Zimbri. Foto de Daniel Mîrlea

Dusă la zimbri54 min read

De Alina Floroi 13.07.2020, ultima actualizare: 15.07.2020

La Armeniș, Măgura Zimbrilor, este unul dintre proiectele de reintroducere în sălbăticie a unui animal care, pe vremuri, domina Carpații. De șase ani, WWF România încearcă, prin proiecte de tehnologie și de antreprenoriat social, să-i facă să se simtă din nou acasă.

După ce i-am dat o mână de ajutor prietenei mele Oana Mondoc de la WWF România pentru organizarea unei tabere de arhitectură Camposaz în Armeniș, Măgura Zimbrilor, m-am pomenit că m-a tot chemat ba la un hackathon, ba la o misiune pe teren, până când m-am trezit om de bază în Panda Labs, divizia de accelerare de proiecte a WWF. Ba chiar mi-am schimbat și statutul din „it’s complicated” (mai ales de explicat) la „in a serious relationship” cu zimbrii.

Pe urmele zimbrilor

Când am văzut zimbri ultima oară, eram cu o trupă cu care îmi imaginez că aș putea face față dacă ar dispărea curentul electric și civilizația. Era februarie 2020 și iarnă cu zăpadă multă. Condiții ideale pentru a lua urma animalelor. Eram cu toții la un atelier de colaborare cu vânătorii locali din Armeniș. Toni și Georg, care conduceau workshopul de identificat urme de animale la care participam, au propus la sfârșitul atelierului să sărim din jeep-uri și să mergem după zimbri, pentru că văzuseră niște urme proaspete din mașină. Ne-am înțeles că două mașini ne vor recupera peste câteva ore de undeva mai departe, de pe drumul forestier.

În trupă era Toni, biolog și specialist în track-uit urme, nevasta lui, Carmelinda, Isabel, venită ca voluntar în task force-ul WWF, Devi, un olandez trecut prin diverse, fost bucătar și actualmente vânător și tracker, și Georg, un neamț sud-african care știe coclaurile din Măgura Zimbrilor și tot ce viețuiește împrejur mai bine ca localnicii, pentru că a stat trei ani acolo, ca voluntar.

Eram încântați că începe partea și mai distractivă a zilei. Eu am primit rolul de fotograf oficial, pentru că eram singura care mai avea ceva baterie la telefon. Erau urme de zimbri – o mică turmă și aparent doi pui. Am făcut câteva fotografii lângă care Toni a pus o riglă pentru măsurat. E important să faci pozele de sus, paralel cu solul, să vezi detaliile urmei cât mai bine.

Eram atentă la tot ce făceau trackerii, urmăritorii profesioniști de urme. Schimbau priviri încântate și arătau câte un arbore unde au rămas fire de păr de zimbru, maro și subțire, sau câte o creangă ruptă. Erau locuri unde radia aproape fosforescent urina și Georg se apropia cu mâna să vadă dacă se simte căldura, adică dacă au fost recent pe acolo. 

La un moment dat, Toni și Georg i-au făcut semn lui Devi să treacă el în capul coloanei. Eu mă concentram să țin pasul cu ei și mă uitam la detaliile pe care le indicau. Eram silențioși până la punctul că mergeam pe peticele de pământ, ca să nu facem zgomot și să speriem zimbri care ne-ar fi putut auzi de departe.

La scurtă vreme, Georg m-a întrebat dacă vreau să merg eu prima. Ce mai responsabilitate! Parcă eram la ascunsea în copilărie. Am pornit după urme. Am înțeles că erau doi zimbri. Unul s-a dus la copac și unul a luat-o ușor după. Într-un loc au stat mai mult. Apoi iar au pornit-o în sus, s-au întâlnit și cu ceilalți. Nu îmi venea să cred! Eram mult mai captivată acum decât atunci când doar urmăream ce făceau colegii.

