Artur Widak/NurPhoto via Getty Images

Twitter vs. Trump. Momentul care a făcut rețelele sociale prea puternice.

De Iulian Comănescu 13.01.2021

Ce bine că Twitter l-a blocat pe Trump! Dar dacă ne făcea asta nouă, pe 10 august 2018?

„Pe lumea asta”, asaltul Capitoliului a fost un moment unic și îngrijorător al democrației, nu numai de peste Ocean: acela în care un președinte american în exercițiu a întrerupt ordinea constituțională a Statelor Unite. „Pe lumea cealaltă”, virtuală, știrea este alta: Facebook și Twitter au devenit în mod definitiv, din platforme, publisheri. Adică se ocupă cu adevărul.

Informația că Twitter și Facebook au suspendat definitiv – sau pe termen nelimitat – conturile lui Donald Trump a fost breaking news. Motivul suspendării: discursul paralel cu realitatea (post-adevăr, alternative facts, fake news, oricum l-am numi) pe care l-a avut constant Donald Trump, mai intens după primele zile ale lui noiembrie, atunci când a început să devină clar că a pierdut alegerile în favoarea lui Joe Biden. Trump a vorbit în mod repetat despre fraude electorale, iar followerii l-au crezut. Așa a ajuns gloata să dea buzna în Capitoliu în ziua când rezultatul alegerilor era validat de Congres, acțiune din care au rezultat nu numai macularea simbolică a democrației, ci și cinci morți.

L-au blocat mult prea târziu… prea târziu pentru ce?

O opinie larg răspândită în aceste zile e că blocarea conturilor s-a produs mult prea târziu – ca dovadă faptul că răul ideologic a trecut deja din virtual în realitatea fizică, sub forma bâtelor, a geamurilor sparte și a tuturor celorlalte. Că Facebook și Twitter s-au comportat fățarnic, mimând adeziunea la reguli și, în realitate, permițând sub diferite pretexte un gen de delir conspiraționist care creează engagement și deci bani. Trump a mințit abundent pe rețele încă din campania electorală din 2016, cu o asemenea constanță și obstinație, încât la un moment dat un autor de la The New Yorker se întreba exasperat: „Cât timp/de câte ori/până când va mai fi enunțul «Trump a mințit» o știre?” 

Totuși, ar trebui să ne amintim de motivul pentru care am început să folosim rețelele: presa clasică era din ce în ce mai greu de digerat, promova unele non-știri convenabile pentru politicieni și ascundea alte lucruri, mult mai interesante pentru noi. În 2012 sau 2013, Facebook era platforma ideală pentru organizarea marșurilor de protest anti-Roșia Montană și anti-establishment și pentru activismul în favoarea acestor cauze sau a altora, la care ne-am raliat. Ceva asemănător s-a întâmplat în România și în 2018, la protestele din iarnă și la cel din 10 august, dar și, începând de la sfârșitul primului deceniu al acestui secol, în întreaga lume: „Revoluția Twitter” din Moldova, din 2009, dar și de protestele din Iran (2010) sau Primăvara Arabă (2011).

E destul de greu să ne așezăm mental în Zeitgeist-ul acelor vremuri, dar să nu uităm că toate aceste lucruri s-au putut petrece fiindcă marile platforme sociale se declarau, la vremea respectivă, agnostice – indiferente la adevărul sau falsitatea a ceea ce postau utilizatorii pe ele, atâta timp cât nu era vorba de nazism, pedofilie și altele asemenea. Libera exprimare și șansa oricui de a „exploda” în peisajul informațional erau cuvintele de ordine. La libertatea de expresie se adăuga o „receptivitate colectivă” nemaiîntâlnită, dată de viralitatea intrinsecă. Aceste lucruri au dus lumea înainte.

Cu timpul, a fost însă clar că acest gen de laxitate în privința a ceea ce fac și spun utilizatorii poate fi la fel de bine folosit și cu rea intenție, la fel ca microtargetarea și datele demografice pe care rețelele le vând cu succes. Pentru Facebook, lucrurile au început să arate foarte prost în 2018, când scandalul Cambridge Analytica a scos la iveală folosirea unor date personale ale utilizatorilor achiziționate în mod dubios de această firmă de consultanță, pentru diseminarea de neadevăruri despre anumiți politicieni. 

