Știința filmelor horror: de ce ne uităm la ele și cum ne stârnesc teama21 min read

Filmele horror se joacă atât cu aspecte psihologice, cât și fiziologice pentru a-ți manipula sentimentele de siguranță.

A venit nou Halloween-ul și, chit că anul ăsta nu e cazul să te duci la vreo petrecere, sărbătoarea americană e destul de bine împământenită în România și pe întreg internetul ca să te îndemne să faci ceva tematic. Cel mai la îndemână este să-ți deschizi serviciul de streaming preferat și să cauți ceva spaime fictive printre sutele de filme și seriale cu tente horror disponibile la câteva click-uri distanță.

Dacă te-ai uitat vreodată la un film horror măcar cvasi-competent, știi gama de senzații pe care ți-o poate provoca. Experiența e destul de diferită de vizionarea unui film din orice alt gen. Să luăm, ca exemplu, senzația de tensiune: o ai și când ajungi la punctele culminante din Avengers sau Nașul. Poți empatiza cu personajele din acele pelicule, dar ești conștient că nu tu ești cel care dispare când Thanos pocnește din deget și nici nu te simți de parcă te-ai afla în mașină cu Sonny Corleone atunci când se oprește la barieră, așa că nu vei reacționa de parcă ai fi pus situațiile respective.

În schimb, când te uiți la Paranormal Activity ai senzația că tu, direct, ai fi cel urmărit de spirite și apariții violente, și nu o mână de actori relativ necunoscuți. Când personajele se duc în toiul nopții ca să investigheze un zgomot suspect la parter, ritmul tău cardiac îți sugerează mai degrabă că tocmai l-ai auzit în propria locuință. Chiar dacă realizezi și îți repeți constant că un horror ca, să zicem, Halloween e o doar ficțiune proiectată pe un ecran, jump scare-ul inevitabil o să te facă (cel mai probabil) să tresari de parcă l-ai fi văzut în viața reală pe Michael Myers dând buzna în cameră.

Și, chit că și filmele dramatice îți evocă senzații negative, precum tristețea sau melancolia, cele pe care le experimentăm atunci când ne uităm la o peliculă horror – frică, anxietate, dezgust (dacă vorbim de un slasher) –  sunt mai violente. De obicei, asemenea sentimente apar în viața reală doar în cazul unor episoade traumatice sau excesiv de stresante. Și atunci, de ce continuăm să ne uităm la filme de groază și cum se face că cele mai bine realizate ne lasă chiar impresii pozitive, deși în viața reală încercăm să evităm emoțiile pe care ni le provoacă?

Spaimă plăcută

În primul rând, are de-a face cu motivul de bază pentru care ne uităm la un anume gen de filme sau altul – stimularea emoțională. Un studiu realizat de cercetători germani„Predicting Emotions and Meta-Emotions at the Movies: The Role of the Need for Affect in Audiences’ Experience of Horror and Drama”, ac.uk în 2010 a examinat o serie de cinefili care aveau această atracție aparent paradoxală către drame și filme horror. Preferințele lor în materie de filme au fost corelate cu un indice care măsoară nevoia unui individ aparte de a experimenta situații care induc emoții de orice fel,Need for Affect (NFA) dar și cu modul în care abordează meta-emoțiile, adică felul în care se raportează cu privire la propriile sentimente. Un exemplu de meta-emoție e atunci când te simți rușinat sau vinovat de un sentiment

Rezultatele au arătat că cei care se identificau ca fani ai filmelor horror aveau, în general, o nevoie mai ridicată de a experimenta emoții, dar se confruntau și cu senzații negative sau ambivalente mai pronunțate. La nivelul meta-emoțiilor, însă, ei își evaluau propriile sentimente într-un mod mai pozitiv decât cei care simțeau o nevoie mai scăzută pentru emotivitate. De unde și o toleranță crescută pentru experiențe negative scurte, dar intense – precum cele oferite de filmele de groază.

