Familia Enache în Delta Văcărești. Foto: Mircea Topoleanu

Acasă, My Home – cum s-a transformat un reportaj într-un documentar premiat

De Valentina Nicolae 24.09.2020

Un documentar despre trecerea de la traiul în mijlocul naturii la cel din oraș, dar și despre definirea propriei identități și găsirea unui acasă.

Povestea documentarului Acasă,Trailerul filmului aici: facebook.com proiectat pe 15 septembrie în Parcul Natural Văcărești și precedat de un tur prin deltă oferit de unul dintre personajele filmului, Vali Enache, a început acum patru ani, când Radu Ciorniciuc și Lina Vdovîi au pornit să facă un reportaj despre cum se transformă acel loc lăsat în seama naturii. La scurt timp, cei doi și-au dat seama că vor să facă un film despre familia Enache, care locuise aproape 20 de ani în Delta Văcărești și care, odată ce parcul a fost declarat rezervație naturală în 2016, a fost nevoită să se mute împreună cu cei nouă copii în oraș. Filmul urmărește tranziția familiei din mijlocul naturii în haosul orașului și surprinde fin alte aspecte care decurg din această schimbare: desprinderea băiatului cel mare, Vali, de regulile impuse cu mână de fier de tatăl Gică și formarea propriei familii, adaptarea la traiul la bloc, mersul la școală, rasismul societății, care iese la iveală în interacțiunile cu autoritățile sau cu vecinii. Filmul reușește să prezinte realitatea acestei familii așa cum e ea, fără să idealizeze un stil de viață sau altul, fără să scoată în față un tip de discurs dezirabil. Și poate tocmai de aceea te lasă cu atât de multe întrebări despre cum funcționează societatea noastră, despre ce e „normal”, despre propriile căutări ale unei identități și ale unui acasă. 

Am stat de vorbă cu Radu Ciorniciuc și Lina Vdovîi în sufrageria lor, în timp ce fetița lor exersa mersul în două picioare pe lângă noi, despre începuturile acestui proiect, trecerea de la jurnalism la film, relația cu familia Enache, despre transformările personale prin care au trecut și ei odată cu filmul.  

Câștigător deja a numeroase premii (la TIFF, Sundance, DOK.fest), documentarul produs de Monica Lăzurean-Gorgan, de ale cărui imagini minunate este responsabil în parte fotograful Mircea Topoleanu, a intrat în cinematografe din 18 septembrie, iar din 15 octombrie va putea fi văzut pe HBO GO.Detalii pe site: hbogo.ro

Cum a fost prima zi în Delta Văcărești?

Radu Ciorniciuc: Mersesem cu Lina, când primăria deja băgase niște utilaje acolo ca să curețe o parte din dig. Vorbeam cu muncitorii, făceam interviuri. Am dat de două femei care culegeau nuci sau tei. Erau penticostale, ne-au dat o cărticică cu rugăciuni, după ce ne-au povestit istoria locului, că ele locuiau în Berceni. Toți oamenii cu care vorbiserăm menționau „țiganii ăia care au capre, au oi și porci, au nu știu ce”. Asta în contextul în care noi îi întrebam cum cred ei că o să se dezvolte zona și dacă au încredere că o să se facă acolo chestii utile pentru oameni. În prima zi mi-am stricat și camera de filmat, mi-a intrat praf în obiectiv și de-atunci patru ani am filmat în continuu cu un obiectiv care tremura un pic din cauza prafului. 

Nu era foarte clar ce voiam să facem atunci, filmam pentru un reportaj, în principiu. Și apoi, în zilele următoare, ușor-ușor ne-am apropiat de familie, de locul unde locuiau, ne-am împrietenit cu câțiva dintre copii. Pe mamă am întâlnit-o la un moment dat și am întrebat-o: „Dar unde stă Gică pescarul? «Păi, nu știu, habar n-am, cine-i Gică pescarul?». Ca s-o întâlnim peste câteva zile, de fapt, la ea acasă și să râdem. Erau precauți din cauză că toată expunerea asta creștea riscul să le fie luați copiii de protecția copilului. 

