Getty Images

Viitorul orașelor va fi incremental, nu disruptiv. Un interviu cu Șerban Țigănaș30 min read

De Grig Vulpe 21.09.2020

Lumea se schimbă rapid – ecologic, social, tehnologic. În acest context, înțelegerea proceselor urbane reprezintă o provocare pentru toată lumea, de la cetățeni și experți la organizații și administrație, iar rolul arhitectului devine vital.

Despre provocări urbane contemporane am vorbit Șerban Țigănaș, activist al profesiei de arhitect și co-fondator al biroului de proiectare Dico&Țigănaș. A fost membru în boardul Consiliului Arhitecților din Europa (ACE) și președinte al Ordinului Arhitecților din România (OAR) în perioada 2010-2018; iar în prezent este profesor universitar și Secretar General al Uniunii Internaționale a Arhitecților (UIA). Interesele sale academice se află la intersecția dintre arhitectura temporară, adică amenajări cu caracter reversibil, și sustenabilitate.

În momentul de față se lucrează la Politica Urbană a României (2020-2035). Care ar fi mizele în dezvoltarea și implementarea eficientă a acestor instrumente?

Șerban Țigănaș: E foarte greu de spus care sunt mizele reale, adică la care putem spera. De ce? Pentru că România a excelat la capitolul strategii făcute pentru a fi făcute și neaplicate prin politici și proiecte. Existența unor strategii a fost condiție pentru finanțarea de proiecte. Prin urmare administrațiile publice, a căror candidați încă mai promovează sloganuri de tipul „fapte, nu vorbe!”, au tratat problema de complezență, așa cum au tratat multe probleme.

Se cere strategie? Bine, fie, o facem ca să putem cere finanțări europene.

 

Cum o facem? Scoatem strategia la licitație și așteptăm un consultant, de preferință ieftin, că nu avem bugete mari și oricum suntem criticați când dăm bani pe „studii”. Asta a făcut ca strategii ale diferitelor municipii, județe sau ale altor entități administrative să fie foarte asemănătoare, deși problemele subtile și cazurile erau diferite. Sunt celebre strategiile făcute pentru o anumită entitate administrativă în textul cărora s-au găsit referiri la cu totul alte entități, rămase necorectate.

Mizele unei strategii, dincolo de calitatea viziunii pe termen mediu și lung constau în continuitatea aplicării consecvente, indiferent de rotația la guvernare. Ori tocmai aici lucrurile stau prost în România. S-a instaurat în cultura politică negarea și contestarea a tot ce vine de la oponenți, în consecință și a strategiilor comandate și adoptate pe parcursul mandatului altcuiva. Iată de ce suntem aproape mereu în faza pe care ați descris-o în întrebare: tocmai se elaborează… Asta mă sperie cel mai mult. Acum se elaborează? Dar cu strategia anterioară ce s-a întâmplat? Am implementat-o parțial? O ajustăm, păstrând părțile bune? În ce fază de aplicare suntem? Sau poate strategia anterioară nu a existat, lumea începe cu noi, acum!

În cadrul dezbaterilor politice eu aș dezvolta o ramură pe care o văd importantă: fiecare partid, grupare, politician important să fie obligat să spună nu numai ce propune, la ce se angajează și care să fie indicatorii pe baza căruia să i se măsoare rezultatele mandatului. Să fie necesar să spună ce este valoros, a fost făcut bine și trebuie, se obligă să continue de la cei pe care îi va înlocui. Mi se pare fundamental. Discursul electoral bazat pe schimbare, pe luatul de la zero, pe repunerea problemelor cu totul altfel este în mod evident spectaculos și populist în același timp, deși orice candidatură trebuie să se bazeze obligatoriu pe schimbări. Sigur că discursurile sunt mulate pe cultura electoratului țintă.

Ce știe publicul larg despre strategii? Că sunt scumpe, nu folosesc la nimic concret și că până să vezi rezultate durează prea mult. În consecință electoratul vrea proiecte, nu  strategii.

 

Pentru a formula o concluzie a răspunsului meu, afirm că miza cea mai importantă este să trecem într-o nouă epocă în care construcția strategică este cu adevărat importantă, contează, pentru că până acum nu a fost așa.

Cum vedeți relația dintre arhitectură și dezvoltarea sustenabilă pe care o așteptăm cu nerăbdare în România?

Ș.Ț: Profesia de arhitect în relație cu dezvoltarea urbană nu poate să se vadă sau perceapă pe sine ca fiind independentă. Noi nu avem nici un sens în această discuție despre cum se dezvoltă orașul, dacă nu colaborăm cu alte profesii, cu alte domenii. Altfel, suntem instruiți relativ omogen ca arhitecți în România, chiar dacă este o profesie care încă se definește ca fiind de sinteză, de coordonare. Totuși avem destul de puțină capacitate de relaționare cu ceilalți actori din sfera construirii, a dezvoltării, a planificării urbane, a administrației și gestiunii publice, ori a comunităților.

