Din Antarctica la Văcărești, pe urmele lui Cristian Lascu și Helmut Ignat

De Mihai Ghiduc 06.08.2020

Recentul eveniment de lansare a cărții „Din Antarctica la Scărișoara. Pe urmele lui Emil Racoviță” ne-a dat ocazia să stăm de vorbă cu cei doi autori

Pe Cristian Lascu îl știu de pe vremea când era redactorul-șef al revistei National Geographic România, dar nu-l mai văzusem de câțiva ani până să ajung în curtea Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, unde se făceau ultimele pregătiri pentru o lansare de carte în condiții de distanțare socială și pandemie. Editura Humanitas tocmai anunțase albumul realizat de el împreună cu fotograful Helmut Ignat, Din Antarctica la Scărișoara. Pe urmele lui Emil Racoviță.42 de lei, libhumanitas.ro

Am început discuția la una dintre mesele pregătite pentru cei care urmau să vorbească, iar Helmut Ignat ni s-a alăturat după câteva minute. Nu știu dacă a fost chiar cel mai coerent interviu pe care l-am luat, întrerupți fiind de cereri de autografe și sub eterna amenințare că testele de sunet o să-mi facă înregistrarea neinteligibilă (nu s-a întâmplat asta, am aflat și eu că anumite softuri de înregistrare chiar știu să recunoască distanțe). 

Cristian Lascu

Cert e că am început să vorbim despre Antarctica și am ajuns la Parcul Național Văcărești, moment în care am realizat că aventurile cu exploratori și întemeietori de instituții nu trebuie să se petreacă neapărat în epoca romantică a vaselor cu pânze, înaintea avioanelor și sateliților, și nici la mii de kilometri distanță de civilizație. Poți să ai unele chiar și în vremurile noastre, iar eu tocmai stăteam la masă cu doi asemenea exploratori, vorbind despre unul dintre precursorii lor.

Helmut Ignat, fotografiat de Cristian Lascu.

Care este povestea cărții?

Cristian Lascu: Credeam că n-o mai vedem făcută, am amânat de câteva ori o decizie. Cartea a ținut foarte mult de Helmut, care este foarte pasionat de fotografie, de animale sălbatice, de peisaj. Făcusem și eu fotografii, dar misiunea mea din Antarctica a fost să fiu consultant pentru filmul Exploratorul,Poți vedea filmul pe YouTube făcut de Fundația de Arte Vizuale. Trebuia să stau la dispoziția regizorului, așa că mai rar scoteam și eu aparatul de fotografiat. 

Mă gândeam că, în definitiv, atâta lume merge deja în Antarctica, se fac fotografii foarte bune de când e democratizarea asta extraordinară introdusă de camerele digitale. În fiecare an sunt 20.000-40.000 de turiști care ajung acolo, cel puțin un sfert din ei fotografiază și probabil 10% chiar fotografiază bine, cu scule bune etc.

Apoi ne-a venit ideea să facem un album despre Racoviță…

Când ați fost în Antarctica?

Helmut Ignat (abia sosit): În februarie 2012. Cum am scris noi aici, sperăm să ajungă la timp, după opt ani.

C.L.: Filmul a ieșit mai repede, fusese finanțat de CNC și a fost gata după vreun an. Cu oarece întârziere, pentru că au apărut mici probleme legate de regia filmului. Fundația de Arte Vizuale a trebuit să apeleze la încă un regizor, care, săracul, n-avea nici în clin nici în mânecă cu Antarctica, cu Racoviță, dar s-a descurcat onorabil. A folosit imagini de arhivă și a ales un fir care îi permitea să spună povestea fără mari probleme, firul biografic. 

Dacă ar fi fost după mine, n-aș fi făcut asta. Pentru că omul se naște, crește, studiază, are performanțe profesionale, se căsătorește, creează instituții, ajunge mare, după care, inevitabil, moare. Și atunci, un astfel de film, se termină cumva trist. Dar documentarul a plăcut, deci a fost îndeplinită misiunea.

Care a fost traseul, a fost refăcut cu totul?

C.L.: Noi ne-am suit pe o navă de croazieră care ar fi făcut oricum această călătorie. Ca să avem o navă la dispoziția noastră, asta ar fi însemnat sume uriașe, bugetul nu permitea așa ceva. Am plecat cu nava olandeză Plancius care avea un traseu foarte asemănător cu traseul corabiei Belgica, așa că am ajuns în mai multe puncte-cheie. 

