Ne bagă Statul în boală?14 min read
Icoane plimbate cu camionul. Primari care luptă cu COVID-ul prin mătănii. Străzi spălate cu detergent și păzite cu arma. Statul și societatea și-au ieșit din matcă. Definitiv? Răspund trei oameni de științe sociale.
În timp ce noi deveneam, articol după studiu și rețetă după tutorial, licențiați de ocazie în virusuri, seriale și pâine cu maia, Statul se dădea de trei ori peste cap în fața pandemiei, aruncând societatea cu picioarele în sus. Pentru ochiul antrenat al psihologului, sociologului sau antropologului, dar și pentru pielea iritată a cetățeanului supus carantinei, schimbările sunt evidente și sensibile. Mai grave pot fi urmările pe termen lung.
„Până la urmă, ce rămâne din toată povestea asta este moștenirea acestui episod numit COVID. Interesant va fi cum se vor raporta oamenii la societate după ce au făcut această pauză îmbibată de frică. Tendința pe care toată lumea începe s-o observe este de a valoriza un stat paternalist, un tip de patriarhalism”, mi-a explicat, la telefon, Sorin Predescu, doctor în psihologie socială.
O scurtă recapitulare a ultimelor săptămâni, dar și a discuției cu Sorin Predescu: la provocări noi, apelăm, instinctiv, la obiceiuri vechi. Criza medicală globală a crescut nivelul de anxietate și frică la cote de alarmă. În lipsa unor alternative, ne-am repliat, mai degrabă, spre convenții și tradiții. Pentru a păstra ordinea socială, statele au apelat, deseori, la ultimul model testat: starea de război, un model de operare care revalorizează rostul statelor naționale.
La cinci ore diferență de fus orar, din Vietnam, Raluca Nagy, antropoloagă, completa pe messenger: „Știm de la psihologi că întru-un moment de criză vezi adevărata față a omului, pentru că lumea reacționează pe baza unor reflexe bine împământenite; ce vedem acum e că reflexul globalizării nu există, doar ni se pare; suntem retrograzi la cel național(ist). Statele îşi fură, la propriu, măștile de sub nas, vezi cazul SUA-Germania. Iar statul național, de la Hobsbawm citire, ştim că e clădit pe fantasmagorii romantico-erotice de tipul Traian s-a îmbinat armonios cu Decebal, proces care s-a întâmplat, în mare măsură, cu unu-două-trei secole în urmă, depinde de fiecare cum a apucat. Nici n-are cum să apeleze decât la reflexele lui întemeietoare – misticism, fabulație, religie, profeții şi deochiuri, toate fiind uneltele la îndemână atunci, la crearea lui”.
Raluca, cercetător la Univesity of Sussex, stabilită în Saigon, a avut ocazia să observe reflexele naționale de apărare în fața pandemiei înainte ca aceasta să fie recunoscută ca atare de către Europa și restul planetei. Vietnamul, în vecinătatea imediată a Chinei, a trebuit să reacționeze ferm sau simbolic încă din luna ianuarie, perioadă în care primea, în mod normal, vizita a milioane de turiști chinezi. Cu aceeași situație, dar și cu aceeași precaritate a mijloacelor de protecție, s-au confruntat și alte state din Asia de Sud-Est. Un caz care i-a atras atenția este Indonezia, o țară care „a fost în negare până când a fost prea târziu. Au insistat că n-au niciun caz datorită rugăciunilor. Ministrul de Interne încuraja populația să mănânce broccoli, preşedintele binecuvânta jamu, un fel de leac băbesc. Un alt ministru se ţinea cu dinţii de o ipoteză deja contrazisă științific și faptic bine de tot, cum că virusului nu prea îi place căldura”.
Dacă privim în perspectivă, vedem același tipar de reafirmarea autorităţii prin ritual şi ceremonie, inclusiv prin practici care țin strict de gândire magică. Între rugăciunile colective împotriva virusului din Filipine și elicoptere care stropesc cu apă oxigenată Sectorul 6 din București, diferența este minoră. Preoții care au făcut cu avionul și icoană la purtător înconjurul Republicii Moldova sunt la fel de eficienți ca gelul antibacterian distribuit de autorități alături de kiwi bogat în atotputernica Vitamina C. Situațiile excepționale cer gesturi simbolice, dar mai ales acțiune.