Această capacitate limitată de relaționare cu ceilalți stakeholderi publici ne face să avem un rol pe care nu l-am învățat în școală, dar pe care îl putem deduce, defini sau dezvolta pe parcursul carierei noastre. Acest mod de operare al arhitectului în relație cu ceilalți, în beneficiul orașului, nu se învață încă la școala ca atare. Atunci bună parte dintre noi care alegem să avem o contribuție în oraș, ne-am dezvoltat aceste abilități singuri, în practică, intuitiv.

Cred însă cu certitudine că se discută despre un nou rol al arhitectului la nivel planetar.

 

E nevoie de mult mai multă implicare și adresare către comunități, cetățeni organizați sau nu, către societate – mai mult decât strict către client. În cadrul acestui rol, trebuie să învățăm să jucăm ca buni comunicatori, uneori chiar ca generatori de proiecte. Și asta e o chestiune foarte interesantă, să nu mai fim doar cei care primim o temă de proiectare, ci să inventăm ceea ce trebuie sau se poate întâmpla.

Una dintre dezbaterile vibrante din acest moment vizează reforma structurală în educație. Cultivă astăzi școala suficient atitudini democratice și spirit public?

Ș.T: Dacă ne referim la preuniversitar, din știința mea există doar exerciții, încercări. De exemplu, Asociația De-a ArhitecturaDe-A Arhitectura în orașul meu. Educație pentru Arhitectură și mediul construit. Ghid opțional pentru clasele III-IV, de-a-arhitectura.ro (PDF) a creat manuale școlare care educă și explică problemele urbanismului și ale dezvoltării, dar în ansamblu nu din perspectiva specializată a profesiei de planificator. Există astfel de exerciții dar ele nu sunt generalizate. Suntem în etapa în care educația preuniversitară este ea însăși într-o mare confuzie perfect vizibilă, nu s-a reciclat integral, dar a lăsat totuși loc de experimente, unele extrem de favorabile și pozitive.

Până însă a se reconsidera și introduce această cultură a trăitului în comunitate în educația preuniversitară mai este probabil o pâine de mâncat și un drum de parcurs.

 

În cadrul educației universitare văd un mare pericol, pe care n-am reușit să-l depășim în România. Nu vorbesc doar de marea schismă între învățământul public și privat, unul prin definiție bun și valabil, celălalt rău și fabricant de diplome, ceea ce nu e tocmai adevărat. O mare problemă este faptul că se gândește învățământul universitar și postuniversitar prea mult în domenii, în specializare, când de fapt cheia dezvoltării e interdisciplinaritatea. În particular, preocupările pentru social și inovație urbană există fără îndoială, există o avalanșă fără precedent de cercetări științifice, de conferințe, de cărți și traduceri din zona aceasta. Sunt extrem de încântat că poți să citezi, să beneficiezi de o astfel de literatura complet absentă acum 10-20 de ani. Lucrurile s-au schimbat în bine, asta e cert. Dar, este doar începutul primăverii, o înmugurire până la maturitate și la o masă critică prin care proiectul academic să fie într-adevăr inserat în nevoile orașului.

Cercetarea autentică și rezolvarea problemelor reale ale vieții intră în rolul elementar al universității.

 

În mod evident, universitatea este o resursă insuficient exploatată și are un potențial extraordinar, ea este finanțată public, deci până la urmă există și resursele respective, totul este ca personalul academic și strategic, acolo unde există, să canalizeze programele operaționale către aceste probleme. Școlile bune, cele mai bune din lume, o fac programatic, își bazează inovația pe interdisciplinaritate și asta le aduce succes pentru că răspund problemelor actuale ale societăților.

Am ajuns să privim finalitatea educației ca pe o inovație. Nu cumva aceasta era funcția ei primară?

Ș.Ț: Asta e etimologia ei, de fapt, ea a pornit nu pentru a-i învăța pe oameni ceea ce fac de mult, ci pentru progres, pentru a duce lucrurile mai departe, tocmai creând un mediu în care scopul primordial este să gândești cum poți să faci lucrurile altfel, mai bine și mai eficient. Asta înseamnă că noi acum trebuie ne adaptăm, să învățăm să învățăm, să ne pregătim să ne generăm propriul rol, care va fi altul.

Profesiile clasice se vor redefini toate în mod substanțial. Și atunci trebuie clar să gândim outside the box, și chiar să părăsim cutia sau nici măcar să nu intrăm în ea.