Toleranța în sine nu explică, însă, decizia conștientă de a te uita la un film care îți dă trăiri negative în locul unuia care ți-ar putea oferi senzații plăcute. Aici poate interveni transferul de excitație,„Why Some People Love Horror Movies While Others Hate Them”, psychcentral.com o teorie psihologică ce presupune că o reacție puternică la un anumit stimul va amplifica răspunsul pentru un alt stimul, chiar și dacă acesta este opus.

În cazul peliculelor de groază, emoțiile negative create de scenele înfricoșătoare ar putea intensifica trăirile pozitive ulterioare. De exemplu, dacă ai văzut filmul cu mulți amici în cadrul unei petreceri, efectele fizice ale senzațiilor pe care ți le-a provocat – ritmul cardiac și tensiunea arterială crescute, respirația accelerată – persistă și după terminarea peliculei, crescând șansele să-ți întărești impresia că a fost o experiență distractivă, pe care ai vrea s-o repeți.

The Exorcist/Warner Bros

Emoții predestinate

Există, însă, și plăcere derivată direct din filme în sine. Cel puțin asta susține un studiu publicat în 2007 în Journal of Consumer Research,„On the Consumption of Negative Feelings”, jstor.org în care participanții – împărțiți între iubitori ai genului și persoane care nu vizionează astfel de filme – au fost examinați în timp ce se uitau la clipuri din filme de groază, iar la final au trebuit să descrie emoțiile trăite. În general, fanii genului au descris mult mai multe emoții pozitive, incluzând plăcere și chiar fericire, decât cealaltă categorie, deși ambele grupuri au experimentat nivele similare de frică.

O explicație ar putea fi că pasionații de filme de groază ar putea avea o producție elevată de dopamină,„Why Do Some Brains Enjoy Fear?”, theatlantic.com hormonul neurotransmițător asociat cu senzația de plăcere. În fapt, dopamina este mai degrabă o „răsplată” neurologică care ne face mai predispuși să căutăm anumiți stimuli – de exemplu, o masă gustoasă – și care este implicată și în procesul de condiționare a fricii.

Producția de dopamină este regulată de molecule numite autoreceptori, care fac organismul să o încetinească atunci când nivelele devin prea ridicate – o funcție importantă, pentru că excesul de dopamină poate duce la dependențe. Dar numărul autoreceptorilor variază de la individ la individ, așa că unii vor avea o producție mai ridicată a hormonului. În 2008, un studiu realizat de Universitatea Vanderbilt„Risk takers, drug abusers driven by decreased ability to process dopamine”, vanderbilt.edu a sugerat că asta ar determina persoanele cu un număr scăzut de autoreceptori să caute mai des senzații riscante sau palpitante, producătoare de dopamină, incluzând vizionarea de filme horror.

Ce se întâmplă în creier în timpul unui film horror?

Nu doar dopamina este produsă ca reacție la frică. Un film de groază bun duce și la un exces de adrenalină, substanța care poate declanșa cunoscuta reacție de luptă sau fugă (fight or flight).

La începutul anului, Universitatea din Turku, Finlanda a publicat rezultatele unui studiu„Horror Movies Manipulate Brain Activity Expertly to Enhance Excitement”, utu.fi în care a analizat cu un scanner MRI activitatea neurologică a mai multor voluntari în timp ce se uitau la filmele The Conjuring 2 și Insidious. Cercetătorii au modelat activitatea înregistrată în diverse părți ale creierului și au observat că regiunile implicate în percepția vizuală și auditivă au fost active în timpul scenelor bazate pe suspans. De partea cealaltă, jump scare-urile au activat regiunile care se ocupă de procesarea emoțiilor, evaluarea amenințării și luarea de decizii.

Însă aceste mecanisme de răspuns rapid au rămas tot timpul în comunicare cu cele senzoriale, anticipând constant potențialele „pericole” – de aici vine senzația constantă de tensiune. Amigdala cerebrală, care este responsabilă cu semnalarea producerii de adrenalină, a fost una din zonele cele mai stimulate de jump-scare-uri. Comunicarea constantă cu zonele senzoriale poate însemna că aceasta pregătește „din timp” răspunsul prin producerea constantă a substanței.

