Twentieth Century Fox

Alien de la A la Z

De Dragoș Vasile 12.08.2020

În fruntea Topului 100 Mindcraft Stories al celor mai bune filme SF din istorie se situează Alien (1979), în regia lui Ridley Scott. 

A fost un succes previzibil. „It’s like Jaws, but in space”, a sintetizat tipa pe care o angajase producătorul ăla de la 20th Century Fox să citească la modul profesionist scenarii. Și e o bună șansă ca fix acum, undeva în L.A., o cititoare de profesie să lipească o etichetă pe un scenariu pe care șeful ei n-o să arunce niciodată ochii: „It’s like Alien, but in Disneyland”. În fond, influența acestui film este uriașă. Rip-off-urile – nenumărate. Despre sequel-uri și prequel-uri nici nu mai vorbesc (și pentru că-n anumite cazuri nu-mi face nicio plăcere). Dar cum iubesc filmul ăsta – Alien (Ridley Scott, 1979) – care, iată, a fost desemnat cel mai bun SF ever într-un amplu sondaj realizat de Mindcraft Stories la care am participat și eu, l-am revăzut deunăzi. Apoi am scris textul ăsta de mai multe mii de semne, întrucât avea toate motivele să fie lung, așa cum a ieșit. 

VEZI PRECEDENTELE FILME DIN TOP: Top 100 filme SF (25-2)

Acid 

Dan O’Bannon, scenaristul, avea o dilemă de ordin narativ. Se dă o creatură xenomorfă, de origine extraterestră, care, în primele ei stadii de viață, nu reprezintă o amenințare atât de mare (sorry about that, Kane) încât echipajul de pe Nostromo să n-o poată lichida cu arsenalul de la bord. Deci, de ce nu o împușcă, pur și simplu? 

Ron Cobb, concept artist, responsabil cu designul navei și al costumelor spațiale, a venit atunci cu o idee logic salvatoare: dacă creatura ar avea un acid extrem de coroziv în loc de sânge, capabil să pătrundă ca-n brânză prin structura navei, nimeni n-ar îndrăzni să tragă-n ea cu pușcoace. Iar ca să fie și mai clar că s-a ieșit, astfel, din impas (și pentru că nu știa ce amețiți se vor uita la filmul lui), O’Bannon l-a pus pe Parker să spună ceva foarte evident în sensul ăsta: „It’s got a wonderful defense mechanism. You don’t dare kill it.” Problem solved. 

Badelo, Bolaji

Pe Badelo l-a găsit un director de casting într-un bar din Londra. Avea 2,08 metri înălțime, era originar din Kenya, venise în UK ca să studieze designul grafic și se mișca într-un mod neobișnuit, ca o girafă în reluare, în parte din cauza staturii, dar și pentru că era pasionat de pantomimă și Tai Chi. Inițial, producătorii se gândiseră la Peter Mayhew (2,18 m), care-l jucase pe Chewbacca în Star Wars, cu un an înainte, și chiar la o spectaculoasă actriță germană la circa 1,90 m, fiica unui conte prusac, intitulată Vera Gottliebe Anna von Lehndorff. Dar Bolaji Badelo„How Bolaji Badejo’s performance brought Alien’s xenomorph to life”, lwlies.com părea, totuși, mai potrivit pentru costumul Xenomorfului XX121 desenat de Giger, plus că, la cât de filiform era, chiar încăpea în costum, și așa a rămas. E singurul rol interpretat de Badelo, în întreaga lui carieră de artist vizual. 

Crohn’s disease / sindromul Crohn

E un tip de boală inflamatorie (BII) ce poate afecta orice parte a tractului gastrointestinal. O avuseseră Louis XIII, Charles Darwin și Dwight D. Eisenhower. Dan O’Bannon, scenaristul, suferea și el de sindromul Crohn. În cartea lui sugestiv intitulată Shock Value: How a Few Eccentric Outsiders Gave Us Nightmares, Conquered Hollywood, and Invented Modern Horror, jurnalistul american Jason Zinoman afirmă că pentru O’Bannon simplul proces al digestiei se simțea ca și cum ceva îngrozitor se agita înăuntrul lui și se chinuia să iasă. 

