au fost păcăliți să creadă că riscul unei gestionări greșite a Twitter-ului ar fi „woke shadowbanning”, prin care lucrurile pe care le spun nu vor ajunge la oamenii care au cerut să le audă, deoarece lui Twitter nu-i plac opiniile lor. Adevăratul risc, desigur, este că lucrurile pe care le spun nu ajung la oamenii care au cerut să le audă pentru că Twitter poate face mai mulți bani dacă îți percepe o răscumpărare pentru privilegiul de a le arăta postările abonaților tăi.

Curatorierea feedului e împiedicată prin design

Așa cum am spus la începutul acestui eseu, enshittificarea exercită o atracție aproape irezistibilă pentru capitalismul unei platforme. E pur și simplu prea ușor să o duci până la nivelul unsprezece. Twitter a reușit să concedieze majoritatea personalului său calificat și totuși să ajungă la ultimul nivel, deși avea o amărâtă de echipă de lucrători H1B, disperați și demoralizați, legați de nava Twitter care se scufundă sub amenințarea deportării.

Tentația de enshittificare e amplificată de blocajele privind interoperabilitatea: atunci când Twitter interzice clienții interoperabili, își modifică API-urile și își terorizează periodic utilizatorii, suspendându-i pentru că și-au inclus în biografie numele serverului Mastodon, devine tot mai greu să renunți la Twitter și, astfel, crește cantitatea de enshittificare pe care platforma le-o poate băga pe gât utilizatorilor, fără să riște ca aceștia să plece. 

Twitter nu va fi un “protocol”. Pun pariu pe un testicul// Nu unul de-ale mele. // că proiecte precum Bluesky nu va fi adus pe platformă, deoarece dacă Bluesky ar fi implementat și utilizatorii Twitter ar putea să-și controleze feed-urile, pentru că enshittificarea ar fi minimă, și să părăsească serviciul fără a-și sacrifica rețelele sociale, asta ar ucide majoritatea strategiilor de „monetizare” ale platformei Twitter.

O strategie de enshittificare reușește doar dacă e practicată cu măsură. Până și cel mai dependent utilizator ajunge în cele din urmă la un punct în care cedează și pleacă. Sătenii din Anatevka din filmul Violonistul pe acoperiș au tolerat ani de zile raidurile violente ale cazacilor și pogromurile, până când, în cele din urmă, au fost nevoiți să fugă spre Cracovia, New York și Chicago.

Pentru companiile contaminate de enshittificare, acest echilibru e greu de atins. Managerii de produs, directorii și acționarii activiști prioritizează câștigurile rapide în detrimentul sustenabilității și sunt într-o cursă pentru ciolan. Enshittificarea rezistă de atât de mult timp doar pentru că internetul s-a transformat în „cinci site-uri gigantice, fiecare plin de capturi de ecran de pe celelalte patru”.// Citat de pe twitter.com //

Cu piața acaparată de un grup de monopoliști relaxați, nu apar alternative mai bune care să atragă, iar dacă apar, monopoliștii pur și simplu le cumpără și le integrează în strategiile lor de enshittificare, ca atunci când Mark Zuckerberg a observat că utilizatorii Facebook se mutau în masă pe Instagram, așa că a cumpărat Instagram. După cum spune Zuck, „E mai bine să cumperi decât să concurezi”.

Aceasta e dinamica ascunsă din spatele ascensiunii și căderii Amazon Smile, programul prin care Amazon dădea o mică sumă de bani unor organizații de caritate la alegere atunci când făceai cumpărături pe platformă, dar numai dacă foloseai instrumentul de căutare al site-ului Amazon ca să găsești produsele pe care voiai să le cumperi. Acest lucru i-a stimulat pe clienții Amazon să utilizeze motorul de căutare Amazon, care era din ce în ce mai enshittificat și plin de produse de la vânzătorii care plăteau pentru asta. Alternativa era să folosești Google, care te trimitea direct la produsul pe care îl căutai și apoi percepea un comision de la Amazon pentru că te trimitea la el.// Detalii pe reddit.com //

Cum a devenit Google tot mai puțin util

Dispariția Amazon Smile a coincis cu enshittificarea tot mai crasă a motorului de căutare Google, singurul produs de succes pe care compania a reușit să-l construiască intern. Toate celelalte succese ale sale au fost cumpărate de la alte companii: video, documente, cloud, reclame, telefonie mobilă; în timp ce produsele proprii sunt fie eșecuri, cum e Google Video, fie clone (Gmail este o clonă a Hotmail), fie adaptate din produsele altor companii, cum e Chrome.