 

Certitudinile nu sunt specifice acestei societăți. Și acesta e un lucru pe care unii îl intuiesc. Singura garanție pe care o poți avea este felul în care gândești, felul în care ești educat să gândești și să-ți utilizezi potențialul, iar asta îți dă șanse. Dacă, pe vremuri, asta însemna să poți să mânuiești bine sabia sau flinta, care îți asigurau supraviețuirea, acum lucrurile s-au schimbat, sabia ta este ascuțimea minții și felul în care înțelegi cum poți să te faci util.

Apropo de tool-uri și skill-uri necesare astăzi. Ne poate ajuta arhitectura să cultivăm reziliența urbană și urbanismul participativ?

Ș.Ț.: Gândirea orașului este o chestiune fundamentală și nu poate fi lăsată numai în mâna unor specialiști. Orașul trebuie gândit cu cei care îl utilizează, el trebuie să aibă pe lângă proiectul urban, un proiect social, el trebuie să sesizeze și să fie reactiv. Există muguri de organizare socială și anumite calități precum colaborarea și reziliența. Colaborarea este esența civismului, nu doar opoziția față de alte grupuri. Există însă o mare diferență între a informa sau consulta societatea, dar nici administrația nu are adesea un partener de dialog suficient de clar organizat.

Cultura lui împreună se formează destul de greu, siajul perioadei comuniste este încă aici. Valurile acestei nave uriașe care a trecut și s-a scufundat de mult, încă mai agită suprafața oceanului în care trăim. Noi avem unii sau alții câte un colac de salvare, câte o bărcuță, dar nu avem o flotă. Nu suntem încă coordonați, nu există nava amiral, nu există celelalte vase funcționare – metropola, municipiul, orașul, suburbia, cartierul, micro-comunitatea, etc. Nu înțelegem că orice construcție are o durată de viață, că peste 20 de ani trebuie să-i reparăm acoperișul dar trebuie să strângem bani de acum, fiindcă la ora respectivă va costa prea mult.

Aș privi totuși cu un anumit optimism fiindcă nu avem nimic mai bun decât orașele în care trăim, este de fapt ilustrarea nivelului la care a ajuns omenirea la ora actuală. Chiar dacă unii încearcă să ajungă pe Marte, nu zburăm cu toții pentru că nu are rost, acolo deocamdată nu sunt orașe. Arhitectura e însă foarte generoasă, are o capacitate de inovare și adaptare  excepțională. Mie mi se pare că orașele sunt o oglindă a oamenilor, ba mai mult, orașul este de fapt o suprapunere, uneori pe multe sute de ani, a unor lucruri care întotdeauna își lasă loc de viitor. S-au străduit unii mult și bine să strice orașe și n-au reușit, au trecut războaiele mondiale cu bombardiere și bombe atomice peste structuri urbane pe care le-au făcut la un moment dat tabula rasa, toate au avut însă o capacitate de regenerare absolut spectaculoasă.

Marile orașe ale lumii au ars de mai multe ori și lumea a luat-o de la capăt întotdeauna mai bine, reușind să păstreze o anumită moștenire și o anumită structură.

 

Orașul nu este un sistem de ecuații fără soluții, așa cum spunem de foarte multe ori în disperarea noastră că lucrurile nu pot fi rezolvate odată și bine. E o mare capcană să scoți un singur element, să-l consideri cel mai important, cel mai enervant, care preocupă cel mai mult oamenii la un moment dat, primul pe lista unor dorințe… Sigur că vom afla, dacă facem un astfel de top, că prima problemă e mobilitatea. E o mare prostie, nimic mai simplu. Asta se poate rezolva, dar felul în care rezolvăm treaba asta va anula o grămadă de alte lucruri. Dacă numai asta ne interesează, dărâmăm monumentele pe care le iubim, nu mai mergem pe jos, anulăm trotuarele, facem o serie întreagă de lucruri care sunt toate perfect posibile și nu o să mai avem oraș. Lucrurile sunt foarte clare.

Nimeni nu a ameliorat problema traficului și a mașinilor creând mai mult spațiu pentru mașini, din contră.

 

Foarte mulți oameni cred și reclamă sau se arată deranjați de așa-numita neomogenitate a orașului: dezordinea. De ce înălțimile și stilurile construcțiilor sunt diferite? De ce spațiul este neomogen, unele străzi late, altele înguste? Ei bine, să ne ferească Dumnezeu să fie orașul omogen! Este exact opusul calității  – diversitatea, stratificația, neomogenitatea, astea sunt calitățile și valorile. Noi nu înțelegem că ceea ce ne place și atrage este această diversitate și credem pe undeva că dacă toate lucrurile vor fi la fel înseamnă că va fi bine. Este o utopie a dorințelor de ordine și de organizare urbană. Orașul este exact ca noi.