Georg, care avea grijă și să ajungem la timp înapoi în Armeniș, ne-a zis șoptit că poate ar fi timpul să mergem mai rapid. Trupa s-a mai oprit pe lângă un sălaș căzut să se uite la niște urme de vulpe sau viezure și apoi am luat-o pieptiș prin zăpada zaharisită. Deja nu prea ne mai păsa de zgomot, acum trebuia să mergem mai repede. Eram încă oarecum în față, când îl aud pe Georg, șuierat, „Wait, the bison!” – și am încremenit. Pe culme se vedeau zimbri la galop, vreo șapte-opt siluete negre desenate ca într-un film manga. S-a auzit și o rumoare în depărtare, de la copitele lor. Au trecut ca un gând și noi am schimbat priviri încântate. Ochii Carmelindei străluceau de încântare. Doar Devi nu a apucat să îi vadă pentru că era prea în spate, dar și-a zis că vor mai fi șanse.

Urme de zimbri. Foto: Alina Floroi

Cum am devenit tree-hugger

După ziua aia, mi-am zis: „Așa vreau să fie toată viața mea!”. Să fiu afară în natură cât mai mult, cu oameni interesanți. După ani de școală și multe litere tocite la laptop cu proiecte de comunicare și tehnologie, mă întorc la ceea ce îmi plăcea să fac în copilărie.

De fel am studiat jurnalism și film, am lucrat în televiziune și publicitate și am fost manager de proiecte de tehnologie creativă. Am lucrat și la unul dintre primele makerspace-uri din țară, Laborazon.Mai multe despre activitățile Laborazon găsești pe site-ul laborazon.ro Aria mea este destul de vastă, astfel încât mă pliez să fac orice, de la clarificarea unor activități de proiect la spălat vase. După facultate, am stat 14 ani în București și apoi m-am întors în Brașov, când mi-am dat seama că vreau să devin tree-hugger și să las în spate ieșitul în oraș.

La Armeniș vin de doi ani de zile și tot atât timp mi-a luat să îmi dau seama că sunt „in a serious relationship” cu locurile, mai ales că acum mă știu cu mulți localnici și am ajuns să le știu datele de nuntă viitoare sau trecută.

Cum au fost aduși zimbrii în Armeniș

Suntem în Armeniș, locul reintroducerii acum șase ani a zimbrilor liberi în Carpații de Sud-Vest, lângă Munții Țarcu, între Herculane şi Caransebeş.„Aproximativ 20 de zimbri vor fi aduși în mai în Munții Țarcu”, mediafax.ro Aici sunt deja aproximativ 50 de indivizi, dintre care câțiva sunt pui, născuți aici, care hălăduiesc pe dealurile dintre Râul Alb și Râul Lung. De aceea, zona este supranumită Măgura Zimbrilor. Zona lor de circulație are zeci de mii de hectare și, odată, femela Guni a ajuns până pe Țarcu, la peste 2.000 de metri. Cum se știe asta? Avea la gât un colier cu un tracker prin satelit. 

Zimbrii, cele mai mari animale terestre din Europa, sunt rude cu bizonii americani, dar sunt câteva diferențe fizice între cele două specii. Primii fac parte din specia bison bonasus și au coarnele ca ale vacilor, părul maro și pufos care crește lung, în special în partea din față, pe piept și cap. Măsurat de la frunte până deasupra cozii, zimbrul poate măsura de la 2,1 metri la 3,5 metri. În medie, cântăresc cam o jumătate de tonă, dar un mascul zdravăn poate ajunge chiar aproape de o tonă. Zimbrii umblă liberi prin pădure și pe pajiști și uneori intră în contact cu localnicii. Câteodată mai mănâncă un prun sau coboară în sat, iar acest lucru nu este prea bine primit. 

Zimbri. Foto: Daniel Mîrlea

Cei aproape 2.500 de armenișeni sunt aproape niște orășeni, deși unele dintre satele din comună – Submargine, Feneș, Sat Bătrân – au un aspect rural și sunt răsfirate printre dealuri. S-au lăsat în mare parte de agricultură și le place comoditatea vieții de la oraș. Dispun de natură pentru a-și lua resursele: culeg fructe, au livezi pe dealuri aproape de pădure, iau lemn sau ies la vânătoare. Practică agricultura tot mai puțin, deşi pandemia i-a scos la „țarină” (câmp) mai cu sârg decât înainte şi s-au gândit să pună mai multe provizii în lada frigorifică la vară.

