Cerul de la miezul nopții și lunile lui Jupiter

În „Cerul de la miezul nopții”, filmul SF pe care Netflix l-a lansat pe 23 decembrie, omenirea explorează un satelit imaginar al gigantului gazos ce combină tot ce au au mai bun cele patru luni majore reale.

Netflix îți propune, chiar înaintea Crăciunului, cel mai recent film regizat de George Clooney, care este și principalul protagonist, o dramă sci-fi post-apocaliptică intitulată „Cerul de la miezul nopții”/„The Midnight Sky”. Pelicula este adaptarea romanului SF de succes „Good Morning, Midnight” de Lily Brooks-Dalton, publicat în 2016.

Acțiunea se petrece în 2049, la trei săptămâni de la un eveniment catastrofal nespecificat – dar despre care știm că a fost neașteptat, rapid și provocat de o greșeală –, care face Pământul nelocuibil. Pericolul se îndreaptă spre Groenlanda, acolo unde, Augustine Lofthouse (Clooney), un savant în vârstă și suferind de o boală terminală, rămâne să locuiască în Observatorul Barbeau, în timp ce restul lumii e evacuată spre un loc mai sigur – din nou, nespecificat.

De aici, el încearcă să contacteze echipajul unei nave spațiale, Aether, care se întoarce, fără să fie avertizat de situația de pe Pământ, dintr-o misiune de explorare a lui K-23 –  un satelit ficțional al planetei Jupiter care ar putea găzdui viața. Misiunea lui Lofthouse este complicată de apariția lui Iris, o fetiță mută, aparent lăsată în urmă de cei evacuați, și de puterea scăzută a antenei, care-l obligă să călătorească spre o altă stație, prin frigul arctic, de unde ar avea șanse mai mari să comunice cu Aether.

Felicity Jones într-o misiune în exteriorul navei Aether. Foto: Netflix.

În afară de Clooney și de Iris (Caoilinn Springall), filmul își petrece mult timp alături de cei cinci membri ai echipajului de pe Aether, interpretați de Felicity Jones, David Oyelowo, Tiffany Boone, Demián Bichir și Kyle Chandler. Pentru Lofthouse, să-i avertizeze pe cei cinci este important și pentru că, se pare, a avut un rol important în stabilirea misiunii lor – la începutul filmului, într-o conferință, un Lofthouse tânăr (jucat de Ethan Peck) vorbește cu entuziasm despre K-23 și posibilitatea ca acest satelit abia descoperit al lui Jupiter să găzduiască viața, dar și de faptul că doar o vizită a acestuia poate stabili acest lucru.

Cât de realist e K-23?

K-23 e ficțional și, având în vedere că în momentul de față sunt cunoscute 79 de luni ale lui Jupiter, unele nu mai mari de un kilometru diametru, va rămâne ficțional. Ce este însă interesant despre acesta este că scenariștii au combinat în el elementele cele mai importante pentru susținerea vieții din patru dintre cele mai mari luni a gigantului gazos și  chiar de pe Jupiter însuși.

Lunile lui Jupiter, primii sateliți, în afara Lunii, de care a aflat omenirea, sunt cunoscute încă din 1610, atunci când au fost observate de Galileo Galilei și, în paralel, de astronomul german Simon Marius. Galilei e mai celebru, motiv pentru care cei patru sateliți, Io, Europa, Ganymede și Callisto, sunt numiți chiar „sateliții galileeni” ai lui Jupiter.

Revenind la K-23, luna ipotetică a lui Jupiter, aceasta are activitate vulcanică (precum Io), ceea ce o face să se încălzească din interior spre exterior (precum Jupiter), o atmosferă potențial respirabilă (pe Europa și Ganymede găsești oxigen) și orbita potrivită (precum Callisto, cea mai îndepărtată lună majoră a lui Jupiter, care e protejată de radiațiile generate de planetă).

De fapt, alături de planeta Marte și de Titan, cel mai mare satelit al lui Saturn, unele dintre lunile lui Jupiter sunt văzute și de mulți cercetători drept potențiali candidați atât pentru eventuale stații de cercetare sau, într-un viitor mai îndepărtat, a unor colonii umane, cât și pentru existența unor forme de viață extraterestră.

Există o serie de motive pe care le-am sumarizat în acest infografic:

Pot lumile lui Jupiter să găzduiască viața?

