Fotografii din arhiva personală

Alexia și păsările din grădina fermecată

De Adriana Moscu 04.12.2020

Coțofenele sunt drăcoase. Strică terasa și fură nuci de pe pervaz. Ciorile sunt atente și metodice. Și nu suportă pupezele. Spre deosebire de bufniță, huhurezul nu are urechi. Și ți se uită drept în suflet. Alexia Udriște-Olteanu observă păsările din grădina sa, apoi le pictează. 

Pe unul dintre pereții sufrageriei mele atârnă un tablou cu un graur mic. Nu-l poți observa în toată splendoarea penajului său decât dacă te apropii și-l privești în lumina bună, exact ca-n realitate. Alexia l-a pictat cu puțin timp înainte să se mute din București. Era primăvară, la începutul pandemiei și străzile, chiar și arterele principale, fuseseră cuprinse de o liniște nefirească. Pe măsură ce primăvara avansa, liniștea asta era spartă de tot mai multe glasuri de înaripate. Mașinile dispăruseră, dar păsările orașului se înmulțiseră. „Era o explozie de grauri”, își amintește Alexia, care-i descoperea în plimbările sale prin cartier, alături de Cătălin, soțul ei, și de Tilda, fetița lor care împlinise puțin peste un an. 

Alexia Udriște - tablou graur

Graur

Dacă nu știi cum arată un graur de-adevăratelea, ai putea crede că Alexia a manipulat voluntar desenul, astfel încât să semene cu o galaxie. În realitate, chiar a renunțat la unele detalii. Pasărea asta este o simfonie de reflexii mov și albastru metalic, cu picuri de un alb saturat în vârful fiecărei pene. „Dacă îi vezi în soare arată fix așa, dacă îi vezi în umbră sunt negri”, îmi spune Alexia. 

Tot după soare a alergat și ea când s-a mutat în vară, împreună cu familia, la 20 de kilometri de Capitală, într-o localitate din județul Giurgiu. Aici a descoperit păsări pe care nu le vezi, de obicei, în oraș. Fie că nu trăiesc în medii urbane, fie că se ascund din calea omului, fie că, pur și simplu, nu ai timp să le observi.

CITEȘTE ȘI: Ghidul păsărilor urbane din România

Alexia Udriște

Alexia Udriște-Olteanu

Dărăști-Vlașca e un sat cu vreo 2.000 de suflete, unde ajungi în mai puțin de 30 de minute de când părăsești Bucureștiul. Poziționarea sudică te face să te gândești la un relief neted, monoton, însă nu e deloc așa. Ici și colo apar mici dealuri, iar pe unul dintre ele Alexia privește spre vaca vecinilor. Știe că dacă e vreme bună, o va găsi acolo, iar dacă e umezeală sau va începe să plouă, dealul va rămâne gol. „Vaca se balonează dacă mănâncă lucernă cu apă și trebuie să primească oțet cu ulei ca să se dreagă”, îmi spune. Nu știa asta până acum câteva luni. „Eram o fată de oraș, care nu stătuse în viața ei mai mult de cinci zile la țară.” 

De altfel, așa a și început să picteze subiecte florale sau elemente inspirate din natură. „Mi-am dorit foarte mult să merg dintr-un oraș mic, într-unul mare, apoi într-altul și mai mare, și tot așa. M-am întors înapoi, la rădăcini. Perspectiva că toată lumea știe ce faci mă îngrozea la început; apoi, a început să-mi lipsească. Am ajuns să am nevoie de familiaritate.” 

„Într-un oraș mare ești mai mereu epuizat și nimeni nu mai știe pe nimeni. Cred că tendința de-a picta subiecte naturale a fost și un mod de a nu mă mai uita la blocuri.”

A început să picteze păsări undeva, prin 2019. „Voiam să scap din zona de flori, să mă duc în altă direcție. Și pentru că mă atrăgeau în continuare temele naturale, mi-am spus să încerc. Nu le-am pictat mecanic, simbolistica li se contura în timp ce lucram la ele.” 