WWF urmărește în această zonă să realizeze un echilibru între protecția naturii și dezvoltarea comunității astfel încât cele două să coexiste în pace. Zimbrii au fost aduși de WWF împreună cu organizația Rewilding Europe„Să acționăm pentru o Europă mai sălbatică”, rewildingeurope.com în urmă cu șase ani în Armeniș sub umbrela unei inițiative multianuale, numită „resălbaticire”. Asta presupune aducerea unor exemplare dintr-o anumită specie într-un areal şi lăsarea lor în libertate cu speranța că vor forma o populație viabilă. 

La început, au venit 17 zimbri aduși cu tirul şi au stat câteva luni într-un țarc de acomodare, până au format o turmă. În fiecare an se transportă alte grupuri ce provin din centre de reproducere sau grădini zoologice din diverse țări, precum Suedia, Germania, Belgia, Italia. Biologii din echipa WWF au misiunea de a identifica exemplare diversificate genetic, într-un fond genetic limitat din cauza numărului mic de exemplare rămase – urmare a faptului că specia ajunsese aproape de dispariție.

Dar câteva zeci de zimbri s-au născut deja în sălbăticie în Armeniș. Viziunea este ca aceste animale masive să repopuleze Carpații la un moment dat. În acest moment, mai există o populație liberă în Parcul Natural Vânători NeamțDetalii despre parc pe site-ul lor, vanatoripark.ro și o a treia inițiativă de reintroducere în zona Munților Făgărași, ce aparține Fundației Conservation Carpathia.Despre proiectele fundației găsești informații pe site-ul lor, carpathia.org

Zimbrii au dispărut de peste tot în Europa din cauza vânatului excesiv și a extinderii exploatărilor agricole în detrimentul habitatelor naturale. La ora actuală, cea mai mare populație de zimbri liberi se află în Polonia, în Pădurea Białowieża. Acolo sunt aproximativ 900 de indivizi.

Zimbrii fac parte dintr-o specie „umbrelă” pentru că stimulează biodiversitatea. Ei sunt supra-numiți „peisagiștii” sălbăticiei, pentru că păstrează aspectul mozaicat al vegetației, adică un peisaj format atât din poieni, cât și zone de pădure. Astfel, creează loc pentru multe viețuitoare – de la gâze la carnivore mari –, dar și pentru plante. Biodiversitatea nu ar fi atât de „diversă” dacă ar exista doar pădure sau doar pășune. De asemenea, în plimbările lor, zimbri colectează semințe în blana lor pe care le scapă mai departe și astfel contribuie la răspândirea speciilor de plante.

Cum se face monitorizarea zimbrilor

Am mers prima dată la Armeniș acum doi ani. M-a chemat Oana Mondoc, o tipă blondă cu breton și minte de CEO, căreia nu-i stă nimic în cale să-și pună ideile în practică. Sunt un fel de hard disk și memorie RAM externă pentru ea când sunt workshopuri sau evenimente. 

Cu Oana eram amică de vreo câțiva ani, dar ne-am împrietenit mai bine după ce am participat la un hackathon de idei tehnologice pentru natură, care a avut loc la makerspace-ul experimental Modulab,Laborator de soluții creative la problemele comunității modulab.com în București. Am ținut legătura și am ajutat-o cu sfaturi când a implementat tabăra Camposaz,“Camposaz in the wild. Observatorul din Măgura Zimbrilor – Munții Țarcu”, e-zeppelin.ro în cadrul căreia arhitecți tineri au construit un observator în Măgura Zimbrilor, care a fost distins cu premii de arhitectură. Eu deja contribuisem la această tabără în Brașov, când arhitecții au realizat observatorul de pe vârful Tâmpa, așa că i-am zis Oanei cum să intre în contact cu cei de la Camposaz și cum să facă cu lemnul. Acest conceptMai multe detalii aici, camposaz.com dezvoltat de arhitecți italieni, presupune ca, timp de o săptămână, studenți sau arhitecți voluntari să construiască de la zero un observator în natură sau în oraș, inspirat de locul respectiv. Construcția este realizată total din lemn, tăiat și montat cu șuruburi la fața locului.

