Despre furnici, oameni și lecțiile războiului15 min read

De Mark W. Moffet 03.06.2019, ultima actualizare: 14.04.2023

Doar oamenii și insectele sociale au populații suficient de mari pentru a se implica în războaie pe scară largă. Dar cum apar aceste conflicte?

Dacă te uiți suficient de atent, observi că societățile moderne seamănă cu cele ale furnicilor mai mult decât cu cele ale celor mai apropiate rude ale noastre, cimpanzeul și bonobo-ul. Niciun cimpanzeu nu a creat autostrăzi, reguli de trafic ori infrastructură; nu a muncit în linii de producție ori în vreun efort complex de echipă; și nu a realocat, social, o forță de muncă în alte scopuri – iar lista poate continua.

Motivul este că societățile tuturor speciilor au anumite imperative care depind de mărime, și doar oamenii și anumite insecte sociale au populații care pot exploda până la un nivel de multe milioane. O comunitate de cimpanzei cu o sută de membri, de exemplu, nu se ocupă de probleme de sănătate publică, însă unele metropole ale furnicilor au, la propriu, echipe sanitare. Înainte ca un număr mare de indivizi să poată să trăiască împreună în armonie, pe termen lung, e nevoie de apariția unor anumite „rotițe” sociale, fie că sunt formate prin efort intelectual (la oameni) ori prin moștenire genetică (la furnici).

Reversul medaliei este că, cu cât un grup e mai mare, cu atât sunt mai diverse – și mai extreme – reacțiile agresive față de outsideri. Iar când ne gândim la similaritățile, uneori șocante, dintre oameni și insectele sociale, o paralelă fascinantă este existența, la ambele tipuri de organisme, a războiului.

Cuvântul „război” a fost folosit (într-un mod cam imprudent, zic eu) pentru a descrie tot felul de conflicte în rândul animalelor ori oamenilor. Acestea pot include raiduri ori alte tipuri de atacuri mici și uni-direcționale. Pe mine, însă, cel mai mult mă interesează emergența acelui tip de conflict care ne vine automat în minte atunci când ne gândim la război, un concept pe care l-am definit într-un articol din 2011 pentru revista Scientific American drept „implicarea organizată a unui grup împotriva altui grup, în care ambele tabere se confruntă cu riscul distrugerii totale”. Cum apar, oare, astfel de războaie?

Un grup de cimpanzei care se strecoară pe teritoriul altui grup pentru a omorî un singur cimpanzeu – modul lor clasic de operare atunci când atacă outsideri – nu este chiar un război. În mod similar, societățile mici de furnici își asumă rareori astfel de riscuri mari. De exemplu, furnicile din specia Acanthogonathus, din Costa Rica, formează colonii de numai câteva zeci de indivizi, care cuibăresc într-o ramură putrezită la mijloc. Cu o casă care necesită atât de puțin efort pentru a fi îngrijită, conflictele cu vecinii sunt rezolvate prin fugă, nu prin violență. O colonie formată din numai câteva furnici se poate muta pe altă ramură fără un preaviz prea mare.

Același scenariu era valabil și pentru societățile de vânători-culegători, în care trăiau și strămoșii noștri, formând grupuri mici, cu puține proprietăți și fără structuri permanente pe care să fie nevoiți să le apere. Nu că nu s-ar fi dedat la a masacra alte grupuri – însă o astfel de acțiune ar fi avut puține avantaje, și multe riscuri. Când apăreau probleme în relațiile cu vecinii, era, de obicei, mult mai ușor să se relocheze ori, dacă trebuiau să răzbune o acțiune a celuilalt grup, se furișau pe teritoriul rivalilor, omorau unul sau doi oameni, apoi fugeau – în stilul raidurilor observate la cimpanzei.

Pe măsură ce societățile umane au crescut în dimensiune, s-au dezvoltat și formele de agresiune pe care le puteau aplica, precum și scara ori intensitatea lor. Pe insula Noua Guinee, triburi de câteva sute de indivizi se confruntă ocazional în bătălii. Când am călătorit acolo, în urmă cu 25 de ani, am fost norocos să ratez la scurt timp un astfel de eveniment. În faza inițială a războiului, cele două tabere se confruntă de la distanță, aruncând sulițe ori săgeți către liniile inamice, către ținte care se apără cu scuturi de lemn. Luptele sunt mai degrabă simbolice, decât periculoase, cu puține decese. Chiar dacă astfel de evenimente pot escalada în luptă de aproape, corp la corp, se pot termina și fără o confruntare sângeroasă.

Biologii Bert Hölldobler și Edward O. Wilson au comparat aceste bătăi ale triburilor din Noua Guinee – denumite „nothing fights” de către tribul Maring, de exemplu – cu confruntările la fel de ritualizate dintre coloniile de mărime medie ale furnicilor de miere (honeypot ants), ale căror cuiburi pot ajunge la câteva mii de indivizi.

Furnicile de miere vânează termite, ca hrană principală. Dacă două colonii descoperă amândouă același cuib cu vânat gras, furnicile se adună într-un fel de arenă de luptă în care muncitoarele din fiecare colonie se ridică pe picioarele din spate și își dau târcoale. În general, furnicile muncitoare de dimensiuni mari vin din cuiburi mai mari, deci diferența de mărime dintre ele poate indica ce echipă va câștiga dacă cele două colonii s-ar lua la bătaie cu toate efectivele. Când unul dintre cele două grupuri pare să piardă „turneul mărimii”, muncitoarele sale se retrag – și foarte rapid. Confruntarea devine letală doar dacă furnicile mari pot lua urma celor mici până la cuibul acestora.