Sunt puțin sceptic la perspectiva organicismului. Credeți că este fezabilă comparația corp-oraș?

Ș.Ț: Este o comparație, nu o similitudine. Structurile sunt profund diferite între organic și socio-urban, evident. Numai că relațiile există. Ceea ce mi se pare evident este că, și asta nu o vom putea face nici cu societatea și nici cu mediul construit, nu putem opera schimbări radicale și sistemice. Toate chestiunile nu pot fi decât incrementale, până la urmă. Nu putem anula de mâine orașul ori să inventăm o structură cu totul altfel. Asta ne arată o întreagă istorie, chiar dacă unele lucruri în zona tehnologiilor le numim disruptive. Hai să ne uităm mai profund și să vedem că până la urmă tot de bani vorbim, de schimburi, de anumite aspirații, tot de fenomene sociale care oscilează între cei care s-au hotărât să nu respecte regulile societății și cei care sunt angajați de societate să o apere. Există un optimism social, tehnologic, urban, grevat însă de mari provocări.

Nu mai putem să gândim lucrurile înăuntru și în afară, orașul ca fiind complet artificial și că lumea se împarte în două, orașul și natura, nu mai putem gândi așa. Chiar dacă originea orașului era zidul cetății, înăuntru eram apărați și făceam ceva împreună, în afară dimpotrivă, scapă cine poate. Chiar dacă originea cetății și a și vieții ca cetățean este aceasta a apărării de hău, de lumea neorganizată, acum orașul este de fapt interferență.

Abordarea ecologică devine prioritară la nivel european și global. Ce rol considerați că îi revine ecologiei în discuția despre calitatea vieții urbane?

Ș.Ț: Nu mai suntem în momentul în care ecologia e de sine stătătoare. Oameni deștepți au folosit termenul ecolonomie,Conceptul de ecolonomie a fost propus de Emmanuel Druon amazon.com adică economie + ecologie, care odinioară erau antagonice – economia polua, ecologia încerca să i se opună – iar acum trebuie să lucreze împreună. Ecologia este un pilon al sustenabilității, alături de economie, social și cultură. Indicatorii cu care operăm însă acum sunt penibili de reduși, noi vorbim de metri pătrați de spațiu verde pe cap de locuitor, este foarte puțin, iertați-mă, viața mea nu este în metri pătrați.

A crea spații verzi, a renatura, a readuce vegetația și poate chiar vietățile, este un reflex intuitiv pozitiv, dar dacă din nou discutăm cantitativ, suntem departe de înțelege complexitatea urbană și ce înseamnă calitatea vieții și ecologia orașului. O nouă ecologie, din punctul meu de vedere, înseamnă o altfel de societate. Îmi aduc aminte de profesia mea atunci când eram eu student, nu făcea altceva decât să ne educe să refacem la fel de bine ca maeștrii noștri lucrurile create de ei. Acum nu se mai pune așa problema. Cel care încearcă să privească înapoi și să replice modele „valabile” nu este contemporan. Depășirea modernității este tema fundamentală acum, o depășire lentă, complexă.



Text de

Grig Vulpe

Antropolog urban și consultant, interesat de cooperare internațională, politici publice sustenabile și industrii creative.

SOCIETATE|TENDINȚE

Megatendințe: Electromobilitatea și viitorul transportului

De Grig Vulpe 16/11/2020
Criza de mediu și criza de sănătate publică ne forțează să renunțăm urgent la transportul poluant. Transportul viitorului trebuie să fie sustenabil. Cea mai importantă industrie din Europa se transformă, iar România poate deveni un jucător cheie în electromobilitate.
SOCIETATE|HOT TAKE

Rezultate Vot – Despre date deschise și alegeri corecte

De Dragoș C. Costache 02/10/2020
Code for Romania face un apel pentru standardizarea datelor, ca un prim pas spre transparența administrativă
SOCIETATE|FUTURE-PROOF CITIES

Future-Proof Cities

De Mindcraft Stories 28/09/2020
Dacă tot s-au schimbat, măcar pe ici, pe colo, garniturile de primari și consilieri locali, ar fi un moment bun să le spunem ce ne dorim de la orașele românești, în anii care vin
TEHNOLOGIE|FUTURE-PROOF CITIES

Traficul din orașele românești poate fi îmbunătățit prin tehnologie

De Valentina Nicolae 28/09/2020
Tehnologia ne poate ajuta să obținem un trafic mai eficient, dar nu fără implicarea politicienilor și a cetățenilor, spune Tudor Măcicășan, expert în mobilitate urbană.