Oana Mondoc și Alina Floroi pe dealuri. Foto: Oana Mondoc

Eram cu cei de la Modulab în Armeniș să testăm niște trackere care urmau să fie amplasate pe zimbri, ca să știm tot timpul poziția lor. Atunci am mers cu jeepul pe un drum forestier cu Pătru, care are grijă de pădure. O parte din echipă avea un emițător, iar cealaltă parte un receptor și încercam să vedem dacă ele comunică. În timpul acesta luam și puncte de GPS ca să vedem ulterior care erau punctele cu semnal și care erau fără și să comparăm cu cotele de nivel de pe hartă. Ne-am lămurit că nu prea funcționa dacă aveam porțiuni de teren care întrerupeau semnalul între emițător și receptor, deci trebuia apelat la altă tehnologie. Astfel, echipa a stabilit că cel mai bine ar fi ca în Măgura Zimbrilor să se testeze ulterior un sistem care să aibă o antenă plasată la înălțime și conectată la internet (adică un gateway) și la trackerele de pe zimbri. Mai era important și ca trackerele să comunice pe distanțe mari, cu consum mic de baterie. La aceste nevoi răspunde protocolul LoRa.Informații despre acest protocol găsiți pe site-ul lor, lora-alliance.org

Tehnologia actuală de monitorizare a zimbrilor în Armeniș presupune un tracker destul de mare, fixat pe o zgardă, care se conectează la satelit. Este nevoie de monitorizare pentru ca cei care au grijă de bunăstarea zimbrilor, respectiv rangerii Matei Miculescu și Dan Hurduzeu, să afle poziția lor și prin tehnologia modernă, nu doar după urme, pentru a vedea dacă sunt bine, pentru a le duce sare sau hrană în timpul iernii. În plus, e bine ca rangerii să identifice locurile în care zimbrii petrec mai mult timp, pentru a ști unde să ducă turiștii.

Trackerele se amplasează de obicei atunci când sunt aduși zimbri noi și sunt eliberați în sălbăticie. Atunci ei sunt sedați pentru transport și gulerul cu trackerul li se pune când încă dorm. Trackerele transmit prin satelit puncte de GPS la fiecare șase ore, pentru a scuti bateria de consum. Un alt dezavantaj al tehnologiei este că datele vin la 24-48 de ore, nu în timp real. Doar o parte din zimbri sunt trackuiți. Se întâmplă și ca trackerele să nu mai meargă, fie din cauza epuizării bateriei, fie pentru că se desface zgarda sau se lovește trackerul și se strică.

Un task-force internațional în Armeniș

În vara lui 2018, la Armeniș, Oana adusese un „task force”. Erau șase absolvenți de facultate, interesați să facă ceva practic și să își pună numele WWF în CV. Ei urma să stea aici șase luni și fiecare avea roluri de observare a zimbrilor, realizare de trasee sau comunicare a proiectului. La momente de maximă activitate, am fost 12 la masă.

Oana m-a chemat și pe mine ca să ajut la definirea unor proiecte de „citizen science”, adică ce pot face concret localnicii prin mici acțiuni pentru a evalua natura din zonă, având la îndemână sau nu un telefon mobil pentru înregistrarea datelor din teren. În schimbul acestei implicări, localnicii primesc o recompensă care este pusă la dispoziția comunității, cum ar fi amenajarea unui spațiu pentru sărbători comunitare. 

Stăteam împărțiți în două case la Sat Bătrân, parte din comuna Armeniș, o așezare între dealuri, cu vedere spre Țarcu, pe firul apei Argena. În fiecare zi după micul dejun aveam misiuni în teren. Astarte, o româncă absolventă de medicină veterinară, studia cum se hrănesc zimbrii și care este impactul lor asupra vegetației. Ea mergea pe teren și se uita alături de belgianca Ariane la arborii decojiți și colecta fecale de zimbru în punguțe, pe care le trimitea la un laborator din București pentru a evalua conținutul de celuloză. 

