2020: A Covid Space Odyssey. Departe de pandemie, în spațiu.

Am vorbit cu Alina Manolache și Vladimir Potop despre documentarul produs pentru The Guardian, care pune în oglindă izolarea extraterestră a astronautei Jessica Meir cu cea experimentată de oameni pe Pământ. 

În septembrie 2019, echipajul format din astronauții Jessica Meir, Andrew Morgan și Oleg Skripochka a pornit într-o călătorie spre Stația Spațială Internațională. La final, cei trei aveau să se întoarcă dintr-o misiune de rutină pe orbită, într-o realitate terestră extraordinară. Alina ManolacheAlina Manolache este regizoare de film documentar cu experiență în artele vizuale, producător și trainer. Filmografia sa include scurtmetrajele Début de la visite, filmat la Centrul Pompidou din Paris, Sfârșitul verii, (trailer: youtube.com) care a avut premiera la Visions du Réel în 2016 și a câștigat premiul pentru cea mai bună regie la docuArt, dar și lungmetrajul de debut Copii pierduți pe plajă, (trailer: youtube.com) prezentat în premieră la Festivalul Astra de la Sibiu şi selectat la prestigiosul IDFA (International Documentary Film Festival Amsterdam). Alina a obținut burse de creație la Paris, Lisabona, Grenoble, Nyon, Reykjavik. și Vladimir PotopVladimir Potop (potop.com) este regizor și fotograf, cu sediul în Londra. În 2012 a absolvit London College of Fashion din cadrul Universității de Arte și de atunci activează ca producător de filme. Când vrea să ia o pauză de la modă, evadează în documentare experimentale. Gereza (Hustler), (trailer: vimeo.com) filmul la care a lucrat și Vladimir, a câștigat cel mai bun documentar la festivalul de film de la Norwich în 2018. au produs în perioada pandemiei documentarul 2020: A Covid Space Odyssey. Filmul a debutat în decembrie în secțiunea documentarea a site-ului britanic The Guardian.

Pentru realizarea acestui documentar, cei doi realizatori au parcurs toate cele 30 de interviuri pe care astronauții le-au dat de-a lungul a mai bine de jumătate de an de locuit pe Stația Spațială Internațională, din septembrie 2019, până în aprilie 2020. Apoi, le-au editat, le-au montat și au creat un colaj senzorial, un fel de jurnal din spațiu, care cuprinde experiențe, gânduri, frici, visuri și incertitudini similare cu cele trăite de oameni la începutul pandemiei.

CITEȘTE ȘI: Viața în spațiu – ce se întâmplă în corpul tău după un an pe Stația Spațială

Documentariștii se concentrează pe Jessica Meir, astronauta entuziasmată că se află la primul ei zbor în spațiu. Însă, pe măsură ce veștile despre pandemie ajung la ea, exuberanța inițială începe să dispară. Dintr-o dată, locul nou și străin în care se află devine, paradoxal, mai sigur decât cel cunoscut, de-acasă. Lumea la care urmează să revină nu va mai semăna cu aceea pe care a lăsat-o în urmă.

Alina Manolache și Vladimir Potop. Foto: Arhiva personală.

Am stat de vorbă cu Alina Manolache și Vladimir Potop, pentru a înțelege felul în care s-au legat lucrurile pentru a produce 2020: A Covid Space Odyssey, cum au colaborat împreună – unul din București, celălalt din Londra, fiecare consumându-și bucățica lui de carantină –, pentru a concentra în mai puțin de cincisprezece minute efectele pe care le produce izolarea, la scară micro și macro, asupra fragilei condiții umane. 

Când și cum v-a venit ideea de a realiza 2020: A Covid Space Odyssey?

Vladimir Potop: Inițial, ne-am dorit să facem ceva legat de eclipsa solară din 1999 – un eveniment foarte important în istoria personală a amândurora și probabil sursa fascinației pentru spațiu. Mai mult decât atât, experiența colectivă din jurul acelui moment părea comparabilă cu cea din timpul pandemiei – un eveniment unificator la scară internațională. 

Alina Manolache: Însă, discutând, ne-am dat seama că am dori să păstrăm această dimensiune globală, dar am fi mai degrabă atrași de o poveste proaspătă, care să aibă legătură cu noi, cei de azi, și chiar cu situația noastră actuală – carantină, pandemie, izolare. Așa am venit cu ideea de a pune în oglindă izolarea noastră din București și din Londra cu izolarea de pe orbită. Și să lăsăm eclipsa pentru un demers viitor. 

În primăvara lui 2020 am trăit cu toții izolarea, în spațiu și pe pământ, și, astfel, am fost, pentru prima oară în istorie, aliniați cu stilul de viață al astronauților. 

Documentarul însă nu este neapărat legat de un moment în timp, ci este mai degrabă o experiență senzorială care poate ridica întrebări – nu doar despre procesele interioare ale lucrătorilor din spațiu, cât și despre natura umană în general. 