Era straniu tot locul ăla. Nu veneau oameni. Abia după câțiva ani am început să vedem oameni pe cărările alea, în rest erau când și când câte unul, își mai aduceau câinii pe dig și se plimbau oamenii din cartier. Dar, în afară de pescari, nu era nimeni. 

Am văzut cum se transformă locul cu adevărat, toate acțiunile de popularizare care apar în film au atras atenția foarte mult asupra locului. An de an vedeam din ce în ce mai mulți, până când cărarea aia era plină-plină de oameni vara, în weekenduri. 

Lina Vdovîi: Eu am rămas în cap cu imaginea de deasupra digului cu toată delta, cu toată verdeața și lacurile. Când am ajuns la baracă, în inima deltei, m-a șocat biodiversitatea de acolo, că aveau și câini, și porc, și găini, și porumbei, și pisici. Și ei erau foarte colorați, și de toate vârstele și gălăgioși. A fost un șoc la început, dar interacțiunea a fost atât de caldă. Deși Gică în primă fază încerca să pară impenetrabil, mi-am dat seama că erau mai multe portițe care puteau fi deschise ușor-ușor. Mi-a plăcut enorm libertatea pe care am văzut-o la copii, lipsa de inhibiții, curiozitatea cu care explorau totul în jurul lor și respectiv pe noi. 

Care a fost cheia pentru a face familia Enache să se deschidă și să vă accepte în mijlocul lor?

L.V.: Cred că le-a plăcut să interacționeze cu noi că ne-au văzut mai dispuși să-i ascultăm pe ei și nu neapărat să luăm pulsul locului, să-i folosim ca intermediari și să plecăm. Au văzut în noi deschiderea de a le acorda lor mai multă atenție decât o făceau alții. Asta o spun și ei, de altfel. A fost foarte important primul contact, pentru că a pus bazele relației noastre ulterioare și a clădit pe momentul ăsta toată încrederea, comunicarea și transparența demersului nostru. Noi mereu le-am zis ce facem, ce vrem să facem, pe măsură ce înțelegeam și noi. Când ne-am dat seama că vrem să fie un film, am vorbit cu ei despre asta, le-am zis că o stăm mai mult, că asta înseamnă să ne faceți un loc mai mare în viața voastră.

R.C.: Întotdeauna cel mai greu e când începi un subiect și vrei acces în viața unor oameni, doar că noi am fost norocoși pentru că am dat peste niște oameni care erau deja obișnuiți cu camerele de filmat. Gică era un soi de vedetă locală, îi ajuta pe jurnaliști, pe cercetători, era ghidul lor local. Când am venit acolo, deși nici el nu se aștepta să facem un film, nici noi, era destul de relaxat cu camera, el avea scriptul lui, știa cam ce fel de lucruri vor să vadă jurnaliștii când vin acolo și ce vor să audă. Noi am început să ne întoarcem din ce în ce mai des și după ce am filmat cu copiii prima scenă care apare și în film, cea în care copiii își bagă capul în plasa cu peștișori, mi-am dat seama că e ceva mai mult acolo și ar trebui să mai stăm. Ne-am tot întors, timp în care, evident, au început și întrebările: „Băi, dar ce fac ăștia, sunt jurnaliști?” Gică zice la un moment dat, că mă vedea că filmez: „Frate, da’ tu nu pui întrebări?” Apoi, am fost destul de transparenți cu procesul, cu intențiile noastre și a fost așa, ca orice relație, s-a dezvoltat în timp.

Poster oficial Acasă

Cum a fost pentru tine trecerea asta de la reporter și jurnalism la regizor și film? 