De fapt, Jupiter este cea mai mare planetă din Sistemul Solar, mai mare decât toate celelalte la un loc. Este singura planetă care emite mai multă căldură decât primește de la Soare, și asta din cauză că se rotește cu o viteză incredibilă și că are un miez compus, în mare, din hidrogen metalic. O zi de pe Jupiter durează puțin sub 10 ore, deși are un diametru de 11 ori mai mare decât Pământul.

Căldura emisă de planetă ar putea compensa, pe suprafața sateliților acestuia, mult mai puțina căldură primită de la Soare, însă nu până la nivelul temperaturilor de pe Pământ. Gigantul gazos reflectă lumina soarelui suficient pentru ca zilele de pe sateliți să fie luminoase, dar cam aici se opresc avantajele. Câmpul magnetic imens al planetei și radiațiile dense pe care le emite, precum și faptul că toți cei patru sateliți sunt în rotație sincronă cu Jupiter – adică au mereu aceeași față îndreptată spre planetă – sunt vești mai puțin bune.

Detaliu cu suprafața Europei. Foto: NASA/JPL-Caltech/SETI Institute

De aceea, se consideră că cei mai potriviți candidați pentru găzduirea vieții ar putea fi Callisto și Europa. Prima, de o mărime apropiată lui Mercur, este suficient de îndepărtată de planetă, mai puțin influențată de prezența celorlalți trei sateliți, acoperită cu roci și gheață și chiar cu un posibil ocean subteran. În ciuda faptului că e marcată de cratere străvechi, e și cea mai protejată de radiații. Europa, deși e mai aproape de Jupiter și e mai mică decât Luna, e acoperită cu greață și are și ea un ocean subteran. Se presupune că oamenii ar putea fi protejați de radiații, dacă și-ar stabili cartierul general în interiorul acestui strat de gheață – gros de 50-100 km.

Detaliu cu suprafața lui Io. Foto: NASA/JPL/USGS

Și Ganymede ar putea fi un candidat, deși mai puțin probabil. E cel mai mare satelit din sistemul solar – dacă s-ar învârti în jurul soarelui ar putea fi considerat planetă –, are o atmosferă subțire din oxigen, probabil și un ocean interior și un câmp magnetic propriu, datorită miezului masiv din fier. De fapt, doar Io poate fi scoasă definitiv din calcul. Suprafața e mai aproape de cum ne închipuim că e Iadul, decât de ceva locuibil, acoperită de sulf și compuși de sulf, lacuri și râuri de lavă, peste 400 de vulcani activi și erupții vizibile din spațiu. În ciuda acestor imagini apocaliptice, temperatura de la suprafață e de -170°C.

Cât durează călătoria spre Jupiter?

Cât despre explorarea lunilor lui Jupiter, până acum acest lucru a fost făcut cu ajutorul unor nave spațiale automate. Misiunile Pioneer, Voyager, Galileo, New Horizon și Juno au adus tot mai multe informații despre planetă și sateliții ei, nu doar cei patru majori ci și restul de 75 descoperiți. Dintre acestea, doar Galileo și Juno au intrat în orbită în jurul planetei, restul au trecut pe lângă în drum spre alte destinații.

Aether, îndreptându-se spre Pământ. Foto: Netflix.

În film, Aether se întoarce după o misiune de doi ani, ceea ce înseamnă că, mai probabil, doar zburat în jurul planetei cât să aterizeze pe ipotetica lună K-23 și să o exploreze o dată. Durează cam 550-600 de zile pentru o navă de acest timp doar să ajungă la Jupiter. Pentru intrarea în orbită, din cauză că nava trebuie să deceleze suficient, traseul devine mai complicat și durata se mărește semnificativ. Juno a avut nevoie de 1.795 de zile (adică aproape cinci ani), iar Galileo de și mai mult, peste șase. O misiune umană către lunile cunoscute ale lui Jupiter va avea nevoie de descoperiri noi în ceea ce privește propulsia spațială și supraviețuirea oamenilor în spațiu pe perioade importante.

Cerul de la miezul nopții/The Midnight Sky va fi difuzat pe Netflix începând cu 23 decembrie. Regia: George Clooney. Scenariu: Mark L. Smith. Cu: George Clooney, Felicity Jones, David Oyelowo, Tiffany Boone, Demián Bichir, Kyle Chandler, Caoilinn Springall.

Acest articol este susținut de Netflix România.