Adrenalina e, însă, o „sabie cu două tăișuri”: ea amplifică emoțiile, iar dacă acestea sunt prea negative – de exemplu, de la un nivel scăzut de dopamină – poți fi una din persoanele care au experiențe neplăcute cu filmele horror. Substanța este „vinovată” pentru o parte din reacțiile fizice asociate stării de frică,„What happens to our body when we’re watching a horror film?”, bbc.co.uk precum întețirea respirației sau încordarea mușchilor. Un neurotransmițător similar, noradrenalina, este secretat pentru a crește ritmul cardiac. Toate acestea reacții îți pregătesc corpul pentru un efort brusc, fie de a lupta, fie de a fugi.

The Blair Witch Project/Getty Images

Cum să joci pe degete un pasionat de horror

Modul în care filmele ne „păcălesc” creierul în a crede că suntem într-o situație de pericol real are de-a face cu instincte dobândite în perioada evoluționară, în care strămoșii noștri erau mult mai fragili în fața diverselor pericole. Printre amenințări se numărau animalele mari și în special prădătorii – din acest motiv, cele mai cunoscute creaturi paranormale din horror, precum vârcolacii, vampirii sau zombie,  își mușcă victimele.„Monsters Evolve: A Biocultural Approach to Horror Stories”, au.dk Stimulul vizual al unui prădător gata să ne muște activează involuntar acele instincte de supraviețuire. Ceva mai apropiat de vremurile noastre, instinctele sunt activate și de frica de infecție prin mușcătură.

În același timp, și vederea sângelui creează un răspuns alarmant sau de greață, deoarece este interpretat ca un semnal de pericol iminent. Un studiu publicat în 2015 în British Medical Journal chiar a observat că filmele horror duc la nivele crescute în sânge ale Factorului VIII,„Bloodcurdling movies and measures of coagulation: Fear Factor crossover trial”, bmj.com o proteină folosită în coagularea sângelui, sugerând că organismul se pregătește pentru situația în care va suferi o rană.

Un alt tip de antagonist răspândit în filmele de groază, ucigașul mascat, semnealează creieruluiprezența unui pericol. Asta pentru că învățăm încă de mici să recunoaștem repere în expresiile vizuale„Dynamic Facial Expressions of Emotion Transmit an Evolving Hierarchy of Signals over Time”, sciencedirect.com pentru a identifica intențiile unei persoane aflate în proximitate. Ascunderea trăsăturilor faciale este un semnal deranjant, drept dovadă eficiența ucigașilor mascați, a clovnilor sau a păpușilor posedate ca antagoniști în multe filme de groază apreciate.

În general, răspunsurile pe care le avem la stimulii de frică din filme horror, precum tresăritul sau țipatul la jumpscare-uri, au scopul de a ne proteja și de a avertiza alți membri ai speciei asupra unui potențial pericol. Ele nu ne lasă timp să raționalizăm faptul că ne uităm la o operă de ficțiune, în care „pericolul” este creat cu intenția de a ne manipula reacțiile.

Iar un film horror bun folosește toate aceste elemente nu doar pentru șoc, ci pentru a se juca constant cu instinctele involuntare ale spectatorului, creând în primul rând o atmosferă credibilă – fără de care stimulii respectivi n-or să ne impresioneze așa de tare. Nu ne speriem la Scary Movie sau Shaun of the Dead pentru că ne condiționează intenționat încă de la început să le privim drept comedii morbide, cu reacții absurde ale protagoniștilor la pericol și antagoniști mai mult comici decât amenințători.

În schimb, ideea că ești blocat în Antarctica cu un alien care se poate deghiza în orice din The Thing sau stilul de înregistrare recuperată a unor adolescenți pierduți prin pădure din The Blair Witch Project crează destulă tensiune pentru ca creierele noastre să considere că pericolul nu e doar de partea cealaltă a ecranului.

CITEȘTE ȘI: Topul 100 Mindcraft Stories al celor mai bune filme SF din istorie