Sigur, există viespile Ichneumon, care-și injectează victimele cu un ou elicoidal gata să eclozeze, iar larva începe să mănânce, pe dinăuntru, gazda încă în viață. Niște viespi negre și longiline, altminteri, care par să fi inspirat morfologia creaturii xenomorfe din Alien. Dar unii dintre noi, umaniștii, aleg să creadă că scena morții lui Kane e inspirată dintr-un supliciu personal al scenaristului.          

Dallas

În primele etape de casting de la 20th Century Fox, rolul lui Dallas, căpitanul navei USCSS Nostromo, i-a fost propus lui Harrison Ford, care tocmai făcuse o figură frumoasă în Star Wars, în 1977. Dar Ford a zis că nu s-ar băga atât de repede într-un alt SF (practic, „atât de repede” a însemnat trei ani, până la Imperiul contraatacă și cinci până la Blade Runner, ocazie cu care a lucrat, în fine, cu Ridley Scott). Așa încât s-a revenit la varianta Tom Skerritt, care fusese luat în calcul încă de când Alien era doar un proiect independent cu maximum două locații. Și care atunci refuzase pe motiv că el, unul, nu prea are chef să joace într-un SF low budget. 

Iar „big budget” însemna, dimpotrivă, 8,4 milioane de dolari în 1978 (11 milioane după unele surse, 14, după altele). Ceea ce, luând în calcul niște antecedente, nu e deloc puțin, întrucât Star Wars costase 11. Numai că 11 sau 14 milioane de dolari în 1978 înseamnă – la o rată de inflație de 313.86% – cam 45-50 de milioane azi. Ceea ce pare, totuși, infim, dacă ne gândim la Avatar sau The Avengers. Practic, pentru 50 de milioane de dolari, roboții din Transformers nici măcar nu se dau jos din pat.  

Egyptian Theater

Cu ocazia lansării oficiale a filmului, la Egyptian TheaterAlien premieres at the Egyptian Theatre in 1979”,  alienexplorations.blogspot.com în Los Angeles, toate props-urile și costumele au fost expuse în curtea interioară a cinematografului. Așa-numitul The Space Jockey – o structură de 7,8 metri înălțime, creată de Giger, înfățișând rămășițele fosilizate ale unui creaturi extraterestre cu toracele sfârtecat din interior, pe care le descoperă Dallas, Kane și Lambert pe luna LV-426 – a fost distrus atunci, în urma unui incendiu. 

Acum: varianta oficială e că un tâmpit a aruncat într-acolo o țigară. Dar teoria conspirației spune că macheta a fost incendiată de niște fanatici religioși, care au protestat astfel împotriva satanistului H.R. Giger, care, de ce să nu recunoaștem, nu era tocmai cel mai canonic artist din epocă. Ca să vă faceți o idee, la un moment dat niște vameși olandezi chiar l-au luat la întrebări, crezând că lucrările lui din bagaje (înfățișând ceea ce ar fi putut trece drept pornografie biomecanică sau ceva ilegal în genul ăsta) sunt fotografii. „Unde dracu’ credeți c-aș fi putut fotografia astfel de subiecți?!”, a izbucnit Giger. Poate în iad!”.   

Facehugger

Al doilea stadiu al creaturii xenomorfe (prima fiind oul) este așa-numitul facehugger, un organism parazit cu opt picioare și o coadă lungă, asemănător cu un scorpion corcit cu un crab potcoavă nord-american. Suficient de mare cât să-i acopere lui Kane fața (de remarcat că în Alien 3 întâlnim o versiune de facehugger de vreo două ori mai consistentă decât originalul, mai potrivită parcă pentru coordonatele faciale ale inginerilor din Prometheus), el fusese imaginat de O’Bannon ca un soi de caracatiță extrem de agilă, fără ochi.  

A ieșit cum l-a desenat Giger, apoi cum l-au meșterit Roger Dicken și Ron Cobb, de la departamentul de efecte speciale (în cinci exemplare mai exact, pentru primul Alien). Iar fix înainte de teribila scenă în care un facehugger se catapultează spre casca lui Kane (John Hurt), dacă priviți cu atenție spre oul ăla în care vedem că se mișcă amenințător ceva, veți descoperi cel mai discret cameo din istoria genului. Ce se întrevede acolo e mâna lui Ridley Scott într-o mănușă chirurgicală. Iar ce vedem înăuntru, odată ce oul se deschide, sunt intestine de vacă, un prapur, o inimă și alte materii prime pentru o zahana, cum s-ar zice la noi la București. Și care proveneau, firesc, de la un abator din apropiere.