Ce a avut de făcut fiecare?

A.M.: Am lucrat de la distanță, prin Skype/Zoom/Messenger. Am avut multe call-uri în care ne dădeam sarcini, purtam discuții lungi, negociam decizii creative, făceam selecții, montam, testam diferite variante de sunet și muzică. A fost un film de montaj, construit în procesul de editare. Eu poate am contribuit mai mult pe partea de concept și structură, iar Vlad a venit cu soluții de sunet și montaj cu adevărat revelatoare. Însă am conectat totul împreună, pentru că ideea inițială era destul de abstractă și ne-a luat ceva până să ajungem la un produs final închegat, relevant nu numai pentru noi, ci și pentru cineva care nu știa nimic despre proiect.

Cât de dificil a fost întregul proces?

A.M.: A durat vreo cinci luni până am finalizat cu totul, însă mai intens am lucrat în primele două luni, cât am stat în carantină. Cel mai dificil a fost să vedem un fir roșu. Să găsim, între atâtea materiale de arhivă filmate pe ISS de-a lungul a 20 de ani, acea poveste unică pe care să o spunem. Dar de îndată ce am putut vedea limpede conceptul și scheletul dramaturgic al filmului, toate celelalte elemente au început să se alinieze organic. 

Ce materiale ați avut la dispoziție? 

A.M.: Am vizionat sute de ore de materiale din arhiva digitală NASA – interviuri, emisiuni, prezentări și, uneori, materiale observaționale. Pe acestea din urmă le căutam cel mai mult, pentru că ne doream să vedem cum arată astronauții chiar și atunci când nu sunt în totalitate conștienți de camera de filmat. După cum spune o astronaută într-un material pe care nu l-am mai folosit, până la urmă, „Diferența dintre orele de lucru și timpul nostru liber o fac camerele – dacă sunt pornite sau nu. Adică, dacă Mission Control ne urmărește, înseamnă că suntem la lucru, dacă nu – înseamnă că suntem în timpul liber”. 

De ce ați ales misiunea Jessicăi Meir și nu alta?

A.M.: Deși, inițial, am luat în calcul și alte misiuni, ne doream o poveste actuală, personală, de care să ne simțim legați într-un fel sau altul. 

Ne-am oprit la Expediția 62 pentru a spune povestea singurilor oameni care se aflau în spațiu la momentul apariției pandemiei pe Pământ.  

Am construit scriptul filmului doar din interviuri. Ceea ce auziți în film este colat din vreo 30 de interviuri date de Jessica în timpul misiunii de pe ISS, din septembrie până în aprilie.

Ce v-a impresionat cel mai tare legat de experiența sau de mărturisirile Jessicăi?

A.M.: Contrastul dintre discursul Jessicăi din toamna lui 2019 – ferm, optimist, de supereroină, aproape – și incertitudinea care apare în primăvara lui 2020, pe măsură ce contextul de pe Pământ se schimbă. Într-un fel, această schimbare de ton m-a făcut să mă simt și mai apropiată de ea și de colegii ei din Expediția 62. I-am simțit mai umani, mai sinceri, mai calzi. Nu știu, m-a sedus ideea asta că Jessica și colegii ei au plecat spre Stația Spațială Internațională în condiții perfect normale, în septembrie 2019, și s-au întors în mijlocul unei lumi tulburi, la sfârșit de aprilie 2020, pe o cu totul „altă” planetă. 

Cine a semnat coloana sonoră?

A.M.: Vlad a venit cu propunerea de a folosi piesa lui Lamin Fofana, Searching for Memory, care, deși nu a fost compusă special pentru film, completa perfect imaginile din timeline cu un strat de nostalgie și alienare. Lamin este un artist foarte talentat care trăiește la Berlin. Când a acceptat să facă parte din proiect, am fost mai mult decât fericiți. 

Care a fost feedback-ul primit până acum? 

A.M.: Cred că oamenii rezonează cu imaginile noastre pentru că, după atâtea luni în care au fost prinși în această buclă a pandemiei cu multe informații repetate, filmul nostru poate fi ca o gură de aer proaspăt care te ajută să capeți o perspectivă nouă și să te uiți la anul care a trecut cu alți ochi. 

Cum a ajuns 2020: A Covid Space Odyssey pe The Guardian?

V.P.: Am prezentat ideea noastră de film unui producător The Guardian și peste ceva timp am primit propunerea de a colabora. Ce a urmat a fost magic! 

A.M.: Urmăream de mult timp documentarele The Guardian și eram aproape invidioasă pe calitatea lor artistică. Iar acum, faptul că am produs un documentar pentru ei e wow. Am simțit că îmi cresc aripi când am văzut că editori și producători de la The Guardian au încredere totală în viziunea noastră. A fost highlight-ul anului pentru mine.

