Asteroid City: Metafizică cuantică9 min read

Wes Anderson a făcut, probabil, cel mai aglomerat cu referințe cinematografice și cel mai preocupat de metafizică film al său de până acum. Dar și cel mai politic.

Al unsprezecelea film al lui Wes Anderson, regizorul îndrăgit de hipsteri de toate generațiile, pentru umorul sec, melodramatismul spiritual și stilul cinematografic nonconformist, fidel simetriei cadrelor și mișcărilor pe orizontală ale camerei de filmat, e unul mai politic decât niciodată. Dar și cel mai fetișizant al mizanscenei. Asteroid City nu există, e doar o piesă de teatru a dramaturgului Conrad Earp (fictiv, la rândul său, cu o intrigă secundară importantă, de asemenea), documentată de un show de televiziune, în timpul căruia se specifică decorurile primei scene și se enumeră și „distribuția”: Augie Steenbeck (Jason Schwartzman), fotograf de război, fiul său, Woodrow (Jake Ryan, pe care l-ai mai văzut și în Moonrise Kingdom), aka Brainiac, Midge Campbell (Scarlett Johansson), actriță, fiica ei, Dinah (Grace Edwards), June Douglas (Maya Hawke, pe care o știi din Stranger Things), învățătoare, Grif Gibson (Jeffrey Wright), general de armată, și alții. Dar se specifică și o notă a autorului pentru electricianul de pe platou: lumina soarelui din deșert nu e nici caldă, nici rece, dar mereu limpede și, mai ales, neiertătoare.

La fel, nu există nici orășelul cu același nume, unde Augie ajunge la convenția Junior Stargazer, împreună cu Woodrow, fiul său adolescent, și cele trei fiice mai mici ale sale. În cadrul convenției, care se întâmplă cândva într-o variantă retrofuturistă a anilor 1950, adolescenții participanți urmează să primească premii pentru diverse invenții SF, precum accelerarea botanică sau dezintegrarea particulelor. Atracția principală e craterul apărut în urma unui meteorit căzut pe Pământ, în anul 3007 î.e.n., dar vizita unui OZN va schimba complet datele problemei, mai ales după ce armata va interveni să „izoleze” incidentul și va impune o carantină forțată vizitatorilor. Augie, însă, are o povară: soția lui a decedat recent și tot amână să le dea vestea celor mici, unul dintre motivele pentru care socrul său, Stanley Zak (Tom Hanks), nu l-a plăcut, de altfel, niciodată.

În Asteroid City se întâmplă tot felul de lucruri aparent mărunte, dar care pot fi comentarii nostalgic-politice ale lui Wes Anderson. De fapt, oare nostalgice? Problemele anilor 1950 erau, de fapt, ale anilor post-1850, sunt și ale epocii curente. Am găsit mult sarcasm despre înarmare și o învățătură care mi s-a părut importantă: armatele par comice și absurde, atunci cînd le observi după zeci de ani, dar mereu serioase și cu miză în prezent. Am găsit marginalizarea și persecuția imigranților, dar și isteria girofarelor în urmăriri paranoice (referință evidentă către filmele cu James Dean, dar și la evenimente contemporane, vezi cazul OJ Simpson).

Am râs de câteva ori la asemănările subtile dintre religie și hipioțeală, pe care Anderson le sugerează în scenariu, sau la consumismul fără măsură de atunci și de acum (proprietăți imobiliare care se pot achiziționa de la tonomat? De ce nu?). Nostalgie, însă, poate fi pentru acel western (minoritar, ce-i drept) în care o femeie putea să spargă gașca de cowboy strânși la foc și la beri (poate o sprânceană ridicată către The Searchers?). Sau pentru nouvelle vague și Alfred Hitchcock. De altfel, în primele zece de minute are loc o explozie-test a bombei atomice, tocmai să înțelegi suficient de repede că lumea e tot mai „încărcată” și haotică în jurul lui Augie, în vreme ce el se întreabă, alte zece minute mai târziu, dacă, nu cumva, soția lui e, într-adevăr, printre stele, cum mama lui i-a spus, în copilărie, atunci când tatăl său s-a prăpădit.

Chiar și descoperirile astronomice sunt reduse la simplu material de copywriting pentru „advertisingul călătoriilor interstelare” (salut, Branson, Musk și Bezos!), iar fetișurile pentru chimie și fizică (aka, din nou, arme) sunt luate peste picior ca niște ambiții ale unor tocilari vag sociopați (traumatizați, eventual, de niște părinți control feaks sau, eventual, alcoolici ori preocupați până la exces de propria carieră). 

Dar, dincolo de toate panseurile politice și anxietățile Războiului Rece („If you wanted to live a nice, quiet, peaceful life, you picked the wrong time to get born”, zice Gibson, în replica aia care poate sumariza un film întreg și cîteva generații la rând) ori lucrurile mărunte care ar trebui să fie un indiciu pentru personajele principale că, pe undeva, „decorul” în care trăiesc are multe „defecțiuni”, Asteroid City e un film sensibil, despre moarte, cosmos și lumi extraterestre. Și afecțiune. Augie găsește o prietenă în Midge, în vreme ce Woodrow se îndrăgostește de Dinah. Ambele cupluri își manifestă frustrările și dorințele în moduri abrupte, prin replici declarative (aici poate fi un sarcasm al lui Anderson vizavi de genul noir), și în scene monotone, nici calde, nici reci, dar, asemenea soarelui din deșert, mereu necruțătoare prin sinceritatea lor. Și, în același timp, inutile.

Detalii pe IMDb | Per total: 6/10 | Știință & Tehnologie: 6/10