Twentieth Century Fox

Giger

Pe H.R. Giger, O’Bannon îl întâlnise la Paris, unde, alături de Chris Foss și Jean „Moebius” Girard, desena planșe peste planșe pentru cel mai ambițios SF (recte nerealist, #ninonino) care nu s-a făcut niciodată: Dune, în regia lui Alejandro Jodorowsky. Dan O’Bannon venise aici în calitate de special visual effects supervisor, la solicitarea lui Jodorowsky. Care văzuse Dark Star (debutul regizoral al lui John Carpenter, cu un scenariu semnat de Carpenter și O’Bannon, foști colegi de an la UCS, ultimul dintre aceștia jucând și rolul sergentului Pinback) și intuise potențialul multifuncțional al scenaristului. 

Șase luni a petrecut O’Bannon la Paris, lucrând în gol pentru Dune. Apoi s-a întors în L.A., extenuat, falit, ca să doarmă pe canapelele prietenilor cu mașină de scris, dar decis să scrie și el un SF „serios” (în fond, nu era ca și cum, în 1974, comedia intergalactică Dark Star rupsese vreun nor în America sau oriunde altundeva). Când, în fine, proiectul Alien a ajuns pe masa producătorilor de la 20th Century Fox (care acum voiau și ei un SF big budget, după ce Lucas făcuse ordine în toate box office-urile cu Star Wars), O’Bannon l-a cooptat imediat pe Giger în echipă, cu acordul entuziast al lui Ridley Scott. Iar Giger, după țeapa luată cu Dune, a venit în L.A. cu o mapă ticsită cu desene. 

Nici acum nu e foarte clar câte schițe din Dune se regăsesc în designul final din Alien. Cert e că inspirația pentru creatura în sine a venit direct din Necronomicon, primul mare compendiu de imagini publicat de artistul elvețian, în 1977. Mai exact din lucrarea – acum celebră – Necronom IV.Necronom IV, 1976 – HR Giger”, wikiart.org Un exemplar cu autograf al albumului a ajuns la Ridley Scott. Pe care nu l-a deranjat deloc acea imagerie cvasisexuală de care se făcuse atâta caz în epocă și mai ales la 20th Century Fox, unde nimeni nu înțelegea de ce e nevoie de atâtea simboluri falice în opera lui Giger. Au fost ceva discuții, regizorul a insistat, băieții în costum au înțeles că n-au cum să se pună cu nebunul, iar elvețianul a rămas în echipă. 

Hyperdyne Systems 120-A

Principala contribuție a celor doi scenariști desemnați de 20th Century Fox să îmbunătățească prima variantă de scenariu a lui Dan O’Bannon și Ronald Shusett, Walter Hill și David Giler, a fost să-l facă pe Ash robot. Un android model Hyperdyne Systems 120-A, mai exact. Ideea fiind, să recunoaștem, excelentă, lui Ridley Scott au început imediat să i se învârtă rotițele. În scena în care descoperim din ce anume e făcut ofițerul științific de pe Nostromo, sângele lui Ash (interpretat de actorul de teatru britanic Ian Holm), deși pare lapte, este apă colorată, întrucât, la temperaturile ridicate din platou, laptele s-ar fi brânzit imediat. Iar ce iese dinăuntrul lui, în momentul în care Parker îi zboară capul, sunt chestii cumva random și imprevizibile, precum spaghetti, caviar, inele de ceapă și mărgele de sticlă (no pun intended, Hermann Hesse). 

Improvisation /improvizație

Se pare că mare parte din dialog a fost improvizat de actori, on set. Nu m-am decis ce să cred în legătură cu asta, cu excepția replicii „This is the worst shit I’ve ever seen, man” (Brett), care, mda, îmi pare improvizată.

Twentieth Century Fox

Jones (Jonesy)

Singurul supraviețuitor, în afară de Ripley, e un superb motan din rasa American Shorthair, variațiunea ginger. Sunt surse care afirmă că pe platou au fost filmate, din varii unghiuri, patru astfel de exemplare – ceea ce nu mi se pare ok, întrucât nu e ca și cum dacă-ți iei o pisică portocalie care refuză să facă ce i se spune îți comanzi imediat alta de la pet shop. Un lucru e cert: la scena în care Jonesy îl scuipă pe Alien s-a folosit un ciobănesc german care să-l sperie pe motan. 