L.V.: Filmul ăsta a însemnat pentru mine un moment de cotitură în plan profesional, pentru că mi-am dat seama că pot spune o poveste și pot transmite un mesaj mult mai bine. Că pot folosi un limbaj care penetrează straturi ale societății unde uneori presa nu ajunge din diverse motive: blocaje, că oamenii nu știu să citească, nu cumpără ziare sau nu se uită la TV la știri sau la ce făceam eu în trecut ca jurnalist. Mi-a plăcut că am avut enorm de mult timp noi toți să stăm în deltă, să construim această relație cu ei. Mi se pare că n-am mai fost așa repezită, că n-am mai alergat de colo-colo, ca să livrez cât mai rapid, ca să dau și să mă bucur de momentul în care public și dup-aia, paf!.

Filmul documentar dăinuie mai mult.

 

Rămâne acolo mai mult timp, ca oamenii să vorbească despre el, ca să analizeze, să rămână cu imagini în cap. Sunt mulți oameni care-mi spun că scena aia mi-a plăcut sau cadrul ăla sau celălalt. În schimb, nu știu câți au venit la mine să-mi zică: „Mi-a plăcut paragraful pe care l-ai scris nu știu unde sau nu știu ce reportaj”. S-a mai întâmplat, desigur, dar într-o bulă foarte mică de oameni.

Timpul pe care l-am avut la dispoziție pentru a documenta această poveste a însemnat și un răgaz pentru mine personal, ca să mă gândesc la ce vreau să fac în continuare și la cum se pliază genul ăsta de muncă pe personalitatea mea. Eu, când am intrat în presă, aveam o personalitate mult mai înfocată, mai dependentă de rezultate imediate, de impact. Trecerea a fost naturală. Mi-am dat seama că nu mai sunt dispusă să sacrific din complexitatea unei povești doar de dragul de a o spune mai repede. 

Nu înseamnă că renunțăm cu totul la jurnalism, dar o să ne concentrăm mai mult pe documentar. 

R.C.: A fost firească, jurnalismul și munca de documentarist nu sunt lucruri atât de diferite. E ca și cum ai compara merele cu perele, dar sunt tot fructe și merg foarte bine împreună la o salată de fructe. Dacă jurnalismul e profesia urgenței și a actualității, documentarul e o chestie care pune lucrurile ceva mai bine în context. Deși metodele de documentare și de montaj uneori sunt diferite, ambele livrează niște adevăruri valabile. Din momentul în care ne-am asumat că facem un film, am intrat într-un proces de învățare. Unde nu știam, căutam, întrebam oameni, apoi s-au alăturat și oamenii din film în proiect și a fost ceva mai simplu. 

Voi v-ați implicat și în proiectul social de ajutorare a familiei Enache.Mai multe detalii despre proiectul social aici: proiectulacasa.ro Cum a fost să treci de la o paradigmă jurnalistică, unde nu te implici…

R.C.: La una de om? (Râde). Părea destul de complicat când ne-am pus prima dată problema intervenției.

L.V.: Dar dup-aia a fost simplu.

R.C.: Dar dup-aia a fost simplu, pentru că ne-am asumat să facem chestia asta cât de bine putem, cu cele mai bune resurse și contacte pe care le avem la îndemână. La un moment dat a trebuit să cântărim ce e mai important pentru noi în relația cu oamenii ăștia, care nu mai erau doar niște personaje, deveniseră niște oameni apropiați nouă. Care-s normele de etică pe care le urmărim: alea umane care țin de structura noastră internă sau alea profesionale, care ne protejează uneori de procese în instanță când publicăm, alteori de așteptări false ale oamenilor despre care scrii? Că de-asta nu intervii. Pe mine m-a ajutat foarte mult să ies din cutie, să-mi dau seama că metoda de documentare nu-ți anulează adevărul. În documentar ai scenarist, ai niște contexte de care profiți și plantezi niște semințe ca să-ți iasă niște lucruri care știi că sunt acolo tot din documentare – chestii pe care nu le faci neapărat în jurnalism. 