Olandezul Danne avea misiunea de a identifica trasee tematice pentru turiștii care vin în zonă. Înalt, blond și cu ochelari de John Lennon, căra tot timpul cu el frunze și o carte pentru identificarea arborilor. Tristian, jumătate chinez, jumătate britanic din Țara Galilor, instala camere pentru a surprinde fauna sălbatică și zimbri. Era și Nicolo din Italia atunci, pasionat de AC Milan și de cafeaua de dimineață, care era specialist în cartografiere GIS (sisteme geografice informatizate) și care mai gătea din când în când.

Tot în acel anotimp, a apărut și Sebastian, un suedez tip ranger, care iubea caii și căuta în zonă un rol de ghid pentru turiști. Iar într-o bună zi, ne-am trezit cu două nemțoaice drăguțe, Cora și Tara. Veniseră cu autostopul din Germania până la Armeniș și erau studente la ecologie. Nu aveau nimic împotrivă să doarmă în cort în curtea cuiva și s-au alăturat la câteva acțiuni, inclusiv la primul atelier de identificat urme ținut de Toni câteva luni mai târziu.Mare parte din aventurile acelei perioade au fost documentate sârguincios de Bianca Ștefănuț, devenită parte a echupei WWF ulterior, magurazimbrilor.tumblr.com Era prezent și Cătălin de la Bike Attack Reșița,Informații despre organizație sunt pe site, bikeattack.ro care îi păstorea pe interni. 

Task force-ul internațional. Foto: Creative Broadcast

Fiecare își știa misiunea. Dimineața porneam în acțiune pe la 9, iar la 14 era masă în sat, la restaurantul La Gară. Acolo era și cartierul general unde se dădeau întâlniri cu localnici pentru stat la sfat. Seara găteam împreună, fiecare își găsea un rol. Toată lumea evita spălatul vaselor, dar de multe ori le spăla Tristian. Uneori ne uitam la filme, alteori Astarte și Ariane cântau la chitară și din voce. Jucam și jocuri precum unul propus de Toni, în care imiți sunete de animale din savană.

Oana Mondoc îi leagă pe toți acești oameni cu fire prin care trece curent electric. E plăcut, dar e și multă muncă în spatele organizării a astfel de misiuni. Printr-un sprint de șase luni alături de un task force se pot face progrese substanțiale care n-ar fi posibile cu oameni angajați full-time, la acel nivel de expertiză. Deci e un win-win și o abordare pe care WWF o are în zonă, precum și în alte țări de intervenție , ca Chile sau Vietnam.

Cu ochii la urme

Eu înțeleg că atunci când merg la Armeniș e vorba și de lucrat, de multe ori pe un laptop, dar cea mai fericită sunt atunci când ies pe teren.

Una dintre misiuni a fost să traduc din engleză în română la primul atelier de urme organizat pentru locuitorii și vânătorii din Armeniș în septembrie 2018. Scopul atelierului era de a oferi o înțelegere cu indicii suplimentare a vieții sălbatice din zonă. Toni Romani, specialist în tracking și ambasador al software-ului de monitorizare Cybertracker, a venit cu o metodă specifică de evaluare a cunoștințelor participanților despre animale.Aici găsiți mai multe despre ce face Toni, kokulandela.org Lucrurile au mers ață după ce Toni și-a notat în caiețel un vocabular de ajutor care conținea majoritatea animalelor din zonă: zimbru, căprior, mistreț, jder etc.

Deși traduceam, m-a chemat și pe mine la evaluare. Fiecare urmă era o întrebare și uneori trebuia să spui ce specie e, alteori dacă e piciorul din față sau din spate și uneori dacă merge repede, care e direcția sau cât de mare e animalul. Când am văzut prima dată o urmă de viezure, m-am gândit că arată ca un urs mic, dar nu am zis. Dar s-ar fi punctat și faptul că am gândit și eram pe aproape. 

Când te uiți după urme, atenția ți-e captată complet. Ești un detectiv care dezleagă un mister. Îți vine o idee care ar putea fi răspunsul ca un bilet care se printează la bancomat, dar apoi trebuie să găsești argumentele care să sprijine ipoteza. Creierul lucrează într-o ipostază care le era familiară strămoșilor noștri culegători-vânători, dar care pentru noi înseamnă consum mare de energie. De-aia ți se face foame mai repede decât de obicei când cauți urme.