Altminteri, există mai multe școli de gândire. Prima zice că Jones e un alter ego al lui Ridley Scott, de vreme ce e singurul personaj care e tot timpul acolo, deși nu intră în cadru întotdeauna. A doua e de părere că Jonesy este, de fapt, cel mai bun prieten al sociopatului xenomorf, din moment ce se străduiește mereu să-i aducă pe sărmanii sapienși în situația de a fi omorâți de monstru. În fine, a treia școală de gândire opinează că aici e vorba de un crossover între două universuri – Alien și Marvel – și că, practic, Jones e un flerken (flerkenii fiind creaturi care arată și se poartă ca niște pisici, dar se înmulțesc prin ouă, posedă varii tentacule care pot ieși, te miri când, din gura lor prevăzută cu așa-numite pocket realities, în care încap, vezi bine, universuri întregi). Laser cat, anyone?

KY Jelly

Lichidul care se prelinge din gura xenomorfului era KY Jelly: un lubrifiant bazat pe apă, utilizat cel mai frecvent în contacte sexuale și masturbare. Lubrifiantul se produce și azi și este disponibil online (ce naiba, există Google, nu insistați) și în sex shop-urile fizice. În cam aceeași ordine de idei, tendoanele mandibulei pe care o etalează xenomorful au fost meșterite din prezervative. Pentru detalii suplimentare, consultați litera S.

Lifespan / durată de viață

Nu e stipulată nicăieri durata de viață a creaturii, nici în Alien (Ridley Scott, 1979), nici în următoarele filme din serie. Dar s-a plecat de la premisa că, de vreme ce se înmulțește într-un mod similar unor insecte și are o dezvoltare explozivă în primele stadii de viață, ceea ce denotă un metabolism accelerat, extraterestrul de pe Nostromo avea un lifespan extrem de scăzut. Așadar, dacă vă întrebați cumva de ce în ultimele scene din Alien xenomorful pare mai degrabă placid, apatic și prea puțin interesat în a-i rupe capul lui Ripley, asta e pentru că, pur și simplu, pungașul era deja bătrân. Practic, dacă n-ar fi fost pulverizat în spațiu în ultimele cinci minute ale filmului, extraterestrul turbat ar fi murit din cauze naturale cândva în timpul genericului de final.   

May 25, 1979

După un test screening glorios – în care oameni nevinovați ieșeau din sală încă de la scena în care lui Kane i se lipește drăcia aia de față, iar femei palide se-ndreptau alert spre toalete, ca să vomite în liniște după ce-i iese ăluia orătania din piept – Alien a debutat vineri, 25 mai 1979, în doar 91 de săli din SUA. După primul weekend, filmul conducea decis box office-ul, cu încasări de 3,5 milioane de dolari. Azi pare o sumă derizorie, față de 100-200 de milioane, cât scoate în opening weekend un blockbuster onorabil. Dacă nu cumva fix 528.966.675, cât a adunat Star Wars: The Force Awakens în 2015. Dar suntem oameni raționali, ce naiba, și trebuie să ținem cont de ce anume era dolarul în 1979 și de prețul unui bilet la cinema, mult mai ieftin atunci decât în zilele noastre. 

Nostromo

Numele navei vine fix de la romanul Nostromo, publicat de Joseph Conrad în 1904, a cărui acțiune are loc undeva în America de Sud, în republica fictivă Costaguana, și urmărește un explorator italian trimis să dea o lovitură la o mină de argint. Mai departe: în varianta originală de scenariu, filmul începea cu un celebru citat din romanul lui Conrad Inima întunericului: „Trăim așa cum visăm: singuri”. E de presupus, așadar, că lui Dan O’Bannon, scenaristul, îi plăcea mult Conrad, întrucât până și naveta cu care scapă Ripley, în final, se numește Narcissus, o trimitere la un alt roman al scriitorului britanic cu origini poloneze. Un roman cu un titlu infinit mai problematic azi, în universul în care citim: The Nigger of the „Narcissus” (1897). 