Alexia Udriște - pictură guguștiuc

Guguștiuc

E toamnă târzie și dimineață devreme când pornesc înspre Alexia. Peisajul e într-atât de bucolic încât pare o butaforie pusă de om cu mâna. Exact ca-ntr-o compunere stângace de clasa a III-a, frunzele ruginii ale copacilor cad una câte una pe drum, miroase a fum și a struguri dulci. E liniște și zgomotul motorului mașinii se-aude nefiresc de clar. 

„Când am ajuns aici, am descoperit o altă lume. Pentru mine a fost ca un șoc. Sunt o fire analitică și mă opresc să observ fiecare detaliu în parte, iar aici mi-a ieșit în cale o explozie de lucruri noi. Nu știam la ce să mă uit mai întâi”, îmi spune Alexia.

E fascinată de animalele pe care le au vecinii lor. Vreo 15-20 de oi, o vacă, un cal, porci cu purcei de lapte „pe care trebuie să mergem să-i vedem azi”, șase pui de câini cărora de-abia le-au dat ochii. De altfel, și oile acestor oameni sunt ca niște câini, se miră Alexia. „Este incredibil să le vezi cum aleargă după ei. Le spun: «Haideți acasă!» și vin toate, ca la o comandă. Ne-am împrietenit cu două dintre ele, le știm poveștile. Ne-am împrietenit și cu vaca, deși încă îmi e frică puțin când o văd venind legănat către mine. Trebuie să înveți limbajul fiecăruia și va fi bine.”

Alexia Udriște - pictură coțofene

Coțofene

Mă uit pe geam și văd cum sare o pasăre. „Sunt coțofenele”, râde Alexia. Nu prea le are la suflet. „Coțofenele sunt drăcoase rău. Mai drăcoase decât ciorile. Ciorile sunt atente și metodice. Coțofenele sunt foarte virulente. Terminaserăm de făcut terasa și ele au descoperit-o și ciocăneau în ea. Eram atât de supărată! Mă gândeam cât s-a chinuit Cătălin să o facă, împreună cu un prieten de-ai lui. Și acum vin vacile astea de coțofene și o strică. Le auzeam dimineața, din dormitor. Pe ele le-am desenat într-o hortensie pe care am plantat-o la intrarea în casă, deși nu le-am văzut niciodată acolo. Acum mă gândesc că o să vină la vară și o să mi-o strice și pe ea.” 

Le urmărește cum se comportă unele cu altele, cum interacționează cu ciorile, cu pupăza pe care nu o suportă. „Sunt la bucătărie, iar ele stau în nucul din capătul drumului. Au acolo vreo 20 de cuiburi și dintr-o dată le văd cum migrează toate înspre casă, se așază pe gard, fură nucile din curte sau pe cele puse la uscat, pe pervaz. Uneori, vin și îmi bat în geam. Este adorabil să le observi tupeul, știi?”

Însă prima pasăre care i-a atras atenția și prima pictată de când a ajuns aici este pupăza. Habar nu avea cum arată una și nu citise despre ele decât din cărți. Dar o pasăre portocalie cu creastă nu avea cum să rămână nereperată prea mult timp. „Am început să caut informații despre ea, am vrut să o surprind într-un fel de jurnal. Am pictat-o în niște ciulini, iar asta mi-a luat cam două-trei zile. Voiam să-i fac pufoși și trebuia să am grijă, pentru că îi pictam peste pasăre. Cred că a fost prima oară în ultimii cinci ani când chiar mi-a ieșit ce gândeam. Am fost copleșită de emoție.”

Alexia Udriște - pictură pupăză

Pupăză

Seara, apare huhurezul. „Care, deși seamănă mult, nu este o bufniță, ci doar fac parte din aceeași familie”, spune Alexia, repede. „Bufnița are urechi, huhurezul, nu. A trebuit să mă uit la foarte multe fotografii cu huhurezi, pentru că pe lumină n-am văzut niciunul. Doar pe întuneric și doar planând sau zburând. Huhurezul face huhuhuu, huhuhuu, și apoi o auzi pe vecină: «Aaa, e pasărea morții, fi-r-ar a dracu’, iar vine să cârâie pe-aici. Cârâie încontinuu, nu se mai oprește».”