La proba individuală nu am făcut mare brânză, dar la proba pe echipe am luat locul al doilea, alături de patru localnici. Am primit sfatul să petrec mai mult timp în pădure ca să învăț mai mult.

În căutarea urmelor. Foto: Alina Floroi

Măgura Zimbrilor, „capitala” Panda Labs în 2019

Anul trecut în martie, am fost în zona Armenișului o săptămână pe care am simțit-o din plin. Trezirea se dădea la 5 și mergeam cu mașina 15 minute până la cabana principală. Acolo erau încă 15 oameni față de cei șase de la cabana noastră și o echipă de filmare. Erau oameni din Kenya, Australia, China, Danemarca, Germania, Bulgaria, SUA, Franța și România veniți la ședința de kickstart a colaborării globale a Panda Labs.Aici aveți un video făcut de Creative Broadcast despre misiunea Panda Labs şi oamenii care fac parte din mişcare. youtube.com

Cele trei zile de workshop intens facilitat de Tudor Juravlea, ajutat de mine, au clarificat faptul că Panda Labs vrea să fie o divizie indie a WWF, cu rolul de a cataliza inovația accelerată în sprijinul naturii și de a o conecta cu investitori. Astfel, acțiunile de protejare și conservare a mediului s-ar putea întâmpla mai rapid decât azi, când se pierde mult timp în încrengătura birocratică a proiectelor multi-anuale din ONG-uri.

După generarea a zeci de post-it-uri galbene și după ce am stat la taclale cu oamenii din toată lumea, am avut senzația că aici în România suntem parte din ceva global și putem sta la masă cu toți oamenii care vor să facă ceva bine. Ba mai mult, noi aici stăm pe unul din „rezervoarele” de biodiversitate unice în Europa.

Workshop în Armeniș. Foto: Daniel Mîrlea

We Wilder sau cum implici comunitatea locală în dezvoltarea ei

Un proiect al echipei Panda Labs, care s-a născut un an mai târziu în aceeași cabană de lângă Lacul Rusca, e We Wilder,Totul despre inițiativă aici, wewilder.com adică o platformă atât pentru turiști, care protejează natura prin contribuția la serviciile locale, cât și pentru cei care vin aici să contribuie cu abilitățile lor.

Oana Mondoc a invitat oameni talentați preponderent din România, și nu doar de la WWF, care să lucreze împreună și să ofere idei despre cum să fie We Wilder ca brand şi ca funcționalități. Ideea era de a face un loc de şedere şi co-working pe Dealul Mare din Armeniş, care să reprezinte un model bun de replicat. Asta presupunea folosirea de materiale reciclabile, energie cât mai curată, ingrediente locale şi angrenarea localnicilor în crearea de servicii pentru vizitatori, cum ar fi experiențele culinare sau de vizitare a naturii. 

Fiecare dintre invitați ținea de o inițiativă interesantă. Pe arhitectură era Matius Ichim,“Primul studio de arhitectură din România specializat exclusiv în sfera arhitecturii de retail”, matius.ro pe realizarea construcțiilor Tukuma Works, pe sustenabilitate energetică EFdeN, Cei cu premii pentru case independente energetic efden.org pentru implicarea comunității cei de la AmbasadaDetalii despre proiectul din Timișoara găsești pe site-ul lor, plai.ro și cei de la MKBT,O organizație pentru regenerare urbană și dezvoltare locală, mkbt.ro pentru dezvoltarea afacerilor sociale Synerb,Informații despre ei găsiți pe site, synerb.org pentru facilitare Design Thinking SocietyDespre organizație, pe site, designthinkingsociety.com și încă câțiva la fel de importanți.

Prima zi a fost despre descoperirea culturii locale și a culminat cu o masă foarte bogată cu supă, sarme (adică sarmale), carne și prăjituri, după tradiția bănățeană care spune că, „dacă nu rămâne mâncare după masă, înseamnă că nici n-o fost”.