OST / coloană sonoră

În 1978, Jerry Goldsmith avea deja zece nominalizări la Oscar pentru Best Music, Original Dramatic Score sau Original Song și câștigase unul, pentru coloana sonoră din The Omen (1976). Părea o alegere cumva logică pentru Alien, mai ales în contextul în care John Williams tocmai livrase, cu mare succes, o lucrare de respirație simfonică în Star Wars

Problema de fond a fost că prima tentativă a lui Goldsmith i s-a părut lui Ridley Scott mult prea romantică și elaborată pentru un cadru narativ căruia i se potrivea mai bine ceva misterios și minimalist. Editorul filmului, Terry Rawlings, meșterise deja un rough cut care includea niște fragmente dintr-o compoziție mai veche a lui Goldsmith (utilizată în 1962 în biopicul Freud, regizat de John Houston), ceea ce i-a displăcut profund compozitorului. Scott i-a cerut acestuia o altă variantă de main title theme, iar Goldsmith a scris ceva minimal, la mișto: „Prima variantă îmi luase cam o zi să o compun. Pe a doua am dat-o gata în cinci minute”. Spre surprinderea lui, cu varianta asta au fost OK atât Scott, cât și Rawlings. 

Dar problemele au continuat, în ritm de muzică. După mai multe compoziții ciopârțite la montaj, au ajuns la scena în care Ripley îl ejectează pe extraterestru din navetă și, apoi, la creditele de final. În acest scop, Goldsmith compusese atent o bucată amplă, de trei minute, sugestiv intitulată Out the Door. Din care au rămas doar 30 de secunde, alternate cu fragmente din Simfonia Nr. 2 (Romantica) a compozitorului Howard Hanson. Era prea mult pentru Jerry Goldsmith. Nu l-a iertat niciodată pe Ridley Scott. Dar – ca să vedeți cum nimeni nu învață niciodată nimic din greșelile anterioare, dacă la mijloc sunt, totuși, niște onorarii – a mai colaborat o dată cu el, în 1986, pentru Legend. De data asta Ridley Scott a înlocuit compozițiile lui Goldsmith cu niște piese de la Tangerine Dream.     

Painted beach ball / minge de plajă pictată

Dacă, printr-o radicală reducere la absurd, Dark Star (John Carpenter, 1974) ar fi avut un buget similar cu ceea ce s-a contabilizat, trei ani mai târziu, la Lucasfilm, n-ar fi existat, probabil, niciun fel de Alien. Dar cum Dark StarCare este, cumva, pe youtube.com a costat doar 60.000 de dolari, n-au fost bani pentru cine știe ce efecte speciale. Alien-ul lui Carpenter & O’Bannon era o minge de plajă pictată în roșu, cu buline galbene, care stă pe niște picioare de păpușă. Și cu frustrarea asta a rămas scenaristul. Și din ea s-a născut dorința lui de a face, cândva, un SF care să nu arate ca o comedie neagră studențească. 

Sigur, în călătoria sa inițiatică spre banii de la 20th Century Fox, O’Bannon a luat cu el niște elemente din Dark Star, niște influențe din thrillerele paranoice ale anilor ’50-’60 și din SF-urile panicarde din epoca Războiului Rece, din Planet of the Vampires (Mario Bava, 1965), It! The Terror From Beyond Space! (Edward L. Cahn, 1958) sau The Thing from Another World (Christian Nyby, 1951). Influențele declarate ale regizorului Ridley Scott sunt ceva mai moderate: 2001: A Space Odyssey (Stanley Kubrick, 1968) și Star Wars (George Lucas, 1977), pentru partea de SF și, mai ales, Texas Chainsaw Massacre (Tobe Hooper, 1974), de unde a învățat cum se face un horror. 

Twentieth Century Fox

Quarantine / carantină

Sunt toți șapte în poză. De la stânga la dreapta: Kane (John Hurt), Lambert (Veronica Cartwright), Dallas (Tom Skerritt), Parker (Yaphet Kotto), Ripley (Sigourney Weaver), Brett (Harry Dean Stanton) și Ash (Ian Holm). Deasupra lor scrie mare: „One person was infected. One person violated quarantine*. 6 of them died”. Jos de tot, cu litere mai mici: „*It was Ash. Do not be like Ash.” E o memă care a circulat intens, pe timp de pandemie, în social media. Practic, era încă share-uită pe Facebook, zilele trecute. 

