Ploșnița de pat, un musafir nedorit27 min read

Au apărut cu 40 de milioane de ani înaintea oamenilor, cărora le sug sângele și le invadează, fără rușine, casele. Ploșnițele de pat au cunoscut recent o revenire globală datorată, în parte, intensificării călătoriilor. 

În 1903, acad. Simion Florea Marian,Mai multe, aici: wikipedia.org în lucrarea sa Insectele în limba, credințele și obiceiurile românilor – Studiu Folkloristic, descria ploșnița de pat ca fiind: „Unul dintre insectele cele mai neplăcute și mai nesuferite… Acest insect nu numai că e forte supărăcios, ci tot odată și forte viclen, pentru că el tota ziua stă ascuns prin crăpăturile grindilor și ale usciorelor, prin pervazurile iconelor și ale oglindilor, precum și pe sub blănile ferestrelor și prin paturi, și numai după ce se însereză, și mai ales după ce s-au culcat omenii, ese din ascundățurile sale și începe a alerga în colo și încoce, până ce dă peste omenii ce dorm, cărora le suge apoi cu o ne mai spusă lăcomie sângele. Iar când omenii cercă să scape de el și spre scopul acesta nu odată își mută paturile, se sue pe păreți și se slobode de pe podelele podului drept în pat”.

Ploșnița mai este denumită popular: ploșnicioară (dim.), ploșniță de casă, stelniță, păduche de lemn, păduche de părete, stălniță, strălniță, părăscuță, ploscuță și polușcă (în Bucovina, Moldova, Țara Românească, Transilvania și Banat), tatabic, tahtabic și tartabic (la românii din Meglenia, Macedonia). Denumirea ei în latină este Cimex lectularius.Linnaeus, 1758. Numele genului Cimex înseamnă „ploșniță” – iar denumirea speciei lectularius face referire la o canapea sau un pat.

Foto: Peter Finch/Getty Images

Adaptată pentru a se insinua

Ploșnița de pat (Cimex lectularius) aparține familiei Cimicidae și este o insectă hematofagă parazită a omului și a păsărilor, de culoare brun-roșiatică, cu aripi atrofiate reduse la niște solzi (nu poate zbura). Este o insectă mică, are aproximativ 4-5 milimetri (dimensiunea unui sâmbure de măr), are corpul oval, turtit dorso-ventral (se poate ascunde cu ușurință în locurile foarte mici și înguste) și are un miros caracteristic (dulceag, neplăcut, de mucegai). 

Corpul este pentagonal, fără gât, capul cu doi ochi proeminenți, două antene și o trompă pentru înțepat și supt (rostru). Protoracele caracteristic speciei are marginile foarte subțiri și prevăzute cu peri. Abdomenul are terminația rotunjită la femelă și ascuțită, prevăzută cu un spicul vizibil, la mascul. Corpul foarte turtit, îi dă posibilitatea să se strecoare prin cele mai mici fisuri din mobilă și pereți, unde trăiește și își depune ouăle. Noaptea iese pentru a se hrăni cu sângele omului sau al păsărilor, dar în timpul zilei rămâne ascunsă. 

În stânga: Cimex lectularius, corp vedere ventrală, imagine SEM (Scanning Electron Microscopy) 255x. A – cap, B – torace, C – abdomen. foto: Rozalia Motoc, Laboratorul de Microscopie electronică, Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”. În dreapta: Cimex lectularius, rostru, imagine SEM (Scanning Electron Microscopy) 670x. foto: Rozalia Motoc, Laboratorul de Microscopie electronică, Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”.

Ploșnița de pat se metamorfozează în etape, trecând de la ou, la nimfă și apoi la adult. Ploșnițele trec prin cinci stadii larvare, având nevoie să se hrănească cu sânge după fiecare năpârlire. Femela depune între 200 și 500 de ouă în timpul vieții, câte 10-50 de ouă odată. Ouăle sunt gri argintiu, mici, de doar aproximativ un milimetru lungime, ceea ce înseamnă că sunt extrem de greu de detectat cu ochiul liber. Ouăle sunt lipicioase și sunt depuse în locuri ascunse și întunecate. 

Din ouă eclozează nimfele (insectele tinere), care sunt asemănătoare adultului. Nimfele ies din ouă după un interval de 6-17 zile și sunt gata să se hrănească imediat. După fiecare etapă de hrănire, ele pot rezista perioade lungi fără hrană. Adulții pot supraviețui chiar și un an de zile fără să se hrănească.

Perioada de evoluție de la ou la adult variază între 48-80 de zile, în funcție de temperatură și hrană. Durata lor de viață este de aproximativ 10 luni, deși multe trăiesc între 14-15 luni.

Există 92 de specii înrudite cu ploșnița de pat. Aceste insecte aparțin ordinului hemipterelor, care include o varietate de forme, inclusiv scorpioni de apă (contrar numelui, aceste animale sunt insecte, nu scorpioni), ploșnițele puturoase care intră în case, cicadele gălăgioase pe care le auzi primăvara și vara zumzăind în copaci și afidele ce năpădesc plantele din parcuri și grădini.

Cele mai cunoscute specii sunt: Cimex lectularius (ploșnița de pat). frecventă în zonele cu climă temperată din întreaga lume, Cimex hemipterus, întâlnită, în principal, în regiunile tropicale și care infestează, pe lângă om, păsările de curte și liliecii, și Leptocimex boueti, ce se găsește în regiunile tropicale din Africa de Vest și America de Sud, parazită la lilieci și oameni.

Cimex lectularius, ochi compus, imagine SEM (Scanning Electron Microscopy) 580x. foto: Rozalia Motoc, Laboratorul de Microscopie electronică, Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”

Istoria naturală a ploșnițelor de pat

Cimicidele (familia din care face parte ploșnița de pat actuală) au apărut, în urmă cu aproximativ 115 milioane de ani, cu mai mult de 30 de milioane de ani înainte ca liliecii, presupusa lor gazdă inițială, să apară. Ploșnița de pat, întâlnită în zonele temperate (Cimex lectularius) și ploșnița tropicală (Cimex hemipterus) s-au separat ca specii diferite cu 40 de milioane de ani înainte de apariția omului modern.Mai multe despre ploșnițele de pat poți citi și din cartea House Guests, House Pests: A Natural History of Animals in the Home (Bloomsbury Nature Writing), de Richard Jones. O găsești aici: amazon.com 

Se crede că locul unde Cimex lectularius și-ar fi putut schimba gazda și ar fi trecut pe oameni ar fi, de fapt, reprezentat de peșterile din Orientul Mijlociu, care au fost locuite atât de oameni, cât și de lilieci. 

În antichitate, insectele erau folosite ca poțiune pentru a vindeca anumite afecțiuni. Erau arse de romani și greci pentru a face lipitorile – un adevărat panaceu al timpurilor acelea – să își elibereze strânsoarea.

Ploșnițele de pat au fost menționate în Grecia antică de către Aristotel. Plinius cel Bătrân, în enciclopedia Naturalis Historia, susținea că ploșnițele de pat au valoare medicinală, fiind folosite în tratarea mușcăturilor de șarpe și infecțiile de urechi. Credința în calitățile medicinale ale ploșnițelor de pat a persistat cel puțin până în secolul al XVIII-lea, când Jean-Étienne Guettard (1715-1786), un naturalist francez, recomanda utilizarea lor în tratamentul isteriei.

În Italia și Germania au fost menționate, pentru prima dată, în secolul al XI-lea, în Franța, în secolul al XIII-lea și în Anglia, în secolul al XVI-lea.

Diferite erau și metodele de eradicare a ploșnițelor – toate naturale și care includeau utilizarea de plante (tutun, mentă sălbatică), ciuperci (Amanita muscaria sau muscariță) și insecte (infuzie cu ulei de cărăbuș – Melolontha vulgaris). La mijlocul secolului al XIX-lea, împotriva ploșnițelor de pat era recomandată utilizarea fumului de la focurile de turbă. 

