Foto: Mihai Ghiduc
TIFF 2024: faza Meta a filmului românesc8 min read
Noul val s-a spart de ceva vreme, iar filmul românesc pare că nu vrea să mai experimenteze dincolo de curtea industriei.
Unul nu înseamnă nimic, două sunt o întâmplare, mai multe sunt deja un trend. Filmul românesc contemporan s-a întors spre industrie și se joacă cu glume interne, uneori cu succes, alteori parcă în ciuda spectatorilor. E fix în faza aia în care au intrat romanele de ficțiune prin anii 1990, cu personajele inspirate fie de autori, fie de lumea literară în care se învârtesc și pentru care au documentarea deja făcută.
Am văzut, la TIFF 2024, un film și două documentare pe care le-aș trece la categoria meta – în care industria filmului (sau a publicității) e personaj – la care l-aș adăuga și pe al patrulea, Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii al lui Radu Jude, pe care-l văzusem anterior, dar care a fost proiectat și în festivalul de la Cluj.
Cel din urmă e și cel mai reușit. Lui Jude îi ies toate experimentele, de la integrarea unui film de acum patruzeci de ani, Angela merge mai departe, la cea a TikTok-ului – într-un mod mai fluid și mai puțin asumat-cringe ca în // Postate, desigur, pe instagram.com // ce s-a desfășurat sub sloganul In a reelationship. Iar asta face ca discuția despre industrie, de la suprasolicitarea celor care lucrează până la relațiile complicate cu clienții sau situațiile jenante de pe platou, când faci orice pentru a obține cadrul, păcălindu-i atât pe cei filmați cât și pe tine că n-ai făcut un mare compromis, să funcționeze. Pentru că, în esență, Jude caută un mod nou de a spune o poveste.
Cu // Detalii pe tiff.ro // al lui Andrei Crețulescu, lucrurile nu stau la fel. Dincolo de performanțele actoricești și tehnice – filmul are doar trei secvențe, dintre care una de vreo 40 de minute, filmată pe serpentine, în timp ce mașina e condusă, pe rând, de Șerban Pavlu și Rodica Lazăr –, scenariul pare a fi mai degrabă făcut așa pentru că industria cinematografică românească nu are bani pentru un thriller/horror ca la carte. Și chiar n-are – tentativa lui Porumboiu cu La Gomera e cea mai bună dovadă –, dar poate asta înseamnă doar că nu-i momentul thrillerelor. Poți să privești această încercare și ca pe un mod de a spune că, dacă tot se învârt filmele de artă în cele câteva mii de spectatori de festival, de ce să nu-ți faci filmul din capul tău? Doar că filmul din capul tău nu prea spune mare lucru spectatorilor care nu-s insideri hardcore ai cinematografiei românești.
Uneori, povestea devine meta pentru că filmul a eșuat, ca în scurtmetrajul Claudia (Working Title) de Adrian Sitaru. Aici, găselnița a fost de a analiza (sau mai degrabă doar a prezenta) cauzele eșecului. Ideea inițială a documentarului era ca o fostă lucrătoare sexuală să fie trimisă într-o excursie de lux (în Phuket, totuși, deci nu foarte de lux) împreună cu un actor pentru a vedea ce se întâmplă – însă cumva realizatorii au bușit totul, de la casting la relația cu protagonista. Așa că scurtmetrajul spune această poveste, aruncând un ochi în spatele camerei și, uneori, chiar pe ecranul computerului de montaj, dar – din nou – pare mai degrabă un soi de sunk–cost fallacy, un de ce să arunci bani și peliculă (metaforic, că nu știu pe ce-au tras) pe apa Sâmbetei când uite, poți scoate un metafilm.
// Detalii pe tiff.ro // de Mihai Pîrcălabu încearcă cel puțin să fie un scurtmetraj clasic, o poveste simplă cu punch line, doar că se învârte tot în jurul filmului și publicității și are câteva momente în care sparge al patrulea perete, à la Deadpool, ca să explice insight-uri despre cum funcționează industria, în special financiar. Gluma e OK-ish, dar e mai degrabă soră cu reclama anticontrabandă din calupul ce preceda orice film din festival decât cu vreun episod din Seinfeld.
Și deja am suficiente exemple, dar, „La naiba!”, mai e și Irina Margareta Nistor, atât în Document 56 (regizat de Christopher Landry) cât și // De data asta l-am găsit pe youtube.com // care a devenit într-un soi de Stan Lee autohton ce trebuie să-și spună replica măcar într-un film-două pe an.
Plus – aș paria – destule altele filme pe care nu le-am văzut (sau nu le-am văzut la Cluj), așa că se pare că perioada meta o să mai continue o vreme. Eu sper sincer să se încheie cu Povestea unui best boy, poate aflu cu ocazia asta ce-i cu meseria asta și la ce-i bun băiatul ăla.