Fusese, firește, o minge ridicată la fileu. Pe 20 aprilie 2020, de pildă, o artistă din Ontario pe nume Genevieve Kent-Bethley publica acest tattoo design,If we break quarantine, we could all die.” Alien, 1979, ralphehanson.com care s-a viralizat pe Twitter, cu mesajul „Listen to me: if we break quarantine, we could all die”. Și adevărul e că, dacă chiar vrem să extragem ceva învățăminte din Alien, să enunțăm ceva important despre amenințări, teroare și umanitate, cam asta e ideea. Plus acest esențial avertisment pe care-l lansează Walter Hill și David Giler, scenariștii: nu lăsa un android să se strecoare în echipa ta. Nu știi niciodată ce căcaturi o să facă, mai devreme sau mai târziu.   

Ripley

Cu excepția părinților ei, în 1978 nu știa nimeni cine e Sigourney Weaver, deși ea jucase deja în două producții TV. Avusese o apariție fulgurantă în Annie Hall (1977). Și interpretase ceva, imposibil de precizat ce anume, într-un film ultraobscur al unui ilustru necunoscut pe nume Dan Cohen. Practic, nici Meryl Streep nu avea un CV mai stufos, numai că unul dintre cele două lungmetraje în care jucase până atunci se numea The Deer Hunter (Michael Cimino, 1978). Mary Goldberg, o tipă de la casting, era de părere că doar aceste două actrițe ar trebui luate în calcul pentru rolul lui Ellen Ripley. Iar Gordon Carroll, un producător care chiar avea obiceiul de a asculta ce spun femeile de lângă el, a luat-o în serios. 

Cel mai probabil, 20th Century Fox ar fi ales-o pe Meryl Streep, dacă pe 12 martie 1978 n-ar fi murit iubitul ei, actorul John Cazale (diagnosticat deja cu cancer pulmonar). În acest nefericit context, n-a îndrăznit nimeni să-i ofere un rol principal într-o producție în care se moare atât de des, iar Sigourney Weaver a fost solicitată să dea o probă. Și a dat-o. Legenda spune că un băiat deștept pe nume Alan Ladd Jr. le-a chemat apoi, într-o sală de proiecție, pe toate femeile pe care le-a găsit în birourile Fox, le-a arătat proba, iar reacțiile au fost atât de entuziaste, încât două zile mai târziu Sigourney Weaver a primit rolul. 

Fun fact: În 1978, Meryl Streep și Sigourney Weaver erau deja prietene și fuseseră colege, la Yale Drama School. Weaver terminase în 1974, Streep – cu un an înainte.

Funnier fact (în sensul că ori de câte ori se vorbește, zilele astea, despre astfel de sume de bani, mie-mi vine să râd ca prostul): pentru primul Alien, Weaver a primit 30.000 de dolari. Pentru Aliens: 1 milion. Pentru Alien³: 4 milioane (5, după alte surse), plus un procent din încasări. Pentru Alien: Resurrection: 11 milioane de dolari. Într-adevăr, atât s-a putut.

Sex

M-am bucurat mult să citesc că în scenariu era și o scenă de sex. Între Ripley și Dallas, evident. Apoi m-am întristat la loc aflând că nu s-a tras deloc, ca să zic așa, pe motiv că nu era ceva vital în evoluția personajelor. Și da, mai era o scenă, iar pe asta au filmat-o măcar, dar nu au inclus-o în versiunea originală din rațiuni de durată, în care Ripley și Lambert discută despre Ash, întrebându-se dacă a făcut vreodată sex. Ceea ce, mă rog, ar fi ridicat deja niște dubii, poate premature, în legătură cu umanitatea personajului. Și, apropo de fucking, dacă ni se permite cumva utilizarea limbii engleze și pe mai departe, în Alien se aude cuvântul „fuck” de cinci ori. În mod logic, de patru ori îl spune Ripley. Right, cum ar zice Brett.   