Însă Alexia l-a îmblânzit. Huhurezul pare acum că se uită în sufletul tău. Are privirea dulce, nici vorbă să te poată îngrozi ceva la aspectul său. „Cred că genele de sus sunt de vină. Le-am ridicat un pic colțul, să fiu sigură că va fi plăcut.” Are și culori roșietice pe la sprâncene sau e tot un efect special? Le are, mă asigură Alexia. La fel și puful fin, ca o blăniță moale, de la pene. 

Alexia Udriște - pictură huhurez

Huhurez

„Nu-mi permit un proces foarte complicat în nicio parte a lucrului meu. Îmi fac schițe atunci când pictez ceva, foarte multe schițe, mă uit la foarte multe fotografii sau fac eu însămi poze, atunci când pot. Mă inspir mult din jurnalele de științe și, atunci când pictez, încerc să nu mă concentrez foarte mult să redau realitatea pe care o văd, cât senzația pe care mi-o dă pasărea, emoția pe care mi-o trezește când o văd, când o aud. Dar la huhurez chiar am stat stat să conturez fiecare pană în parte.”

Pe ciocănitoarea cu cap roșu a zărit-o pe când făcea un story pe Instagram „în care cred că mă plângeam de ceva. Stăteam acolo, sprijinită de perete, pe scară, și am văzut-o pe stâlpii de curent pentru prima dată”. De obicei, nu poate studia foarte atent o pasăre, pentru că pur și simplu ele nu se lasă privite. Iar când mai dă peste câte una moartă, nu-i vine s-o privească în detaliu. „Când am văzut prima oară un pui de pupăză mort, primul gând n-a fost să stau să-l desenez, să văd cum arată penele pe el. Timp de câteva zile, au fost pene peste tot. A fost dramatic.”

La ciocănitoare, însă, a trebuit să se concentreze cel mai mult, pentru că anatomia acestei păsări e diferită de a altora. „How Do Woodpeckers Survive Repeated High-Impact Shocks Without Brain Injury?”, sciencealert.com Oasele capului, mușchii gâtului, pliscul sunt adapate pentru a preveni comoțiile care ar fi trebuit să apară, altfel, în urma lovirii repetate în scoarțele dure ale copacilor. 

Alexia Udriște - pictură ciocănitoare

Ciocănitoare

A doua zi, când s-a plimbat cu Tilda prin via din apropiere, unde sunt foarte multe tufe cu măceșe, Alexia a rămas înțepenită într-una. „Tilda cerea măceșe, iar eu am început să culeg ca un kamikaze. Am crezut că mor, copilul se apropia tot mai mult de tufă și de țepii ei, iar eu nu mă puteam desprinde. Ca să-i distrag atenția, i-am arătat o buburuză imaginară. Se lăsase frigul, n-a fost foarte confortabil. Dar așa am reușit să pun ciocănitoarea în măceșe și să iasă acest desen.”

O întreb care e primul element din anatomia unei păsări pe care îl așterne pe hârtie. „Încerc să desprind în planuri penele – asta mă ajută să nu copiez realitatea și să redau, mai degrabă, volumul. Mă gândesc: care parte iese cel mai bine în evidență? Astea trei – trebuie să mă concentrez mai întâi de toate pe ele. Apoi, care e partea cea mai plată? Asta – încerc s-o redau cât mai plat posibil, ca să iasă celelalte în evidență. Separ totul în cât mai multe părți, care la final să se echilibreze unele cu celelalte.”

Alexia Udriște - tablou vrabie

Vrabie

Când se documenta pentru rândunele, a dat peste articolul unei ilustratoare care picta după model. Iar modelul ei era o rândunică moartă. „Mi s-a părut așa… o băga la frigider și o scotea când o picta. Avea la dispoziție un timp limită, desigur. Scria că ilustratorii care pictează păsări sau animale nu lasă ochii la final. Dacă înainte făceam asta, acum n-o mai fac. E riscant. Nu-ți dorești să iasă totul strună și să greșești tocmai ochiul. Apoi, e straniu când pictezi o vietate, o privești atâtea zile și nu-i vezi ochii. Când am pictat rândunelele, am lăsat ochii la final și mi-am speriat urmăritorii de pe Instagram, care m-au rugat s-o însuflețesc cât mai repede.”