Jessica Meir în spațiu. Foto: NASA

Cum v-a modificat pandemia rutina? Ce s-a schimbat în rău, ce în bine?

V.P.: Este greu să accepți lipsa de control și sentimentul că nu mai ești stăpân pe propria-ți soartă. În același timp, lucrurile se mai pot așeza dacă iei în calcul posibilitatea unei reinventări. 

Când toate sistemele din jurul tău încetinesc, unele până la oprire, ai o șansă nouă să reevaluezi procesele care fac parte din rutina de zi cu zi și să reajustezi în funcție de valori și mai puțin de nevoi. 

A.M.: Mă bucur să observ mai multă flexibilitate și inovație, dar sufăr că nu pot călători pe cât mi-aș dori și aș avea nevoie grație meseriei.

Dar strict din punct de vedere tehnologic, ce resurse și soluții a trebuit să identificați pentru a vă putea face treaba în continuare?

V.P.: Ca artiști și ca oameni de film, ar fi frumos dacă în viitorul apropiat am putea călători în spațiu (și nu numai), la fel ca oamenii de știință și astronauții. 

A.M.: Orice ar fi, trebuie să ne facem treaba în continuare. Iar soluțiile găsite de cineaștii din întreaga lume în această perioadă sunt revelatoare – de la producții întregi filmate de la fereastră sau în casă, până la desprăfuirea arhivelor, a librăriilor de imagini de stoc, ascensiunea animațiilor etc. Dacă nu putem intra pe ușă, intrăm pe geam. 

La mine, nevoia de a vorbi despre prezent este atât de puternică, încât orice limitare devine o provocare de a inova, de a găsi noi soluții de exprimare artistică.

 În ce context v-ați cunoscut și cum ați început să colaborați?

A.M.: Am copilărit împreună la Piatra Neamț și, deși ne știm de 17 ani, este primul nostru film împreună, pentru că, din cauza programului diferit, nu găseam niciodată un moment bun să ne sincronizăm. În mod paradoxal, carantina din primăvară ne-a oferit oportunitatea de-a ne opri din tot ce făceam și de-a ne concentra pe un proiect comun.

V.P.: Deocamdată, este primul proiect împreună, dar pentru că am funcționat foarte bine, ne gândim să dezvoltăm și alte idei.

Ce urmează pentru voi în 2021?

A.M.: Mă uit cu speranță la 2021 și îmi doresc să pot relua activitățile de prospectare și filmare pe teren, de pregătire a unor proiecte noi, călătorii spre festivaluri care se întâmplă fizic, nu numai online. Dar deocamdată rămân rezervată, conștientă că încă nu pot avea pretenții de „business as usual” și că flexibilitatea și creativitatea rămân esențiale pentru supraviețuire și sănătate mentală. 

Cum credeți că va evolua producția de film în viitorul apropiat?

A.M.: Lucrurile deja se schimbă. Se lucrează în echipe mai mici, cu resurse locale, iar dacă este să ne uităm la distribuția de film, aici chiar vedem pași uriași. Tindem spre o mai bună accesibilitate online, prin platforme de streaming, VOD, festivaluri digitale. Iar cea mai importantă schimbare e că, în mod paradoxal, oamenii s-au apropiat mai mult de film în această perioadă. Iar noi, ca cineaști ar trebui să înțelegem asta ca pe o oportunitate, să păstrăm publicul lângă noi, chiar dacă asta înseamnă să regândim felul în care ne arătăm munca.

Cum v-a ajutat tehnologia în munca voastră?

A.M.: Proiectul nostru nu ar fi existat fără tehnologie. Imaginile pe care le-am folosit nu ar fi putut fi produse, accesate sau editate. Noi nu am fi putut colabora de la distanță. Deci chiar suntem privilegiați cu tot accesul ăsta la tehnologie.

Ce alte produse culturale despre pandemie v-au atras atenția într-un fel sau altul în această perioadă?

A.M.: My Iranian Lockdown (produs tot de The Guardian) și omnibusul românesc Călătorie în jurul casei în 60 de zile/Journey around the home in 60 days (n. red.: inclus în programul Festivalului Internațional de Film Documentar de la Jihlava, Cehia, dar și în cel al Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest).

Eu am mai realizat un film de 14 minute despre pandemie, la invitația Festivalului Filmului European și a curatorului Andrei Tănăsescu. Se numește I am here și este o radiografie a carantinei din primăvara lui 2020 prin lentila camerelor de supraveghere din întreaga lume. În viitor, sper să mă uit și la alte subiecte, deja anul 2020 a fost generos cu mine și m-a inspirat suficient pe această temă. Dar vedem. Ca documentarist, rămân flexibilă și cu ochii deschiși la ce se întâmplă în jur.

Poți urmări întreg documentarul 2020: A Covid Space Odyssey aici: