Consultant ONU: Refugiații au nevoie de bani și internet, nu de corturi36 min read

Andreea Bodea, expert în dezvoltarea adăposturilor din taberele internaționale pentru refugiați, spune că fiecare criză are nevoie de soluții diferite, dar la fel de rapide. 

Lucrează cu refugiații încă din anii 1990, din timpul facultății. Însă, atunci când am discutat, Andreea Bodea se afla în Brașovul natal, și nu la granița României cu Ucraina, unde m-aș fi putut aștepta să o găsesc. Se întâmplă asta pentru că țara noastră este membră a Uniunii Europene și instituția pentru care lucrează Andreea, Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi al Naţiunilor Unite (UNHCR), intervine rar și mai mult la nivel consultativ în țările UE care se confruntă cu astfel de crize. 

Totuși, Andreea îmi spune că o echipă de urgență, formată din mai mulți colegi de-ai ei, a fost detașată în România pentru o perioadă de trei luni și, în prezent, pune bazele operațiunii pe care o vor desfășura aici, în viitor, dacă situația va escalada. „Atunci, probabil, o să mă cheme și pe mine. Le-am spus că m-ar interesa să fiu parte din structura de coordonare, cumva paralelă cu operațiunile din teren. O astfel de structură aduce împreună toți actorii din zonă, gestionează și actualizează informațiile de pe teren”, explică Andreea. 

Din 2017, Andreea Bodea este funcționar superior civil și în construcții în cadrul UNHCR – agenție înfiinţată în 1950 de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite și mandatată să conducă şi să coordoneze operaţiuni internaţionale pentru protecţia refugiaţilor. Scopul principal al agenției este să apere drepturile şi bunăstarea refugiaţilor. Cu alte cuvinte, se asigură că toată lumea îşi poate exercita dreptul de a solicita azil și de a se stabili într-o altă țară, de a se integra local acolo sau de a se reîntoarce acasă, atunci când situația o permite. În plus, UNHCR ajută și apatrizii – oamenii fără cetăţenie.

O astfel de misiune nu e deloc ușoară. În primul rând, pentru că nicio criză nu seamănă cu alta, iar unele nevoi solicită schimbarea regulilor din mers. Și este întotdeauna în contratimp, fiind vorba de o categorie de oameni vulnerabili, terorizați, dezorientați, traumatizați, fugăriți sau fugiți din calea unor conflicte care le-ar putea pune viața în pericol. 

Isaccea, România, 8 martie 2022. O voluntară a Crucii Roșii Române ajută la curățarea corturilor unde refugiații se pot odihni după ce au ajuns la graniță. Foto: Andreea Câmpeanu/Getty Images

Somnul guvernanților naște inițiative civice

În criza actuală, însă, toată lumea vrea să ajute pe toată lumea. Societatea civilă are un grad de implicare peste orice așteptări. Dar este important ca refugiații să primească ajutorul de care chiar au nevoie. „La noi, este foarte mare nevoie de coordonare, de raportare la anumite norme și principii care trebuie aplicate în crize”, spune Andreea Bodea. „Și asta nu se întâmplă încă. Avem o tonă de voluntari, foarte multe organizații și este un haos. Totuși, e foarte bine că s-a întâmplat așa, pentru că, probabil, autoritățile n-ar fi fost în stare să răspundă prompt fără ajutor civil.”

Andreea Bodea mai spune că echipa de urgență a UNHCR detașată în țară este la dispoziția statului și crede că acesta n-ar trebui să ezite să ceară consiliere.  

De altfel, incapacitatea statului de a se descurca fără sprijinul societății se observă cu ochiul liber nu doar în plan real, ci și virtual. Pe site-ul oficial al Guvernului României, la începutul crizei, s-a creat o platformă, Ucraina – Împreună ajutăm mai mult.Link, aici: gov.ro Evident, întregul site arată ca și cum ar fi fost făcut pe genunchi de un programator amețit, aterizat aici după ce a călătorit în timp din alt secol. Noroc că autorităților li s-a întins o mână de ajutor de către cei de la Code for Romania, care, în urma unor discuții cu oficialii și alți parteneri privați, au creat o nouă platformă, dopomoha.ro. „Dopomoha” înseamnă „Ajutor” în limba ucraineană. 

Pe această platformă creată de Code for Romania în parteneriat cu Departamentul pentru Situații de Urgență al Ministerului Afacerilor Interne, Agenția ONU pentru Refugiați, Organizația Internațională pentru Migrație și Consiliul Național Român pentru Refugiați, civilii care fug de războiul din Ucraina pot găsi toate informațiile relevante pentru a căuta protecție în România. 

Dopomoha.ro este disponibilă în limbile română, ucraineană, engleză și rusă și poate fi accesată prin browser de pe orice dispozitiv. 

Berlin, Germania, 6 martie 2022. Un panou indică direcții pentru persoanele care fug din Ucraina sfâșiată de război după ce au sosit cu un tren din Polonia, la gara principală Hauptbahnhof. Foto: Carsten Koall/Getty Images

O nouă lume, cu noi nevoi primare

Când ajung la graniță, majoritatea refugiaților ucraineni întreabă, înainte de orice, unde pot găsi Wi-Fi sau unde-și pot încărca telefoanele.

Similar, în criza din Balcani, fugarii întrebau același lucru: „«Aveți Wi-Fi?» «Unde-mi încarc telefonul?» «De unde pot să-mi iau cartelă?» Însă prima oară când am ajuns acolo era un cer liber, nici pomeneală de internet”, își reamintește Andreea. Treptat, au pus prize în fiecare zonă de primire. La un moment dat, au construit un panou cu 100 de prize, cu rafturi unde lumea putea să-și lase telefonul. 

CITEȘTE ȘI: Războiul cibernetic din Ucraina nu decurge conform așteptărilor

Accesul la conectare online a ajuns să fie o nevoie primară. Înainte să întrebe unde găsesc apă, unde sunt toaletele, unde-și spală copiii sau unde primesc îngrijiri medicale, oamenii căutau prize și internet pentru a putea comunica. Refugiații au nevoie de informație la zi, trebuie să afle rute de acces, să țină legătura cu familia, cu cei de-acasă, dar și cu cei din grupul în care se află. 

E foarte important să ai acces la comunicare și la rețele sociale, crede Andreea. „Dreptul la conexiune virtuală ar trebui să fie inclus în lista de nevoi primare dintr-o tabără, poate chiar în drepturile omului. Dacă dreptul la educație este un drept al omului, nu văd de ce dreptul la informare, la a accesa rețele de comunicare online, ar trebui să fie mai prejos.”

Din fericire, operatorii de telefonie mobilă și servicii de internet au înțeles repede nevoia de comunicare și conectare a refugiaților. Astfel că, în primele zile ale războiului, Telekom Mobile, Orange, Vodafone sau Digi au oferit gratuit apeluri, SMS-uri și trafic de internet în roaming, și au donat inclusiv cartele GSM prepay cu credit inclus. „Operatorii telecom din România oferă refugiaților din Ucraina minute, SMS-uri și cartele SIM gratis” economica.net 

Moria, Grecia, 2018. O fetiță refugiată se uită spre cameră în timp ce are grijă de fratele său mai mic, într-o tabără improvizată în afara centrului de primire Moria, pe 25 septembrie 2018. Foto: Milos Bicanski/Getty Images

Nicio criză nu seamănă cu alta. Sau ce poate merge rău? Totul

În cazul de față, momentan, nu există o soluție clară pentru criza refugiaților ucraineni, pentru că lucrurile se pot schimba de pe-o zi pe alta. Și, oricum, crizele refugiaților sunt profund diferite între ele, crede Andreea. 

În 2013, de exemplu, a fost în Camerun, unde refugiații veneau din Republica Centrafricană. Acolo, oamenii erau pur și simplu măcelăriți și fugeau peste graniță, cu animalele după ei. S-au ridicat tabere, însă a devenit repede clar că oamenii nu ar mai trebui să fie adăpostiți în tabere cu corturi și că „salvatorii” nu ar trebui să se mai raporteze la astfel de situații ca la unele pasagere, ci ca la unele care se pot permanentiza. Preferabil, crede Andreea, ar fi ca acești refugiați să fie primiți de comunități, așa cum se întâmplă în prezent cu cei din Ucraina, să se discute, mai degrabă, de așezarea și integrarea lor, care să funcționeze în raport cu situația fiecărui stat-gazdă. 

Un alt tip de criză a fost cea din Balcani, când sirienii plecați din Turcia se suiau în bărci și ajungeau în Grecia. „Am lucrat câteva luni la granița dintre Grecia și Macedonia, când încă erau granițele deschise, când treceau zeci și sute de mii de oameni, se suiau în tren și mergeau înspre Serbia, apoi se îndreptau spre Germania. Acolo am avut tabere de tranzit, toată lumea trecea, nimeni nu voia să stea. Doar că Grecia era țara care trebuia să-i primească pe teritoriul ei”, își amintește Andreea Bodea. 

Elenii aveau un sistem legislativ de primire a migranților, ba chiar și un Minister al Migrației, doar că le lipsea capacitatea să proceseze zeci și sute de mii de oameni pe zi, care oricum nu voiau să ceară azil în Grecia, ci să ajungă în Germania. Potrivit reglementărilor internaționale, refugiatul trebuie să ceară azil în prima țară în care intră, când a trecut prima graniță sau în primul loc în care viața nu îi e pusă în pericol. 

Soluția a fost gândită pentru o mai bună funcționare a sistemului și pentru a preveni migrarea masivă către state mai atractive economic. Detalii, aici: europarl.europa.eu Cu toate acestea, deseori, lucrurile nu funcționează fără a restricționa circulația refugiaților. Aceste măsuri coercitive îngrădesc libera alegere și sunt puternic criticate pentru că, de-a lungul timpului, s-au dovedit ineficiente, costisitoare, consumatoare de timp și au dus la multiple încălcări ale drepturilor omului – deci sunt o povară pentru toți.

Reforme, restructurări, regândiri și bani cash

O criză are nevoie de soluții simple și ușor de aplicat. Așa că ONU a început să se gândească la alternative, precum cazare la particulari sau în regim hotelier și bani donați în mod direct, fără intermediari, fiecărui refugiat în parte.

„Nu mai putem să oferim genul de adăposturi sau cazări așa cum am făcut prin alte locuri, de zeci de ani. Oamenii au alte nevoi”, spune Andreea. „Dar putem să le dăm cash, iar dacă au niște bani asupra lor, se descurcă unde să doarmă și ce să mănânce. Este o idee discutată și în contexte africane, când oamenii s-au revoltat că ONG-urile și alte instituții conduse de omul alb vin și le spun cum ar trebui să se-ntâmple lucrurile. De să ce vii cu toată logistica asta, când ai putea să le dai niște bani și să își construiască singuri casa?”

Cel mai adesea, refugiații primesc bani într-un cont din care pot să-i scoată și să-i folosească, dar există tot felul de sisteme prin care pot primi banii direct pe telefon. Foarte mulți refugiați sirieni din Liban sau Iordania au adoptat deja acest sistem și primesc bani lunar.Mai multe despre această soluție, aici: ​​unhcr.org 

Idlib, Siria, 2020. O femeie siriană strămutată spală haine pe coridoarele unei școli primare transformate într-un adăpost improvizat pentru refugiați. Foto: Burak Kara/Getty Images

Ce facem, totuși, cu atât de mulți bani?

O altă problemă dificil de gestionat într-o situație de criză sunt donațiile. Care, în funcție de gradul de empatie pe care criza îl stârnește în donator, pot fi multe. Foarte multe.
„La nivel global, în domeniul acțiunii umanitare, există o structură de coordonare creată cu aproximativ zece ani în urmă, după experiența cu tsunami-ul din Indonezia”, spune Andreea. „Ca și acum, în criza ucraineană, toată Planeta a fost atunci impresionată de ce s-a întâmplat, plus că foarte mulți europeni au murit acolo, pe plajă, fiind în vacanță. S-au donat foarte mulți bani, extrem de mulți.” 

S-au adunat în zonă mii de oameni cu tone de bani, organizații, fundații, ONG-uri, biserici, companii internaționale. „Absolut toată lumea era acolo. Bani și haos total. Se-ajunsese la conflicte”, își amintește Andreea. „Se făceau un fel de ședințe regionale, se întâlneau cu toții, vorbeau, dar se lăsa cu ceartă: ăsta e satul meu, vreau eu să-l reconstruiesc pe tot, se făceau evaluări, se duceau să vadă ce nevoi are satul respectiv, ONG după ONG, zi după zi, într-una venea unul, în alta altul. Între timp, oamenii așteptau să fie ajutați de cineva, dar nu apărea nimeni sau veneau peste câteva luni, pentru că trebuia să-și scrie proiectele, să acceseze fonduri. Acolo s-a văzut nevoia de coordonare.” 

Finanțatorii mari, care au dat bani pentru reconstrucție, au pus și ei piciorul în prag. Așa a apărut o structură complexă la nivel ONU, care, împreună cu alte federații și ONG-uri internaționale, e împărțită pe sectoare de activitate. Unul se ocupă de nevoile de bază, altul de drepturi, altul de dezvoltare, de îndeplinirea obiectivelor, de protecție, mâncare, apă, sanitație, de adăpost și acomodare. Se numesc clustere și fiecare dintre acestea are un lider sau doi la nivel global. Când izbucnește o criză, acest sistem declanșează un răspuns la nivel local prin care se creează o structură de coordonare pe sectoare. Este finanțat din fondurile care se strâng prin apeluri și sunt accesate de structura globală.

„Ultimul apel, cel pentru Ucraina, ieșit săptămâna trecută, însumează 1,7 miliarde de dolari necesari pentru șase luni. Este cel mai mare apel de până acum, este incredibil. Și ăsta e doar apelul de asistență umanitară de urgență”, spune Andreea. 

Elevi în tabăra de refugiați din Kakuma, Kenya. Foto: D. Willetts Wikimedia Commons

Fără țară, fără joburi, fără diplome. Despre oamenii nimănui

Andreea Bodea spune că nu poate să găsească nicio corespondență crizei actuale cu altele, din trecut. „Sunt peste trei milioane de oameni care au părăsit țara în trei săptămâni. Nu s-a mai întâmplat asta niciodată. O criză care a dislocat foarte mulți oameni în foarte scurt timp a fost criza din Myanmar, când populația musulmanăEste vorba de grupul etnic rohingya: en.wikipedia.org din nordul țării a fugit în Bangladesh, căsăpți, cu ce aveau pe ei. Au fost în jur de 700.000 sau 800.000 de mii de oameni în câteva zile. Acum, sunt vreun milion, în total. Locuiesc cu toții într-un fel de tabără. N-au statut de refugiați, sunt apatrizi, pentru că Bangladeshul n-a semnat convenția internațională pentru refugiați. Îi țin acolo, nu-i dau afară, nu-i trimit înapoi, pentru că sunt în pericol de moarte, dar nu au niciun fel de statut. Acea criză va continua, acei oameni nu vor putea pleca nicăieri.” 

De altfel, Administrația Biden a stabilit oficial că violențele comise împotriva minorității rohingya de către armata statului Myanmar reprezintă un genocid și crime împotriva umanității,„Biden administration rules Myanmar army committed genocide against Rohingya”, reuters.com au spus mai mulți oficiali americani. Măsura vine în sprijinul eforturilor internaționale de a trage la răspundere junta militară care conduce acum țara din sud-estul Asiei. 

Niciunul dintre acești refugiați din grupul etnic rohingya nu se poate integra, nimeni nu poate munci, nu beneficiază de educație instituțională. În acea tabăra gigantică există centre de zi pentru copii, dar nu și școli, pentru că guvernul din Bangladesh nu le-a permis să-și creeze un sistem de școlarizare cu un curriculum. „Nimeni n-o să aibă nicio diplomă, de niciun fel, niciodată”, spune Andreea.

„În plus, apar tot felul de conflicte, e vorba totuși de o populație de un milion de oameni înghesuiți unul într-altul,”Mai multe despre situația la zi a din refugiaților din Bangladesh, aici: reliefweb.int completează ea. „Indicii arătau că densitatea populației era, la un moment dat, aproape ca în Hong Kong. Când am venit să organizăm tabăra, ne-am întrebat ce putem face, pentru că pe orizontală nu se mai putea extinde. Plus că zona era accidentată, când ploua apăreau alunecări de teren. Cum să le tragi drumuri când ei stau în niște adăposturi de bambus, unii într-alții? Era ca o favelă gigantică.” 

Aglomerația din astfel de tabere este și motivul principal pentru care izbucnesc foarte multe incendii. Din fericire, Andreea spune că în Bangladesh a avut noroc cu o echipă foarte bună, de la ingineri la organizatori. A lucrat în colaborare cu o altă agenție ONU, UN Habitat, specializată în dezvoltare și regenerare urbană. S-a propus dezvoltarea taberei pe verticală. Era nevoie de adăposturi cu etaj, care se puteau construi relativ ușor, pe structuri de bambus sau de metal. 

Însă situația era politizată, așa că autoritățile nu au susținut ideea echipei. I-au spus Andreei: „«Cine o să-ți finanțeze ție adăposturi cu etaj, uite cum trăiesc oamenii în satul de alături, poate chiar mai rău decât în tabăra asta, așa, precară cum e.» Cu toate astea, după multe certuri, am reușit să facem un proiect pilot și acum, la trei-patru ani distanță, au început construcțiile”.

Printre multe alte probleme, în astfel de tabere există și situații de încălcare a drepturilor omului, în special abuzuri sexuale asupra femeilor și copiilor. Mișcări de genul #metoo au dezvăluit multe laturi sumbre ale vieții în taberele de refugiați, prea puțin discutate înainte. 

Apar, adesea, situații nemaiîntâlnite. „Refugiații din Republica Centrafricană, o populație seminomadă, aveau foarte multe vite pe care le-au luat după ei, cu asta se ocupă”, spune Andreea. „Se mută cu ele de colo-colo, decia trebuit să ținem cont de faptul că bărbații nu vor sta în tabără și că femeile nu-și vor putea construi singure adăposturi. Așa că am angajat mână de lucru din satele vecine.”

Przemysl, Polonia, 8 martie 2022. Oamenii care au fugit de războiul din Ucraina se odihnesc într-un adăpost temporar pentru refugiați –un fost supermarket TESCO –, după ce au fost transportați de la granița poloneză cu Ucraina Foto: Omar Marques/Getty Images

O criză cu final încă nescris. Ca multe altele

Fără doar și poate, criza actuală a refugiaților din Ucraina este una majoră, însă gestionarea milioanelor de oameni care părăsesc țara natală și se risipesc pe tot globul ar putea fi ceva mai ușoară ca în cazul altor crize. 

Nu e aceeași situație ca în cazul crizei din Balcani, de exemplu, unde nu toate țările au oferit condiții decente de trai pentru refugiați. Unul dintre motive, des întâlnit, pentru astfel de atitudini ostile, este frica statului respectiv că refugiații nu vor mai pleca de pe teritoriul său. „Statul care primește refugiați îți pune la dispoziție teren să construiești, dar temporar, cât stau acolo”, explică Andreea. „Ți se atrage atenția să nu le faci case de piatră, mai bine din plastic. Nu vor ca situația să se permanentizeze, descurajează integrarea. De ce? Pentru că astfel de crize impactează negativ economia unei țări, dacă nu pe toată, măcar a unui sector sau a unei zone. Apoi, au impact asupra mediului – în Myanmar s-au tăiat sectoare întregi de vegetație. Pe-acolo, elefanții aveau o zonă de trecere și, pentru că acum e blocată, atacă oamenii din tabără. Nicio autoritate nu i-a primit cu brațele deschise pe refugiați. Merkel a fost prima care a schimbat foaia.”

Sunt și foarte multe tabere de refugiați, precum în Kenya sau Liban, care s-au transformat, de fapt, în orașe, unele vechi de 50 de ani. Unii refugiați pot să ceară cetățenia, dar cei mai mulți n-o primesc. În cele mai fericite cazuri, pot participa la programe de relocare în alte state sau chiar pe alte continente. La ONU există o secție întreagă dedicată apatrizilor. „Populația de apatrizi din lume este imensă. O grămadă de oameni care nu au niciun fel de statut. Nimeni nu știe ce o să fie cu ei”, spune Andreea.

Din fericire, ucrainenii nu au acest statut. Au, însă, nevoie de tot atât ajutor care oricare alt om care și-a lăsat țara în urmă pentru a nu-și lăsa și viața acolo.