Numărul mai scăzut al infestărilor cu ploșnițe de pat, în secolul al XX-lea, a fost atribuit, unui cumul de factori, cum ar fi: folosirea pesticidelor puternice, care nu fuseseră anterior disponibile pe scară largă, creșterea gradului de conștientizare a publicului, prin educație sanitară corespunzătoare și educație ecologică, programele de curățare a mahalalelor, care au combinat utilizarea pesticidelor cu dezinfecția cu abur, relocarea locuitorilor mahalalelor în locuințe noi și, în unele cazuri, inspecții ulterioare pentru mai multe luni, după ce chiriașii relocați s-au mutat în noile lor locuințe, simplificarea designului mobilierului și, nu în ultimul rând, inventarea aspiratorului.

Cimex lectularius, cap văzut ventral, imagine SEM (Scanning Electron Microscopy) 270x. A – antenă, B – rostru. foto: Rozalia Motoc, Laboratorul de Microscopie electronică, Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”

Supărătoare, dar inofensive

Ploșnițele de pat nu sunt vectori de transmitere a bolilor la oameni, dar provoacă „dureri de cap” continue. Înțepăturile ploșnițelor, în general, nu sunt dureroase, pentru că insectele injectează o substanță care funcționează ca anestezic local. La locul înțepăturii apare, de obicei, o iritație puternică, însoțită de senzația de mâncărime și arsură. Reacția la înțepătură este diferită, unele persoane nu au niciun semn, în timp ce altele au alergii mici sau moderate.

La fiecare înțepătură, ploșnița suge o cantitate de sânge egală cu de două ori greutatea sa. Ploșnițele de pat sunt atrase de dioxidul de carbon pe care oamenii și animalele de companie îl expiră. Spre deosebire de înțepăturile țânțarilor, mușcăturile ploșnițelor de pat au cam aceeași mărime și model (un grup liniar, de câte trei mușcături) de multe ori numai în partea superioară a corpului. 

Tovarăși de drum

Deși ploșnițele de pat sunt considerate, deseori, o problemă a trecutului istoric, se pare că și în prezent există surprinzător de multe cazuri de infestare cu aceste insecte. Case, hoteluri, moteluri și cămine din întreaga lume sunt asaltate de aceste insecte mici și aplatizate. Pe măsură ce cazurile de infestare cu ploșnițe de pat devin din ce în ce mai dese, tot mai mulți oameni sunt îngrijorați cu privire la această problemă și vor să știe care sunt cauzele care determină apariția lor. 

Motivele exacte ale acestor creșteri populaționale sunt neclare. Astfel, creșterea lor a fost atribuită apariției încălzirii electrice, care a permis ploșnițelor de pat să prospere pe tot parcursul anului. Alte cauze ale răspândirii lor sunt: intensificarea călătoriilor, achiziționarea tot mai frecventă de mobilier la mâna a doua, precum și un accent mai mare pus pe controlul altor dăunători, care le-a permis ploșnițelor să-și crească rezistența proprie la pesticide.

Modalitățile de răspândire cele mai utilizate sunt strecurarea în bagaje și căutatul hranei prin vecini. Ploșnițele de pat au cunoscut recent o revenire globală, parțial atribuită unei intensificări a călătoriilor. Un posibil mecanism care facilitează răspândirea globală a ploșnițelor de pat este că insectele se strecoară în bagaje și îmbrăcăminte. 

Un studiu recent,„Bed bug aggregation on dirty laundry: a mechanism for passive dispersal”, nature.com efectuat de cercetători de la Universitatea din Sheffield, Marea Britanie, publicat în jurnalul Scientific Reports, sugerează că, în călătorii, lăsarea hainelor purtate pe lângă locurile de dormit poate facilita răspândirea ploșnițelor de pat. Cercetătorii au efectuat experimente în două încăperi identice, cu temperatură controlată, în care au fost plasate patru pungi cu haine – două cu haine purtate, două cu haine curate – în prezența ploșnițelor. În cadrul acestui experiment, o cameră a primit o concentrație de dioxid de carbon crescută, pentru a simula respirația umană. Oamenii de știință au descoperit că, în absența unei gazde umane, ploșnițele de pat aveau o probabilitate de două ori mai mare de a se agrega pe pungile care conțin haine murdare,„Bed bug aggregation on dirty laundry: a mechanism for passive dispersal”, nature.com comparativ cu pungile care conțin haine curate. De asemenea, studiul a mai constatat că, în camera cu o concentrație crescută de dioxid de carbon, ploșnițele de pat își părăseau frecvent refugiul și inițiau un comportament de căutare a gazdei. Rezultatele studiului sugerează că mirosul uman rezidual pe hainele purtate acționează ca un stimulent al comportamentului de căutare a gazdei la ploșnițe. În consecință, rufele murdare lăsate într-o valiză deschisă sau pe podeaua unei camere infestate pot atrage ploșnițe. Astfel, păstrarea rufelor murdare într-o pungă sigilată, atunci când se stă într-un hotel, ar putea reduce șansele ca oamenii să ia ploșnițele acasă cu ei. 