Three Studies For Figures At The Base Of A Crucifixion / Trei studii pentru figuri la baza unei răstigniri

În 1945 Francis Bacon a expus, la Londra, acest triptic cu titlu lung și îmbârligat (de văzut acum la Tate Britain), prin care, în fine, se face remarcat de critică. „Pentru unii”, se afirmă în prezentarea lucrării, „tripticul lui Bacon„Three Studies for Figures at the Base of a Crucifixion”, tate.org.uk a reflectat lumea pesimistă inaugurată de Holocaust și apariția armelor nucleare”. Pentru alții – ca de pildă H.R. Giger –, tripticul lui Bacon (în special tabloul din dreapta) a fost sursă de inspirație pentru al treilea stadiu al creaturii xenomorfe din Alien – așa numitul chest-burster, care-i strică lui Kane ultima cină. Am vrut să scriu „last supper”, dar m-am abținut.  

Unisex

Toate numele personajelor au fost schimbate atunci când Walter Hill și David Giler au reșapat scenariul original al lui Dan O’Bannon și Ronald Shusett. Care stipula, oricum, că toate numele sunt unisex, tocmai pentru a permite distribuirea unor actori sau a unor actrițe, în funcție de calculele demografice ale producătorilor (gender equality, cum s-ar zice azi). Totuși, nici O’Bannon, nici Shusett nu se gândiseră că locotenentul Ripley ar putea fi femeie. A fost ideea lui Alan Ladd Jr., cel care va facilita ulterior distribuirea lui Sigourney Weaver, iar Ridley Scott a fost încântat, întrucât era încă un aspect care putea diferenția filmul de celelalte SF-uri big budget din epocă: o femeie strașnică, mai puternică și mai credibilă decât Luke Skywalker, cel puțin.

Apropo de feminism în spațiu: ca replică la celebrul HAL din 2001: A Space Odyssey (voce: Douglas Rain), computerul central din Alien se numește Muthur și se pronunță, ce să vezi, „Mother”. Iar vocea care anunță, cu calm, că Nostromo se va autodistruge în T-minus zece minute îi aparține actriței Helen Horton. Ironic sau pur și simplu accidental, Helen Horton era o prezență constantă în producții TV precum The Benny Hill Show și The Dick Emery Show, ceea ce spune ceva despre simțul umorului (al lui Ridley Scott) sau despre cât de mișto erau, pe vremea aia, directorii de casting. 

Visual effects / efecte vizuale

În 1980, la cea de-a 52-a ceremonie de decernare a Premiilor Oscar, Alien a primit o singură statuetă (din două posibile), pentru Best Visual Effects. Au fost creditați (și au urcat pe scenă) H.R. Giger, Carlo Rambaldi, Brian Johnson, Nick Allder și Dennis Ayling. Premiul a fost înmânat de Farrah Fawcett și Harold Russell, iar Carlo Rambaldi s-a remarcat spunând: „Acum doi ani, când am luat Oscarul pentru King Kong, nu știam engleză, așa că am zis «Mulțumesc». Acum știu engleză foarte bine, așa că vă spun «Mulțumesc foarte mult»”. Un amănunt interesant: în timp ce Brian Johnson era implicat în producție, la Alien, în calitate de special effects supervisor, el lucra pe fix același post pentru Star Wars: Episode V – The Empire Strikes Back (1980). 

Who, The

Poate-ați observat niște lasere în camera cu ouă de pe luna LV-426. O lumină albastră, intensă, care planează la vreun metru deasupra solului, în sinistrul incubator cu măruntaie de vacă. Ei bine, laserele nu erau în plan. Dar întâmplarea a făcut ca la aceleași Shepperton Studios, lângă Londra (unde Alien s-a filmat timp de 14 săptămâni, între 5 iulie și 21 octombrie 1978), trupa The Who să testeze niște lasere de scenă pentru viitorul lor turneu, iar Ridley Scott să asiste la aceste probe. O sticlă de gin mai târziu, tipii de la The Who îi împrumutau laserele regizorului. 

Xenomorph / xenomorf

Pentru un personaj ce dă titlul unui film (care, apropo, în prima variantă de scenariu se numea Star Beast), creatura xenomorfă din Alien se lasă îndelung așteptată. Trece o oră până la prima ei apariție în cadru. Iar din cele 114 minute de film propriu-zis, xenomorful stă pe ecran maximum 4. Sigur, Ridley ar fi preferat să-l expună, cu totul, vreo 5-6, estimez, întrucât, în varianta lui de final, Alien-ul îi smulge capul ultimei supraviețuitoare, în navetă, apoi se așază în locul ei, pe scaunul pilotului, și începe o transmisiune către Pământ, cu vocea lui Ellen Ripley. Firește, 20th Century Fox a considerat că nu e chiar finalul de care are nevoie omenirea. Și, în ciuda opiniei mele despre marile studiouri de la Hollywood, știți ce cred eu despre chestia asta? Chiar nu era.    