Pentru noi a fost nevoie de filmul acesta inclusiv ca să intrăm în discuții de genul ăsta. Până la urmă ne-am dat seama că cel mai important lucru din acest proiect, care nu este nici de jurnalism, nici de documentar clasic, este relația mea cu mine însumi și procesul meu de a  deconstrui lucrurile pe care mi le-am însăilat în narațiunea proprie – ca să mă protejez de lucruri exterioare, ca să avansez în carieră sau în viața personală etc. – până ajung într-un punct de onestitate. În documentar, pentru mine, onestitatea este punctul de referință, cât de sincer sunt în relație cu materialul pe care îl am, în sensul intențiilor mele. În filmul acesta ar fi fost foarte ușor să apăs pedala milei, pedala politică, să-mi impun eu punctele de vedere, rather than să-i las pe oamenii ăștia să-și trăiască viața.

Contextul în care am încercat să spunem povestea e unul absolut uman: ce se întâmplă cu noi atunci când suntem dezrădăcinați și puși în fața acestei aventuri prin care trecem cu toții, atunci când suntem nevoiți să ne construim propriul acasă, în noi, în exterior, să ne regăsim rădăcinile.

 

Pe mine proiectul m-a prins pe la 27 de ani, când nu mai ești nici foarte tânăr, dar nici adult încă. Pentru mine atunci au început întrebările astea. Am plecat de la 14 ani de acasă, niciodată nu m-am gândit neapărat la identitate, apartenență, chestii care formează „acasă”. 

Cam cât de greu v-a fost să le găsiți o locuință celor din deltă? 

R.C.: A fost aproape imposibil la început. Au stat în mai multe locuri în chirie, în film arătăm un singur loc. De fiecare dată a fost o problemă, când auzeau că sunt nouă copii, că sunt romi, nimeni nu ne închiria nimic. Am fost nevoiți să alegem niște locuri foarte scumpe, deși condițiile nu livrau la înălțimea prețului, tocmai ca să nu-i avem pe stradă sau despărțiți prin centre de plasament. Când le-am cumpărat anul trecut casa, lucrurile au devenit mai simple.

Cum ați reușit asta?

R.C.: Am finanțat proiectul social prin veniturile făcute din publicarea cărții. Aveam deja niște bani strânși de pe ici pe colo. Noi n-am făcut un secret din faptul că ajutăm familia, am făcut, de fapt, zeci de evenimente în jurul copiilor.

(Radu se întrerupe și-și încurajează copila, care merge cu mâinile pe sus și chiuie): Ia uite-o! Bravo, tataaa, ai mers, bravo! 

Totdeauna a fost un vis al meu să îi văd la casa lor, știam că dacă au numele pe o bucată de hârtie și scapă de frica de a fi despărțiți, o să aibă acces la o demnitate la care n-au avut niciodată acces. Și abia asta o să contribuie la sentimentul lor de independență și de curaj în raport cu lumea din jurul lor.



Text de

Valentina Nicolae

Reporter pe teme sociale la Școala9. A învățat meserie la Casa Jurnalistului. A publicat în Șapte Seri, VICE, Scena9, Men's Health, Krautreporter, Freie Presse.

CULTURĂ|FILM&TV

În Raised by Wolves, tehnologia și magia se confundă

De Cristi Mărculescu 20/10/2020
Nu găsești în acest serial personaje cu care să empatizezi; creatorii mizează totul pe curiozitate.
CULTURĂ|FILM&TV

Cum arată studioul care a restaurat Balanța în format 4K

De Mihai Ghiduc 03/10/2020
Am vizitat Avanpost, locul în care filmul lui Lucian Pintilie a fost făcut să arate ca în 2020. Acum poți vedea și tu Balanța pe Netflix.
CULTURĂ|FILM&TV

Știință versus Hollywood: Tenet, între fizica teoretică și plothole-uri cât casa

De Ionuț Preda 22/09/2020
Christopher Nolan ne amețește din nou cu ultimul lui film, în care ia noțiuni despre timp discutate de fizicieni renumiți și le inserează într-o poveste de acțiune cu spioni.
TEHNOLOGIE|FILM&TV

The Social Dilemma evită să pună punctul pe i

De Mihai Ghiduc 16/09/2020
Documentarul de pe Netflix spune multe lucruri pe care le știm, apoi scapă hățurile într-o vagă direcție conspiraționistă