 

View this post on Instagram

 

A post shared by alexiaudriste (@alexiaudriste)

Nu e ușor să creezi atunci când ești mama unui copil foarte mic, așa cum e Alexia pentru Tilda. Pentru ea, orice ilustrație din cele făcute aici a fost o luptă constantă cu timpul. „E așa, un fel de sentiment dulce-amar, pentru că-mi plac foarte mult, dar totodată trezesc în mine și emoțiile pe care le-am avut închizând ușa când vine copilul în birou. La un moment dat, aleg să mă opresc, fiindcă simt că dacă insist prea mult în clipa aia, fără să mă desprind de desen, îl stric. Când simt că fac lucruri de dragul de-a le face și ca să le termin, mă ridic și plec.” 

Ca să poată picta, trebuie să se gândească la altceva decât la ce vede în fața ochilor. Nu ascultă muzică în momentele astea, pentru că nu o asociază cu lucrul, ci cu relaxarea. În schimb, ascultă podcasturi care o solicită emoțional. „Trebuie să fie o experiență imersivă pe mai multe planuri, cum ar fi un interviu cu oameni pe care nu pot să-i sufăr. La început, când ne-am mutat, nu aveam internet, mă simțeam incapacitată, parcă îmi lipsea o mână.” 

„Da, trebuie să ascult lucruri cu care nu sunt pe aceeași lungime de undă atunci când pictez. Am nevoie să ies din bulă, mă simt manipulată atunci când sunt în bulă.” 

Apoi, mai e și setea de-a afla lucruri. Și, pentru că nu mai am atât de mult timp să citesc, așa învăț despre mine și cei din jur. Asta mă ajută să mă îndepărtez suficient de realitate, astfel încât să pot să-i redau esența.”

Nu poate picta pe cât de multe observă din și în grădina sa. „Am văzut și pițigoi, și stăncuțe – copiii vecinilor le prind în cuști, le duc acasă să le cânte și apoi le dau drumul. Pe ele nu m-am concentrat foarte mult până acum, pentru ele e nevoie de alt context.”

Alexia Udriște - prosoape cu păsări

Prosoape cu păsări

Acum e perioada ciupercilor. Alexia și-a cumpărat câteva atlase mari despre ciuperci și le va documenta pe îndelete la iarnă, pentru a le desena mai încolo. „Unele sunt comestibile, cum sunt bureții de rouă, din care toată lumea face tocăniță și îi pune la borcan. E plin în câmp. Acum, că au arat, i-au mai ras un pic, dar vor apărea la loc. Avem ciuperci de gazon, de buruiană, avem zgârciob, pe care l-am căutat îndelung pe internet, ca să aflu cum se numește ce tocmai văzusem. Într-o zi, am găsit pe jos ceva care semăna cu un miez expandat, un tub alb care aducea cu textura pâinii. A doua zi, am găsit un ou gelatinos în spate, pe pământ. După două ore, m-am întors acolo și tubul ieșise din ou. Zgârciob. Mi-au zis oamenii, că nu l-aș fi găsit altfel.”

Mă uit printre desenele ei. Văd o mierlă. Nu mi-a povestit nimic despre ea. „A fost o perioadă în care Bucureștiul era plin de mierle. Peste tot pe unde mă uitam vedeam o mierlă. Am o amintire foarte dragă cu un prieten din copilărie, eram mici și vorbeam mult la telefon. Când se lăsa noaptea, întotdeauna începea să cânte o pasăre. Sunetul ăsta l-am reauzit în București, când am început să le observ. Am fost atât de fericită! Mi-am sunat prietenul și i-am spus că am descoperit ce pasăre cânta atunci când vorbeam noi doi la telefon. De-asta cred că-mi este foarte dragă mierla, o asociez cu o prietenie despre care știu că a rămas la fel.”

Alexia Udriște - pictură

Adesea, masa ei de lucru arată ca o dantelă. De jur împrejur, printre pensule, vopseluri și căni de cafea, răsare câte o pânză brodată, căreia îi recunoști ușor vechimea. „Îmi plac foarte mult toate accesoriile de casă, prosoapele, ștergarele, am o cutie mare cu milieuri pe-aici, pe undeva. Mai pun cafeaua pe ele, încerc să le reintroduc în normalitatea cotidiană, nu doar să le folosesc ca recuzită pentru fotografii. Frumusețea lor mă ajută să-mi gestionez stresul, anxietatea, îmi schimbă complet felul în care văd realitatea. E păcat să le punem la păstrare și să le scoatem doar la zile mari.”

Se simte bine înconjurată de textile. Așa i-a venit și ideea celui mai nou proiect.Găsești mai multe despre lucrările sale pe site-ul Alexiei: alexiaudriste.ro „Un produs foarte simplu, un tea towel. O ilustrație printată pe textil în așa fel încât să nu-l folosești doar ca ștergar, ci să îl poți și înrăma, să-l poți pune pe perete. De la anul, vreau să mă axez mult pe ilustrație pe textil, să scot ilustrația din hârtie. Broderia, țesătura, aceste materiale mă fac fericită.”

Urmează să picteze o cioară. „Bufnițe, pisici, bujori – știi sigur că se vinde așa ceva. Apropo, urăsc din tot sufletul să pictez pisici, poate pentru că am patru. Dincolo de asta, rămâne senzația că faci ceva ce știi sigur că va fi apreciat. Îmi doresc să pictez subiecte mai puțin confortabile, la care nu ne uităm cu prea multă simpatie. Cu cioara sigur că îmi e frică, dar în același timp sunt extrem de entuziasmată să le arăt oamenilor una frumoasă.”

Alexia Udriște - pictură rândunică

Rândunică

De rândunele, în schimb, n-a fost foarte mulțumită cum au ieșit. „Au aripile un pic cam șui, una dintre ele e cam impersonală. M-am obișnuit să mă concentrez pe mimica feței, nu m-a ajutat să le fac atât de mititele. Probabil o să reiau subiectul înspre primăvară.” Dar oamenilor nu le-a păsat de asemenea detalii. Au cerut printuri, rândunelele au avut succes, dacă zboară una prin fața ta e semn de noroc, se spune.

Rândunelele au stat pe gardurile de curent aproximativ o săptămână înainte să plece. „Era un zgomot infernal. Se pregăteau și se adunau acolo. Era incredibil. Apoi, nu le-am mai văzut.”

Îmi spune că nu-și mai amintește o toamnă ca asta. „La școală înveți atâtea concepte pe care nu le experimentezi. Aici, vezi totul cu ochii tăi. Simți totul. Strugurii, porumbul, nucul, bostanii, tractoarele care trec, păsările care chiar arată ca niște linii subțiri pe cer. Am putut să văd progresul. Am putut să văd regresul. N-am mai așteptat să treacă timpul. Știu că s-a făcut ora 11 când o văd pe tanti că trece cu oile prin fața casei noastre.”



Text de

Adriana Moscu

Este jurnalist și, de aproximativ 20 de ani, se bucură de principalul avantaj al profesiei, pentru că nicio zi nu seamănă cu alta. Are o relație de love-hate cu oamenii, pe care, de cele mai multe ori, îi îmblânzește prin interviuri.

MEDIU|Q&A

România Sălbatică. 100 de ore de film pentru un minut în care privești râsul în ochi

De
Un fotograf și un cameraman au străbătut țara de la un capăt la altul, timp de peste zece ani, pentru a surprinde peisaje spectaculoase și animalele care le populează. 
MEDIU|OVERVIEW

Afganistanul, metalele rare și viitorul verde

De
Afganistanul stă pe o colecție impresionantă de resurse necesare tehnologiilor verzi, însă exploatarea lor este foarte complicată.
MEDIU|MY ANTIPA

Râmele. De ce ajung până la doi metri și cât de importante sunt pentru ecosistem?

De
Râma nu este nici pe departe atât de neînsemnată pe cât ar putea părea. Este unul dintre cei mai buni fertilizatori naturali ai solului și un ajutor redutabil pentru arheologi, ferind de intemperii artefactele pe care le îngroapă.
MEDIU|SCI-FACTS

Țânțarii. Cât sânge beau și de ce nu le place muzica electronică?

De
Ucigașii numărul unu ai Planetei, țânțarii, au apărut cu 400 de milioane de ani în urmă, numără peste 3.500 de specii și transmit mai multe boli ca oricare altă creatură de pe pământ.