Cred că cel mai important a fost că am făcut noi un efort și o mică abatere de la traseu – și mai ales de la disciplina care-i impusă acolo – și am ajuns pe insula Cobălcescu.

Pentru noi a fost o bucurie, e un punct deosebit din cauză că a fost botezată de Racoviță…

H.I.:  După numele firmei de taxi.Desigur, Helmut Ignat glumește, insula (și strada după care a fost botezată firma de taxi) poartă numele geologului Grigore Cobălcescu. Pe multe hărți, apare cu numele Cobalescou. google.com/maps

Dar, în rest, a fost traseul Belgica?

C.L.: Ce-i interesant este că mulți care veneau cu Plancius erau din țări care avuseseră reprezentanți pe corabia Belgica. Care este un mit, pur și simplu. Vedeai și pe nava asta, erau fotografii alb negru de pe vremuri și într-o după-amiază când vremea era mai furtunoasă, în sala mare, care era un fel de sală de conferință, s-a vorbit despre Belgica. 

Iar pe Belgica, misiunea poate cea mai importantă din echipa de știință era cea a lui Racoviță. 

În echipaj erau cinci oameni de știință, era prima expediție științifică spre Antarctica. LecointeGeorges Lecointe, explorator belgian, wikipedia.org era geograful și secundul navei, făcea hărțile, topografia. Mai era Arctowski,Henryk Arctowski, wikipedia.org polonez, geolog, ajutat de conaționalul său Dobrowolski,Antoni Bolesław Dobrowolski, wikipedia.org care făcea și măsurătorile meteorologice. Apoi, erau Frederick Cook,Explorator american, wikipedia.org fotograful oficial și medic, și ofițerul Émile Danco, belgian, care făcea măsurătorile geofizice. Se numeau pendulare, că era vorba de un pendul cu fir de cuarț care arată variațiile de densitate în scoarța terestră. Din păcate, Danco a murit în timpul expediției. 

Și poate cea mai importantă misiune era a biologului, pentru că aveai de a face cu faună puțin studiată, specii necunoscute. Este mare lucru că i s-a dat lui Racoviță această misiune, care abia împlinea 30 de ani când au plecat. 

Emil Racoviță, pe Belgica

Dar cum a studiat Racoviță Țara de Foc?

C.L.: Plecarea spre Antarctica, din Țara de Foc, a fost în 15 ianuarie 1898. Belgica a plecat pe 15 august din portul Antwerp. Racoviță însă, având rău de mare, a tras chiulul, s-a suit pe un transatlantic care l-a dus mult mai repede la Punta Arenas. De acolo, a plecat într-o călătorie în Țara de Foc. 

În felul ăsta, a avut un răgaz de câteva săptămâni. Pe care l-a folosit extraordinar de bine. A făcut cercetări intensive, colectări de faună – în bună măsură s-a pierdut, din cauză că mostrele au fost mâncate de șobolani, însă a avut întâlniri cu populația ona, pe care i-a descris frumos. 

A fost poate cea mai umanistă atitudine din partea unui om de știință care a ajuns acolo. 

Ceilalți au fost șocați de barbaria aparentă a acelor oameni și asta a fost foarte rău, pentru că descrierile pe care le-au făcut nu i-au ajutat pe acei oameni să supraviețuiască. Au fost considerați un fel de suboameni și exterminați, pentru că pe pământul lor era aur – și când e aur la mijloc…

Ați fost și acolo…

C.L.: Noi am stat în Țara de Foc și la ducere, și la întoarcere, pentru că ăsta este modul normal de a ajunge în Antarctica, prin Ushuaia, portul de unde, de altfel, a pornit și Belgica. Pentru că în felul acesta te îndrepți spre Peninsula Antarctica care e la distanța cea mai scurtă de restul continentelor, sunt doar vreo 1.000 de kilometri.

Și în Antarctica cam cât ați stat?

C.L.: În Antarctica am stat cam două săptămâni. Au fost și zile moarte, cum ar fi conexiunea prin Strâmtoarea Drake, deci nu stai așa mult, dar îți dai seama despre ce e vorba. Probabil că mai multe opriri ar fi însemnat cumva aceiași pinguini, aceleași foci, aceleași aisberguri. Poate dacă aveam nava noastră…

H.I.: Măcar acolo să fi avut, tot era ceva. Pentru că aveam program cu turiștii. Nu toți oamenii sunt dispuși să stea de la răsărit până la apus pe gheață sau să doarmă exact când e prânzul. Lumea vrea să se simtă bine. 