La prezentarea ideilor au venit primarul Cristian Vela, alături de soție, Bibi, unul din localnicii implicați în brunch-uri și ospitalitate, Matei și Danu, rangerii de la Măgura Zimbrilor, domnul învățător Ionuț și soția, Mihai și Monica Miculescu, un cuplu de gospodari care au ajutat la multe vizite ale oaspeților din zonă și gazdele Pătru și Lina. Le-au plăcut ideile prezentate, mai ales banca de semințe pentru legume care ar urma să fie la We Wilder și faptul că oameni pricepuți ar veni acolo să își doneze talentul pentru micile inițiative din Armeniș. 

Concret, în grădina We Wilder vor fi câteva căsuțe individuale, un corp central pentru bucătăria comunitară și spațiu de co-working, adunare și servire a mesei, precum și multe locuri de contemplare a naturii și o grădină de zarzavaturi. Toate acestea dublate de activități care angrenează comunitatea locală de la transport, ingrediente locale, pregătirea mesei, experiențe și colaborare în dezvoltarea altor servicii locale.

Oana era în culmea fericirii că localnicii sunt încântați de proiect. Le-a zis într-un discurs cu vocea tremurând de emoție că proiectul este pentru ei și că este ca o platformă de comunicare cu lumea și cu natura.

Armenișul iarna. Foto: Oana mondoc

Toate răspunsurile sunt în contactul cu natura

În martie anul acesta, am fost iarăși la Armeniș o săptămână ca să traduc între track-erii Devi și Simon și localnici. Era în perioada când se punea în practică tot un proiect al Panda Labs, de observare a prezenței animalelor sălbatice în Măgura Zimbrilor cu ajutorul unor echipe mixte formate din localnici și trackeri profesioniști. Cu ajutorul unui soft specializat, numit Cybertracker, aceștia au avut misiunea de a înregistra urmele de animale. 

Pentru această participare, localnicii primesc o recompensă colectivă decisă prin mecanisme democratice și participative. În urma discuțiilor de grup și a votării online, cei implicați în proiect s-au hotărât că își doresc reabilitarea unei stâne vechi cu scopul de a servi drept loc de luat masa și adăpost pentru localnici și vizitatori. Ne-am înțeles să mergem împreună pe teren și să studiem urmele de animale sălbatice. 

Am fost în al nouălea cer, pentru că era exact ce îmi doream, să petrec mai mult timp afară și să mă dumiresc mai bine cu urmele. După parcurgerea a opt km pe zi, pot să spun că sunt pe calea cea bună să diferențiez mistrețul de căprior. Mistrețul are niște pinteni laterali, nu în spate precum căpriorul. Localnicii au luat exemplu de la Devi să se uite de foarte aproape la urme, să nu le fie teamă să se aplece cât mai mult și să pipăie urma, ca să vadă dacă pământul e uscat sau proaspăt. Au oferit și ei cunoștințe interesante despre comportamentele animalelor – care dintre ele, de exemplu, nu ies când ninge – sau despre zonele pe unde le place acestora să circule. Uneori au fost discuții mai aprinse pentru identificarea animalului și a rămas o vorbă împăciuitoare între noi: „poa’ să fie”.

Urmă de animal. Foto: Alina Floroi

Într-una din dățile când am venit la Armeniș, am uitat un săpun la casa de oaspeți a unor localnici. Când m-am întors, l-am găsit aici și am avut revelația că e ca și cum mi-aș fi lăsat periuța de dinți acasă la prietenul meu și relația devine mai serioasă.

Așa că, venită pandemia, Oana m-a îndemnat să o petrec aici și am văzut iarna cum se transformă în primăvară și înfloresc pomii fructiferi. Am pus răsaduri, am făcut focul și am gătit mai mult decât oricând. Am urmărit păsările în plimbări zilnice, în care m-a însoțit King, cățelușa care ne-a adoptat. După acest timp, când mă pregătesc să mă întorc acasă, îmi dau seama ce bine ne face natura, mai ales acum când Covidul i-a obligat pe mulți să stea într-un apartament de bloc. Serios, toate răspunsurile sunt în contactul cu natura.

Și voi puteți veni aici!