Un alt studiu„Flashback Friday: Horrifying study shows how far bed bugs can spread in apartment buildings”, discovermagazine.com arată că ploșnițele de pat nu numai că se plimbă prin bagaje și sunt atrase de hainele murdare, dar ele pleacă să caute hrană și prin vecini. Oamenii de știință au capturat ploșnițe din apartamentele infestate din New Jersey, le-au marcat, apoi le-au eliberat și le-au urmărit câteva luni, pentru a vedea unde au ajuns „musafirii clandestini”. 

S-a dovedit că ploșnițele ajung în apartamentele învecinate și pot locui luni de zile în apartamente goale, fără hrană. Cresc și ajung la maturitate extrem de repede, trăiesc destul de mult și, în lipsă de mâncare, pot hiberna până la șase luni. Dacă e suficient de răcoare afară, pot hiberna și sta fără mâncare până la aproape un an. 

În studiu, a fost investigată mișcarea ploșnițelor de pat în interiorul și între apartamente, folosindu-se tehnica de marcare-eliberare-recapturare (m-r-r).„Mark-Release-Recapture Reveals Extensive Movement of Bed Bugs (Cimex lectularius L.) within and between Apartments”, journals.plos.org Astfel, ploșnițele de pat au fost colectate, marcate și eliberate în șase apartamente. Distribuția ploșnițelor marcate și nemarcate în aceste apartamente și în cele 24 de unități învecinate a fost monitorizată timp de 32 de zile. Mișcarea extinsă a ploșnițelor marcate în interiorul și între apartamente a avut loc indiferent de numărul de ploșnițe eliberate sau de prezența/absența unei gazde. Vestea cea mai proastă este numărul foarte mare de indivizi identificați. Astfel, numărul de ploșnițe per apartament a fost estimat între 2.433-14.291 de indivizi, la 4-7 zile după lansare. 

Longevitatea ploșnițelor de pat, în absența unei gazde, a fost înregistrată într-un apartament vacant. Nimfele mari marcate (stadiul 3-5), femelele adulte și masculii adulți au continuat să fie recuperați până la 57, 113 și, respectiv, 134 zile după absența gazdei. Printre ploșnițele de pat nemarcate, existente în mod natural, nimfe și adulți au fost, încă, găsiți la 155 zile după ce s-a încheiat studiul (aproximativ cinci luni și jumătate). 

Aceste descoperiri oferă o perspectivă importantă asupra ecologiei comportamentale a ploșnițelor din apartamentele infestate și au implicații semnificative în ceea ce privește programele de eradicare și gestionarea răspândirii ploșnițelor în blocuri cu mai multe apartamente. 

De ce sunt de temut acești musafiri nepoftiți? Pentru că se înmulțesc foarte repede și sunt extrem de greu de exterminat – cu ajutorul unor insecticide speciale sau prin tratamente termice specifice. 

Ploșnițele de pat sunt sensibile la temperaturi înalte, de peste 50 de grade Celsius – dar expunerea trebuie să dureze câteva zeci de minute –, cât și la temperaturi foarte joase, de -18-20 de grade Celsius, aplicate pe parcursul mai multor zile, ceea ce face din musafirul nepoftit un posibil candidat la continuarea filmului Greu de ucis.

Seria Biodiversitate Urbană este o colaborare între Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și Mindcraft Stories, care-și propune să ofere cititorilor articole despre biodiversitatea urbană din România, scrise de cercetătorii muzeului.