Eu și oricare alt fotograf am face invers, ne-am scula  cu noaptea în cap, să prindem răsăritul, mai ales că acolo răsăritul înseamnă ora 4. 

Dar noi aveam program cu micul dejun la 8, și se ieșea pe vreo banchiză cu bărcile la 10, când ieșise soarele de șase ore. Era frustrant din punctul ăsta de vedere.

Foto: Helmut Ignat

Cu ce aparate ai fost?

H.I.: Am avut tot ce-mi trebuia. Am folosit aparat digital, nu film. Nu prea văd de ce ai folosi film, poate doar dacă faci artă fotografică. Dacă faci reportaj, e mai important să te adaptezi imediat cu setările și să-ți faci ISO-ul într-o secundă de la 100 la 6.400, în funcție de condiții, decât să te gândești ce film ai în aparat. M-am întors cu multe fotografii, dar, ca de obicei, 90% proaste. 

Oricum, nu este o mare provocare, nu-ți trebuie vreun teleobiectiv de 5.000 de metri, pentru că fauna e foarte prietenoasă, te apropii de orice. Fotografia de pe copertă e făcută cu un wide.  Doctorul vasului avea un teleobiectiv de 600, pentru că fotografia păsările. 

C.L.: Ne-a spus că pasiunea lui e fotografiatul de păsări și că însoțește astfel de croaziere, că se duce în tot felul de locuri și poate poza tot felul de păsări.

H.I.: Mie doctorul mi-a dat un plasture pentru rău de mare, ca să-l pun după ureche, și am putut să traversez înapoi pasajul Drake, stând în picioare, că la dus nu m-am putut ridica. Și cred că era chiar mai agitat la întoarcere.

C.L.: Dă-mi voie să te contrazic, a fost mare agitație la ducere și, iar la întoarcere chiar anormal de calm. Nava are niște hublouri să vezi marea și, la ducere, valurile urcau peste hublouri. 

Ca ne liniștească, că era agitație, ne-au arătat filmări făcute de ei, în alte situații, în care toate mesele plecau și se îngrămădeau într-un capăt, erau toți pasagerii pe jos…

H.I.: Ei îi spun „mașina de spălat” pasajului Drake, că efectiv prin hublouri așa vezi cum se mișcă apa ca în mașină.

Ce s-a schimbat în 100 de ani?

C.L.: Totul. Belgica avea 300 de tone, vasul cu care am fost noi avea de zece ori mai mult. Belgica mergea cu măiestria navigatorilor, ăsta mergea dirijat din satelit. Belgica era pe pânze și avea doar un mic motor de manevră, în timp ce aici aveam motoare de 3.500 de cai putere.

H.I.: Dar nu aveam pânze.

C.L.: Siguranța și confortul sunt altele. Noi am stat într-o cabină cu paturi, măsuță, grup sanitar. Masa era bine gătită și variată, nu am mancat vreo focă, pinguini, cum mâncau ei. Desigur, fără aia nu s-ar fi întors vii, chiar dacă după un an au făcut scorbut și alte boli de nutriție grave. 

Și tehnica foto s-a schimbat. Racoviță avea un Zeiss, deși n-a fost fotograf oficial. Fotograful oficial a lucrat mult pe plan film, în timp ce Racoviță a folosit un Zeiss stereoscopic și făcea niște clișee pe sticlă care erau duble. 

Asta i-a permis să facă apoi niște conferințe 3D, ceea ce era o mare noutate la acea vreme. 

H.I.:  Deci, de fapt, a fost mai bun ca noi, că noi n-am avut imagini 3D.

C.L.: Aparatul este acum la Institutul de Speologie din Cluj, dar fără obiectiv, care a fost furat de un ofițer sovietic în timpul războiului. 

Apropo de excursii, cum vă descurcați cu finanțările pentru așa ceva?

C.L.: Uite, de exemplu, eu ca să merg la peșteri, până să ies la pensie, mergeam în delegație de la Institutul de Geologie sau cu bani de la National Geographic, în anii prosperi de la început ai revistei. Sigur că nu-ți permiteai orice, dar din fericire peșterile sunt pe tot felul de coclauri și trebuie să fii cât mai aproape de ele. 

Asta o faci cu un cort, sau dormi într-o stână, nu în nu știu ce pensiuni sau hoteluri luxoase. Și atunci nu sunt costuri speciale. 