Mai sunt și alte strategii pentru a evita un război total. O specie de furnică pe care am observat-o în Ecuador, care formează colonii tot de mărime medie, răspunde la atacurilor unor dușmani mai puternici rostogolind pietricele peste intrarea în cuib, pentru a-l apăra, o tehnică folosită în istoria noastră și de vechii locuitori ai Capadociei, în Turcia. Iar când o muncitoare dintr-o anumită specie de furnici din Borneo intră în contact cu un inamic, ea explodează practic, strângându-și corpul atât de tare, că își rupe exoscheletul aruncând un lipici galben și toxic, produs de o glandă internă. Intrusul moare, astfel, înainte să poată să fugă la cuibul său și să raporteze locația coloniei.

În unele cazuri, însă, chiar și aceste bătălii „teatrale” și raiduri de mici amploare pot duce la eradicarea unei societăți întregi, dacă conflictele continuă an după an, până când una dintre cele două tabere este omorâtă cu totul. E o situație pe care o întâlnim și la cimpanzei: în anii 1970, pe când lucra în Parcul Național Gombe, din Tanzania, Jane Goodall a observat cum o comunitate de cimpanzei a eliminat în mod incremental, dar brutal, pe o alta.

Războiul pe scară largă este aplicat aproape mereu doar de către societățile mari – în cazul nostru, al oamenilor, folosind tehnici rafinate de-a lungul secolelor, încă de pe vremea Imperiului Roman. Nicio altă specie de vertebrată nu recurge la astfel de operațiuni agresive care le pot pune în pericol societatea – însă unele insecte sociale o fac. Gradul de mărime a populației de la care atât oamenii, cât și furnicile trec de la raiduri cu riscuri mici și lupte ritualizate la război organizat pe scară largă este, potrivit estimărilor mele, undeva în zona de la 10 000 la câteva zeci de mii de indivizi.

În majoritatea cazurilor, agresiunea atinge nivelurile de apogeu în societățile formate din sute de mii de indivizi. Războaiele dintre coloniile furnicilor argentiniene (Linepithema humile), o specie invazivă, care controlează regiuni întregi din sudul Californiei și din altă părți ale lumii, se soldează cu milioane de victime în fiecare săptămână, de-a lungul unor granițe care se pot întinde pe mulți kilometri. Fără arme și bombe, furnicile folosesc puterea numerelor și a mușchilor pentru a-și domina rivalii, atacând victimele din mai multe părți și rupându-le în bucăți.

Un motiv probabil pentru posibilitatea apariției războiului între societățile mari, atât la furnici, cât și la oameni, ține de o ecuație economică de bază. Comunitățile mari au o productivitate mai mare pe cap de individ: au nevoie de mai puține resurse pentru a hrăni și găzdui fiecare individ. Rezultatul este o rezervă de forță de muncă care poate fi folosită după nevoie – la furnici, în general drept soldați. Din fericire, națiunile noastre au la dispoziție și alte alegeri, nedisponibile furnicilor, putând investi aceste rezerve de muncitori nu doar în armate, ci și în alte zone, precum entertainment-ul, artele ori științele.

Și, în loc să se ascundă după pietre, precum acele furnici din Ecuador, oamenii pot alege și să facă alianțe cu alte societăți similare, ceva imposibil pentru furnici. Iar această căutare a păcii demonstrează cât de impresionantă este puterea cerebrală a speciei noastre.



Text de

Mark W. Moffet

Mark W. Moffett este biolog, profesor asociat la Muzeul Smithsonian și visiting scholar la Departamentul de biologie evoluționistă de la Universitatea Harvard. Este autorul a patru cărți, cea mai recentă fiind „The Human Swarm” (Roiul uman). Îi puteți citi articolele și pe doctorbugs.com.

SOCIETATE|SOLUȚII

Cetățenii contribuie la dezvoltarea unui trai sustenabil în Europa

De
Locuitorii europeni din mediul urban au un cuvânt de spus în a face orașele lor mai prietenoase cu oamenii și cu mediul.
SOCIETATE|SOCIAL MEDIA

Frauda cu sugar daddy e prințul nigerian pentru generația internet

De
Înainte de toate: dacă ai primit un mesaj în care cineva se oferă să-ți fie sugar daddy și să-ți dea bani săptămânal doar pentru conversație, cel mai probabil e țeapă.
CULTURĂ|BOOK CLUB

Alte 14 cărți gastronomice recente. De la vinuri la leurdă și de la mămăligă la shaorma în versuri

De
Anul 2023 a fost atât de generos cu volumele despre gastronomie încât a fost nevoie de două articole (și două luni), pentru a le prezenta pe toate.
SOCIETATE|BS DETECTOR

Cum au ajuns banii cash noua conspirație preferată a conservatorilor?

De
De la Costi Ioniță la Diana Șoșoacă, tot mai mulți influenceri și politicieni încearcă să te convingă că guvernul vrea să te controleze și soluția e să-ți ții banii la saltea. Cât de mult adevăr e în această nouă conspirație de import?