Dar, în mod ironic, primele necazuri ale Facebook, azi o platformă pe care înfloresc conspirațiile alt-right, se leagă de bias-ul (părtinirea) liberal(ă). În 2016, Gizmodo publica„Former Facebook Workers: We Routinely Suppressed Conservative News”, gizmodo.com relatarea unui fost angajat al platformei, care spunea că din fluxul de știri curatoriat„curated” – îngrijit de oameni și nu de agregatoare pe care îl avea la vremea respectivă, editorii excludeau știrile de interes pentru conservatori (republicani). Facebook a îngropat proiectul destul de repede.

Facebook și Twitter sunt într-o situație imposibilă

Era o tentativă nu doar abandonată, ci și destul de timidă de a face ordine în lucruri. De ce timidă? Fiindcă rețelele sociale s-au născut în ethosul libertarian și anti-sistem al Silicon Valley, în primul rând, și nu au în ADN instanțe de adevăr sau ierarhii de gestionare a conținutului. Și, mai ales, în al doilea rând, fiindcă a-ți asuma adevărul sau neadevărul celor postate de utilizatori e o bătaie de cap uriașă, care se lasă și cu scăderea celebrului engagement.

Însă Facebook și Twitter sunt victimele propriului succes astral. Pentru ele, problema „gestionarea conținutului cu impact politic” a crescut exponențial față de numărul de utilizatori, iar în momentul în care companiile de acest fel au devenit giganți globali, presiunea publică pentru adevărul și relevanța conținutului a devenit imposibil de evitat.

CITEȘTE ȘI: Ar trebui reglementate Twitter și Facebook?

Vrând-nevrând, mai ales aceste două rețele, care depind de cuvântul vorbit, a trebuit să se transforme în instanțe de verificare a adevărului, iar problema e dacă o platformă cu atâția utilizatori („producători de conținut” sau „prosumeri”, am fi jubilat pe limba lui 2006 sau 2009) poate funcționa ca publisher. Altfel spus, ca o redacție clasică, cu câteva zeci sau sute de jurnaliști, cu mecanisme bine stabilite de colectare și verificare a informației – dar și cu o autoritate centrală care realizează un sumar relevant. 

Impresia mea e că răspunsul e negativ, mai ales dacă ne gândim la powerpoint-urile penibile după care s-a dovedit că subcontractori prost plătiți se ghidează în suspendarea postărilor extremiste sau pornografice. Sau după modul cum unii dintre noi ne-am trezit blocați în cele mai bizare situații. Dar, vrând-nevrând, Facebook și Twitter nu au de ales, trebuie să facă asta – și au și făcut-o, cu Donald Trump. Iar asta e ceva cu un impact nemaiîntâlnit.

Post-evenimente, pe 9 ianuarie, The New York Times scria„Twitter’s Ban on Trump Shows Where Power Now Lies”, nytimes.com că prin suspendarea lui Trump, Twitter arată „unde e puterea”. Marele asset al lui Trump, ca politician, înainte și după pierderea Biroului Oval, a fost contul cu 88 de milioane de followeri: e un simulacru de politician, dar unul al naibii de puternic. Un cont activ l-ar fi transformat pe Trump, după 20 ianuarie 2021, în „făcător de regi” în Partidul Republican (scuzați oximoronul). Decizia de suspendare e un gest politic letal, pe care nimeni altcineva decât Twitter nu l-ar fi putut face. Îl expediază pe Trump în afara mainstreamului comunicațional și politic, într-o nișă conspiraționistă din care îi va fi foarte greu să iasă.

Dacă asta ne bucură, acum, să ne gândim că privim tweet-urile lui Donald Trump cu aceeași furie perplexă cu care Mircea Badea privea mesajele anti-PSD în 2012.

Giganții lui 2021 au picioare de lut, dar se mișcă cu talent

Recapitulând, momentul în care ne aflăm e următorul: companiile de tehnologie au ajuns să decidă soarta statelor-națiuni și fac asta la modul „improvizațional”, cum scrie The New York Times. Au devenit instanțe ale adevărului cu impact global. Dar au competențe foarte vagi în materie de ceea ce fac (uneori, „habar n-au ce fac” ar fi mai potrivit).