Desigur, sunt expediții unde e nevoie de bani. Eu am fost norocos că mai mereu, prin expediții, am fost invitat și mi s-au asigurat transportul și cazarea. Am fost într-o expediție de neuitat, de o lună: explorarea subacvatică a peșterilor submarine din Bermuda. Și să stai o lună acolo, să faci două scufundări pe zi și să vezi fauna aia extraordinară a fost un privilegiu neașteptat. 

Și să nu dispari în unul dintre acele triunghiuri misterioase…

De ce v-a luat nouă ani ca să scoateți cartea?

H.I.: La dus, eu m-am lipit de grupul care trebuia să facă filmul și am fotografiat pentru revistă. La întoarcere am făcut câte un articol, pe teme diferite și în National Geographic, și în Traveler. 

Apoi, ne-am ocupat de Parcul Natural Văcărești, care ne-a mâncat viața. Noi ne-am întors în martie 2012, iar în mai 2012 am făcut primul articol cu Parcul Natural Văcărești în National Geographic. După care a devenit obiectivul nostru comun. Ne-a luat patru ani să înființăm parcul, în condiții în care nimeni nu se opunea fățiș. 

N-a zis unul nu, toată lumea era de acord, dar nu se înființa.

De un an și ceva am lăsat ștafeta unei noi generații, de la Asociația Parcul Natural Văcărești, și atunci au început să ni se învârtă din nou rotițele.

Ce se mai întâmplă acum cu parcul?

H.I.: E într-o mare primejdie. Pentru că a fost dată legeaLegea 95/ 11.05.2016, legislatie.just.ro prin care se confiscă administrația de la ONG-uri și a fost preluat de ANANP, noua instituție care administrează ariile naturale protejate și le administrează doar cu numele. 

Au înlocuit administrația numită legal, prin concurs, cum am fost noi când am administrat locul timp de doi ani. Au venit pe acolo ca niște căzuți din cer, nu aprobă regulamentul, nu dau drumul la planul de management, nu introduc pază. 

Pe deasupra a mai venit și o secetă și nu este apă și, în loc să avem soluții de tras apa din Dâmbovița, nu putem să facem nimic, că nu mai suntem administratori. Suntem un fel de parteneri în administrare. 

Cât despre lipsa pazei, asta înseamnă că sunt incendii, ori din neglijență cu țigări, ori chiar puse, că i-am prins eu. Și e foarte frustrant.

Anul trecut a fost cel mai mare.

H.I.: A fost cel mai mare de până acum. Vegetația întotdeauna se reface, dar vedem crescând iarba, stuful. Copacii nu se mai refac. Nu știm nici ce daune sunt în faună…  Nu mă refer la elefanți, și la tot felul de gâze care sunt pe acolo și ard. 

E totuși o satisfacție că ați înființat parcul?

H.I.: Da. Dacă ar fi doar Parcul Natural Văcărești, eu pot să mă retrag liniștit, că mi-am făcut datoria. Tot zic că fotografii frumoase și bune fac foarte mulți, mulțumirea mare este să ai și un scop cu acele fotografii. 



Text de

Mihai Ghiduc

Redactor-șef. A oscilat între print (Opinia studențească, Men's Health, Maxim, Marie Claire) și online (Vice, Glamour, Slow Forward) până l-a prins din urmă revoluția tehnologică.

MEDIU|SCI-FACTS

5 animale pe care orașele le-au făcut mai inteligente

De Andrada Fiscutean 03/12/2020
Câinii vagabonzi traversează pe trecerea de pietoni, iar ciorile se folosesc de mașini ca să-și spargă nucile. Acestea sunt doar câteva exemple de adaptare la viața de oraș.
MEDIU|TENDINȚE

Cum vorbim despre schimbările climatice?

De Roxana Bucată 02/12/2020
Schimbările climatice sunt și o problemă de comunicare. Felul în care a evoluat vocabularul climatic arată cum se raportează omenirea la urgența climatică. De la vorbe la fapte este o cale lungă, însă, iar analiza mesajelor de mediu oferă niște explicații despre șansele de a evita catastrofa climatică și socială. 
MEDIU|SCI-FACTS

Viețuitoare din România care hibernează. Plus: hibernarea la om.

De Adriana Moscu 17/11/2020
Iernile blânde trezesc tot mai des animalele din hibernare. Asta în cazul în care te întrebai ce caută ursul în oraș în sezonul rece. 
MEDIU|TIPPING POINT

Aerlive, platforma care măsoara calitatea aerului din București în locul autorităților

De Adriana Moscu 09/11/2020
Poluarea catastrofală din București este atent monitorizată, de aproape un an, printr-o inițiativă online privată. Până acum, instituțiile statului ignoră rezultatele.