„Întotdeauna a existat un ritual asociat situațiilor de urgență, cu sau mai puțină relevanță, de la camuflaj la gesturi de distanțare socială”, mi-a explicat Sorin Predescu. „E un mod dublu de a gândi, cumva vrem să credem că o astfel de măsură are sens, e un pic legat de gândirea magică și ritualurile asociale unui fel de wishful thinking. Dorința este evident, de a reduce cumva frica pe care a reușit să o instaleze în societate coronavirusul. Pe de altă parte, acțiuni precum difuzarea imului național prin boxele mașinilor de poliție sunt menit să valorizeze în principal conformitatea și obediența, inclusiv la statul național, versus excentricitate și nesupunere”.
Dacă lărgim perspectiva, vedem în aceste manifestări de forță un eșec al unui model politic și social pe care îl credeam definitiv. Satul global s-a baricadat în case. Drepturile și libertățile individuale s-au restrâns, uneori voluntar, pe termen nelimitat. În acest sens, Sorin Predescu remarca un „faliment al statului neoliberal și incapacitatea acelei mâini invizibile a pieței de a regla lucrurile în situații de criză”. Raluca Nagy mi-a atras atenția asupra contradicţiei evidente între o pandemie şi economie globale şi o putere polítică încă naţională. În cuvintele ei: „nu mă pot abţine să remarc absenţa curentă a instituţiilor transnaţionale; adică unde e, de exemplu, Uniunea Europeană în toată afacerea asta? Statele se descurcă singure, ştirile sunt despre Italia face, Spania drege, Germania cere. Revenind la Asia de Sud-Est sau chiar la un cerc concentric mai larg, Asia-Pacific, observ fix acelaşi lucru: suntem în plin stat naţional, doar pe alocuri şi foarte şubrezit de acest miraj al globalizării”.
Statul, întrupat și în dregătorii săi mărunței, este puternic și prezent. Cam asta ne transmit gecile de piele vag ofițerești purtate de către miniștri la televizor, militarizarea conducerii spitalelor, defilările de paradă cu dezinfectanți și/sau arme semiautomate. Paradoxul este că această demonstrație de putere, acest (ab)uz de uniformă arată un Stat care nu funcționează așa cum promitea, un eșec al instituțiilor și mecanismelor pe care le investim cu speranță și încredere, prin vot și taxe.
Călin Cotoi, profesor și doctor în științe sociale la Universitatea București îmi rezuma starea nației, de fapt a națiilor, într-un e-mail: „Avem un stat slab, dar dur, o clasă de mijloc fantasmatică, prinsă între criză economică și autosuficiență morală, și fantezia sau dorința biopolitică (Biopolitica se referă la mecanismele puterii de reglementare a aspectelor biologice al populației: natalitate, mortalitate, morbiditate. Biopolitica și bioputerea sunt termeni care au câștigat recunoaștere prin lucrările lui Mai multe informații despre conceptele lui Foucault sunt disponibile pe criticallegalthinking.com) de a avea o Românie normală. Un spațiu încărcat de magie între elicoptere cu apă oxigenată, reale sau nu, fumigații publice și salvare a țării prin stat acasă. În unele sate din Mozambic, șefii satului se plimbă noaptea pe străzi, strigând spre vrăjitori și anunțând că îi pot vedea și, deci, contracara. Poliția de pe la noi, într-un exercițiu magic clasic, cuplat cu un pic de biopolitică, anunță din mașini că vede boala și controlează populația. Ca lucrurile să devină cu adevărat spectaculoase, ca și magia națională, poliția cântă, uneori, și imnul de stat.
Ce se întâmplă astăzi în România carantinară trimite, aproape prea evident, la discuțiile despre biopolitică, la ruptura dintre puterea politică suverană care pedepsește prin moarte și cea care ajută populațiile să trăiască sau le lasă să moară. Pare că trăim, foarte direct, bioputerea, ca politică a populațiilor, a vieții, bolii, productivității sau lipsei lor de productivitate.”