Înainte să sară toate de pe șine din cauza COVID-19, planurile zbârnâiau în grupul de lucru al Panda Labs pentru a construi We Wilder, spațiul colaborativ rural din Armeniș. Pentru anul acesta, strategia a fost ajustată spre ce se poate realiza ușor, astfel încât pe deal vor apărea câteva căsuțe de tip Chillya, proiectate de arhitectul Matius Ichim.“Chillya reprezintă o formă de aplicare a conceptului danez Hygge”, matius.ro

La We Wilder sunt așteptați toți cei care vor să se conecteze cu natura și vor să doneze talentul și timpul lor unor proiecte locale, astfel încât comunitatea să se dezvolte prin ospitalitate. Este un alt mod de a vedea turismul, un fel de „volunt-turism”, dar parcă în zilele noastre nu e nevoie să explic prea mult că e nevoie de o schimbare de mentalitate în tot ce facem, inclusiv pentru companii. Are mult mai mult miez să ajuți natura şi în acelaşi timp să trăieşti în mijlocul unei comunități precum cea de la We Wilder, decât să donezi sec prin Pay Pal din când în când şi să te simți absolvit. Chestia e că ajuți pe mai multe nivele, în primă fază vizitând locurile şi apoi, dacă se găseşte un rost, să ajuți cu abilitățile tale.

Până una alta, rangerul Matei este gata să te ghideze în vizitele la zimbri. Grupurile nu pot fi mai mari de șase oameni. Casele oamenilor din zonă, precum cea din Sat Bătrân de unde scriu acum, și căsuțele de la We Wilder te adăpostesc. Faci baie în cascada Șopot sau în lacul Rusca dacă îți plac experiențele revigorante. Iei cărările la pas și cauți păsări cu binoclul sau cu auzul. Seara vezi stelele și stai la povești cu oameni interesanți de pe aici sau din alte locuri. Mergi cu bicicleta pe drumuri asfaltate între sate sau pe drumuri forestiere pe lângă râuri.

Eu o să fiu probabil pe aici și vara asta, cu Oana și King, așa că sper să stăm la un foc și un pahar de răchie de prună, să mâncăm niște mălai (un fel de chec sărat din făină de porumb și grâu) și să povestim. Dacă nu într-un week-end oarecare sau în concediul de vară, poate la festivalul „de urme” pe care vrem să îl facem în septembrie, unde vrem să împărtășim cu mai multă lume această îndeletnicire atât de captivantă.

Câțiva oameni din taskforce-ul internațional. Foto: Bianca Ștefănuț



Text de

Alina Floroi

Mentor în comunicare la metoda educativă ProtoShop, care implică imprimarea 3D. Colaborator al WWF. Implicată în proiecte de tehnologie creativă cu Laborazon. A început cu jurnalismul și mai scrie când și când.

MEDIU|STUDII

Când viitorul copiilor e în joc, românii devin mai conștienți de schimbările climatice

De
Mădălina Vlăsceanu este profesor asistent de psihologie la Universitatea din New York și conduce Laboratorul de Cogniție Colectivă al instituției. Ea a coordonat recent un studiu internațional despre cum trebuie diseminate mesajele climatice pentru a fi percutante. Rezultatele au fost centralizate într-o aplicație web.
MEDIU|OVERVIEW

Nu mai poți scrie „ecologic”, „natural” și „sustenabil” pe etichete fără dovezi

De
Producătorii nu vor mai putea folosi denumiri precum „ecologic”, „natural” sau „sustenabil” pe etichete dacă nu aduc dovezi solide, conform unei noi directive europene. Legea care va intra în vigoare din 2025 încearcă să combată fenomenul de greenwashing. 
MEDIU|FYI

Eco-impact: Europenii vor fi despăgubiți dacă se îmbolnăvesc din cauza poluării

De
Uniunea Europeană vrea să elimine poluarea aerului până în anul 2050. Un nou acord stabilește norme foarte stricte pentru emisia de noxe și compensează cetățenii afectați de ea.
MEDIU|SOLUȚII

Cum se pot recicla anvelopele și materialele plastice printr-o metodă termică veche

De
Descompunerea termică ajută la ecologizarea a două industrii prelucrătoare majore din UE, iar asta ar putea duce la reducerea substanțială a emisiilor de gaze cu efect de seră.