You Are My Lucky Star / Tu ești steaua mea norocoasă

„You are my… lucky star. You… Lucky, lucky, lucky, lucky, lucky…” A fost ideea lui Sigourney Weaver să fredoneze, pe fond nervos, You Are My Lucky Star, în scena în care îmbracă încetișor costumul spațial în naveta Narcissus, pregătindu-se să-i dea lovitura de grație antagonistului. Lui Ridley Scott i s-a părut OK, dar ulterior a mărturisit că niște tipi în costume normale de la 20th Century Fox i-au frecat nițel ridichea, din cauza drepturilor de autor – foarte scumpe, aparent – pe care studiourile le-au plătit compozitorilor, recte Arthur Freed și Nacio Herb Brown. Dar informația care contează (financiar), de fapt, e că, dincolo de musicalul ăla de pe Broadway din 1936, în care a fost lansată, You Are My Lucky Star fusese cântată de Gene Kelly și Debbie Reynolds în Singin’ in the Rain (Stanley Donen, Gene Kelly, 1952).    

Zeta 2 Reticuli

La ceva vreme după ce echipajul iese din hypersleep și se dezmeticește în bucătărie, navigatorul Lambert (Veronica Cartwright) bagă un ochi, face niște calcule și anunță echipajul că nava se află „foarte aproape de Zeta 2 Reticuli”. Suntem deja în plină ficțiune SF, dar e bine de știut că Zeta Reticuli simplu, fără „2”, este un sistem stelar binar, absolut real, aflat undeva la 39 de ani-lumină de Pământ. E o trimitere interesantă și deloc întâmplătoare, la cum îl știu pe Dan O’Bannon, scenaristul, din următorul motiv: în decembrie 1974 tânăra revista Astronomy publica un amplu articol sugestiv intitulat The Zeta Reticuli Incident

Pe scurt, era povestea numiților Betty și Barney Hill, un cuplu aparent normal din New Hampshire, care susținea că în 1961 fusese răpit de niște extratereștri gri, sechestrat într-o navă spațială și plimbat cu forța până în Zeta Reticuli și retur. Consecințele poveștii sunt previzibile: inițial, revista a vândut multe copii, după modelul spațial tabloid, și, în paralel, reputația ei științifică a avut mult de suferit. Oricum, așa cum spuneam, trimiterea nu pare întâmplătoare. Și în Alien (Ridley Scott, 1979) e vorba despre o răpire. E adevărat, una pe invers: aici, oamenii pleacă cu extraterestrul.



Text de

Dragoș Vasile

Producător la Apropo TV. A început în presa scrisă în 1997, a lucrat pentru varii publicații printre care Jurnalul Național, Evenimentul Zilei, Playboy și Academia Cațavencu.

CULTURĂ|FILM&TV

În Raised by Wolves, tehnologia și magia se confundă

De Cristi Mărculescu 20/10/2020
Nu găsești în acest serial personaje cu care să empatizezi; creatorii mizează totul pe curiozitate.
CULTURĂ|FILM&TV

Cum arată studioul care a restaurat Balanța în format 4K

De Mihai Ghiduc 03/10/2020
Am vizitat Avanpost, locul în care filmul lui Lucian Pintilie a fost făcut să arate ca în 2020. Acum poți vedea și tu Balanța pe Netflix.
CULTURĂ|FILM&TV

Acasă, My Home – cum s-a transformat un reportaj într-un documentar premiat

De Valentina Nicolae 24/09/2020
Un documentar despre trecerea de la traiul în mijlocul naturii la cel din oraș, dar și despre definirea propriei identități și găsirea unui acasă.
CULTURĂ|FILM&TV

Știință versus Hollywood: Tenet, între fizica teoretică și plothole-uri cât casa

De Ionuț Preda 22/09/2020
Christopher Nolan ne amețește din nou cu ultimul lui film, în care ia noțiuni despre timp discutate de fizicieni renumiți și le inserează într-o poveste de acțiune cu spioni.