Google Search s-a bazat pe principiile enunțate în lucrarea de referință a fondatorilor Larry Page și Sergey Brin din 1998, „Anatomia unui motor de căutare web hipertextual pe scară largă”,// Diponibilă pe archive.org // în care aceștia scriau: „Motoarele de căutare finanțate de publicitate vor fi în mod inerent orientate către agenții de publicitate și nu către nevoile consumatorilor.”

Deși înțelegea în mod fundamental cum funcționează enshittificarea, Google nu a reușit să reziste cântecului dulce de sirenă. Rezultatele Google de astăzi sunt o mlaștină din ce în ce mai inutilă de linkuri autorefențiale, către propriile produse, reclame la produse care nu sunt suficient de bune ca să ajungă în mod real în fruntea listei și mizerii SEO parazite care se bazează pe primele.

Enshittificarea ucide. Google a concediat 12.000 de angajați, iar compania e în mare „panică” din cauza creșterii numărului de roboți de chat cu „inteligență artificială” și face presiuni pentru un instrument de căutare bazat pe inteligență artificială – adică un instrument care să nu-ți arate ce îi ceri, ci mai degrabă ceea ce crede că ar trebui să vezi.// „Google plans to demo AI chatbot search as it panics about ChatGPT”, theverge.com //

Poate că un astfel de instrument ar putea să dea și recomandări bune, așa cum făcea inițial algoritmul TikTok, înainte de enshittificare. Dar e greu de imaginat cum va putea Google să proiecteze un chatbot front-end ne-enshittificat pentru căutare, având în vedere tentația puternică a managerilor de produs, a directorilor și a acționarilor să enshittifice rezultatele până la pragul exact la care utilizatorii sunt aproape suficient de supărați încât să plece, dar nu chiar cât să plece.

Chiar dacă trucul reușește, acest echilibru e foarte fragil. Orice șoc exogen – un nou concurent precum TikTok, un scandal legat de confidențialitate, o revoltă a angajaților – îl poate face să oscileze grav.

Ce-i de făcut?

Enshittificarea e fix modul în care mor platformele. Iar asta e ok. Nu avem nevoie de platforme care să fie pe veci la conducerea internetului. E normal să apară noi idei și noi moduri de lucru. Scopul legislatorilor și al politicienilor nu ar trebui să fie păstrarea senectuții crepusculare a platformelor muribunde. Mai degrabă, accentul politicilor ar trebui să se concentreze pe micșorarea costurilor pentru utilizatori atunci când aceste firme ajung la data de expirare: consacrarea unor drepturi precum end-to-end ar însemna că, indiferent cât de autocanibală ar deveni o astfel de platformă zombi, vorbitorii și ascultătorii doritori vor continua să se conecteze unii cu alții.// „End-to-End”, doctorow.medium.com // 

Iar legislatorii ar trebui să se concentreze asupra libertății de ieșire a utilizatorilor – dreptul de a părăsi o platformă care se scufundă, în timp ce rămâi conectat la comunitățile pe care le-ai lăsat în urmă, cu posibilitatea de a păstra mediile și aplicațiile pe care le-ai cumpărat și datele pe care le-ai creat.// „Interoperable Facebook”, eff.org //

Netheads au avut dreptate: autodeterminarea tehnologică e în contradicție cu tendințele naturale ale companiilor tehnologice. Acestea fac mai mulți bani atunci când răpesc libertatea utiizatorilor – libertatea de a vorbi, de a pleca, de a se conecta.

Timp de mulți ani, chiar și criticii lui TikTok au recunoscut cu părere de rău că, indiferent cât de mult te supraveghea platforma și cât de dubioasă era, măcar știa foarte bine să ghicească ce voiai să vezi. Dar TikTok nu a putut rezista tentației de a-ți arăta lucrurile pe care vrea să le vezi, mai degrabă decât ceea ce vrei să vezi. Enshittificarea a început și sunt slabe șanse să se oprească.

E prea târziu să mai salvăm TikTok. Acum că a fost contaminat de enshittificare, singurul lucru pe care-l mai putem face e să-i dăm foc.

Acest articol a apărut inițial pe site-ul Pluralistic sub o licență Creative Commons Attibution 4.0. Intertitlurile aparțin redacției.