Dacă această situație ni se pare înspăimântătoare, să ne mutăm la o întrebare conexă: sunt Facebook și Twitter „eterne”, giganți globali care își vor păstra poziția pe termen lung – sau vor sfârși ca MySpace, Orkut, Hi5 sau Second Life? În primul deceniu de după 2000, Internetul „ne obișnuise” cu apariția meteorică a unor fenomene Web 2.0 care și-au pierdut fără excepție, după câțiva ani, baza de utilizatori. Eu tind să cred că Facebook și Twitter își vor păstra poziția, pe termen măcar mediu, dar mă declar dispus să mă las convins și de contrariu. 

Deocamdată, acești uriași cu picioare de lut politice și mușchi corporatiști supradezvoltați au forța de a respinge din ecosistemul virtual majoritatea amenințărilor – să ne gândim numai la faptul că Parler, clona de Twitter conspiraționistă și mai puțin moderată a fanilor lui Trump, a fost scuipată din app store-urile proprii de Apple și Google, ceea ce îi limitează posibilitățile de expansiune drastic. Iar Amazon a amenințat că îi taie hostingul. Ceea ce e bine, fiindcă limitează și teoriile conspirației, dar e rău, fiindcă limitarea e unilaterală, privată și, în plus, o decizie anticoncurențială.

Oricât de caragialesc sună această dilemă, ea nu are o soluție punctuală – fie ea de esență legislativă sau principiu de advocacy. Ne putem imagina – nu foarte greu, fiindcă asta se întâmplă deja – o lume în care cei „cinci mari” (Amazon, Apple, Google, Facebook și Microsoft) devin o instanță politică, supranațională, fiindcă în linii mari interesele lor anti-moderare, anti-concurențiale și în general private sunt aliniate. Cu sau fără înțelegeri de culise, companiile din această clasă, cărora le putem adăuga și Twitter, datorită impactului politic pronunțat, știu foarte bine că societatea cere din partea lor un tip de responsabilitate care depășește considerentele tipice pentru companii și încearcă să se conformeze. 

Dar acest grup de giganți supranaționali are consistența și interesele unui bloc politic din clasa NATO sau Uniunea Europeană, chiar dacă nu este creat pe considerente geografice sau de reprezentativitate politică. El va opera însă și în câmpul geografic, și în cel politic, așa cum a făcut-o deja. Cât despre considerentele de securitate (a datelor personale) și relația cu hackingul, devenit prin locuri ca Rusia sau Iran o afacere statală, nu e cazul să mai vorbim.

Evoluția e inevitabilă, la fel cum presa a fost la începutul Revoluției Industriale o afacere de propagandă liberală, pentru a-și crea ulterior criterii de acuratețe și o deontologie care s-au solidificat de-abia secolul trecut. În cazul presei, acest proces a durat peste 200 de ani. De data asta, cât timp avem?



Text de

Iulian Comănescu

Este consultant de comunicare și autor. După o carieră jurnalistică de peste 15 ani, și-a început propriul business de comunicare, Comanescu & Partners. A publicat două cărți, „Cum să devii un Nimeni - mecanismele notorietății, branduri personale și piața media din România” (Humanitas) și „Mihnea Constantinescu. Omul care a schimbat România fără ca noi să știm”. (Foto: Maria David)

SOCIETATE|OVERVIEW

Pandemia amplifică inegalitățile digitale din societate

De
Numai 20% dintre românii cu vârste cuprinse între 65-74 de ani accesează internetul zilnic. Lipsa accesului la online și a competențelor digitale crește inechitatea socială în pandemie, reduce șansele la informație verificată și la sprijin social. 
CULTURĂ|HOT TAKE

Specialul South Park despre vaccinare are un mesaj surprinzător de personal

De
Cel mai recent episod special din South Park abordează pandemia și vaccinarea într-un mod mai personal decât ne-am fi așteptat.
SOCIETATE|SOLUȚII

Radio Civic, sau cum tehnologia nouă conectează comunități vechi

De
Două stații de radio experimentale, bazate pe o tehnologie inovatoare, emit într-un sat din Deltă și o comună de lângă Craiova. Proiectul, unic în România, oferă grupurilor locale marginalizate o voce prin intermediul radioului.
TEHNOLOGIE|HOT TAKE

Am intrat pe Clubhouse și asta nu mi-a dat lumea peste cap

De
Pentru cineva care se lasă ușor de păcălit de hype-uri tehnologice, am intrat destul de târziu în contact cu febra Clubhouse, aplicația despre care toți experții spun că va revoluționa social media din temelii. Momentan nu mi-am pierdut nici gustul, nici mirosul, doar interesul.