Ce se așteaptă de la noi15 min read

Acesta este un avertisment. Vă rog să citiți cu atenție. De acum ați văzut, probabil, un Predictor; câteva milioane au fost vândute până în clipa în care citiți aceste rânduri. Pentru aceia care nu l-au văzut, este un dispozitiv mic, ca o telecomandă pentru deschiderea portierelor automobilelor. Pe el există doar un buton și un led mare, verde. Ledul pâlpâie dacă apăsați pe buton. Mai precis, ledul pâlpâie cu o secundă înainte de a apăsa pe buton.

Majoritatea oamenilor afirmă că, atunci când l-au încercat prima dată, au avut impresia că joacă un joc straniu, al cărui țel este de a apăsa butonul după ce au văzut ledul pâlpâind și, de aceea, ar fi simplu de jucat. Dar, dacă încercați să încălcați regulile, veți descoperi că nu puteți. Dacă încercați să apăsați butonul fără să fi văzut pâlpâirea ledului, atunci ledul pâlpâie imediat și, indiferent cât de repede v-ați mișca, nu veți apăsa niciodată butonul înainte să fi trecut o secundă. Dacă veți aștepta pâlpâirea, intenționând să nu apăsați butonul după aceea, ledul nu mai pâlpâie niciodată. Indiferent ce veți face, pâlpâirea ledului precede întotdeauna apăsarea butonului. Nu există nicio modalitate prin care să păcăliți un Predictor.

Nucleul Predictorului este un circuit cu decalare temporală negativă; el expediază un semnal înapoi în timp. Implicațiile complete ale tehnologiei vor deveni clare ulterior, când vor fi obținute decalări negative mai mari de o secundă, dar avertismentul  de față nu se referă la situația respectivă. Problema imediată este că Predictorii demonstrează că nu există liber‑arbitru.

Au existat dintotdeauna argumentări ce arătau că liberul‑arbitru este o iluzie, unele bazate pe fizică, altele bazate pe logică pură. Majoritatea oamenilor sunt de acord că argumentările acelea sunt irefutabile, dar nimeni n-a acceptat niciodată cu adevărat concluzia. Experiența personală a manifestării liberului‑arbitru este un considerent prea puternic pentru a fi respins. Era necesară o demonstrație concretă, și exact asta oferă Predictorul.

În mod obișnuit, o persoană se joacă cu un Predictor în mod compulsiv timp de câteva zile, arătându-l prietenilor și încercând diverse strategii pentru a-l păcăli. Persoana poate să pară că și-a pierdut interesul față de el, totuși nimeni nu poate să uite ce înseamnă Predictorul; în următoarele săptămâni, sunt percepute implicațiile unui viitor imuabil. Înțelegând că alegerile lor nu contează, unii refuză să mai aleagă orice. Ca nenumărați copiști Bartleby, ei refuză să se mai implice în acțiuni spontane. În cele din urmă, o treime dintre cei care se joacă cu un Predictor trebuie să fie spitalizați, deoarece nu se mai hrănesc. Starea finală este mutismul akinetic, un soi de comă în stare de veghe. Ei vor urmări mișcările din jur cu ochii și-și vor schimba poziția ocazional, însă nimic mai mult. Capacitatea de mișcare rămâne, dar dispare motivația.

Înainte ca oamenii să înceapă să se joace cu Predictori, mutismul akinetic era foarte rar, un rezultat al lezării cortexului cingular anterior. Acum, tulburarea se răspândește ca o molimă cognitivă. Oamenii obișnuiau să speculeze despre un gând care-l va distruge pe individul care-l gândește, o inimaginabilă oroare lovecraftiană sau un enunț Gödel care distruge sistemul logic uman. Se dovedește că gândul invalidant este unul pe care l-am întâlnit cu toții: ideea că liberul‑arbitru nu există. Pur şi simplu, nu era vătămător până n-ai crezut în el.

Medicii încearcă să-și convingă pacienții, atâta timp cât aceștia încă mai iau parte la conversații. Până acum noi toți am trait fericiți, le explică ei, am dus vieți active, și totuși nu aveam liber‑arbitru.

De ce ar trebui să se schimbe ceva?

– Nicio acțiune pe care ai făcut-o luna trecută nu s-a bizuit pe liberul‑arbitru mai mult decât o acțiune pe care o faci azi, putea spune unul dintre ei. Așadar, și acum te poți comporta la fel ca luna trecută.

La care pacienții răspund invariabil:

– Însă acum știu.

Iar unii dintre ei nu mai spun nimic, niciodată. Unii vor susține că schimbarea de comportament cauzată de Predictor dovedește că avem de fapt liber‑arbitru. Un robot nu poate deveni descurajat, ci doar o entitate liber-cugetătoare este capabilă de așa ceva. Faptul că doar unii indivizi se afundă în mutism akinetic, nu toți, nu face decât să evidențieze importanța alegerii Din păcate, genul acesta de raționament este incorect; toate formele de comportament sunt compatibile cu determinismul. Un sistem dinamic poate să cadă într-un bazin de atracție și să sfârșească într-un punct fix, pe când altul să manifeste pe termen nedeterminat un comportament haotic, dar ambele sunt complet deterministe.

Vă transmit avertismentul acesta de la puțin mai mult de un an în viitorul vostru; este primul mesaj recepționat după ce, la construirea dispozitivelor de comunicare, au fost utilizate circuite cu decalări negative de ordinul megasecundelor. Vor urma alte mesaje, care vor aborda alte probleme. Mesajul meu către voi este următorul: Pretindeți că aveți liber‑arbitru. Este esențial să vă comportați ca și cum deciziile voastre ar conta, deși știți că ele nu contează. Nu realitatea este cea importantă; importantă este credința voastră, iar a crede minciuna este singura cale de a evita coma în stare de veghe. Civilizaţia depinde acum de autoamăgire.

Poate că așa a fost dintotdeauna. Și totuși, eu știu că, deoarece liberul‑arbitru este o iluzie, este predeterminat cine va coborî în mutism akinetic și cine nu. Nimeni nu poate face nimic în privința asta: nu puteți să alegeți efectul pe care Predictorul îl are asupra voastră. Unii dintre voi se vor prăbuși, și alții nu, iar trimiterea de către mine a acestui avertisment nu va modifica proporțiile respective. Atunci, de ce am făcut-o?

Pentru că n-am avut de ales.

Extras din volumul Exalare, publicat cu acceptul Editurii Nemira.

Ted Chiang: un premiant deloc prolific

Oare cum o fi cînd prima povestire pe care o publici cîștigă cele mai importante premii (la nivel mondial!) din domeniul literar în care tocmai te-ai lansat? Este ceea ce i s-a întîmplat lui Ted Chiang în urmă cu trei decenii, cînd povestirea The Tower of Babylon, apărută în 1989 în revista OMNI (una dintre cele mai prestigioase publicații de gen), i-a adus autorului (născut în Statele Unite în 1967 din părinți de origine chineză) premiile Hugo și Nebula. Trei decenii mai tîrziu, Chiang, informatician la bază, a publicat doar optsprezece nuvele și povestiri, adunate în numai două volume nu foarte groase.

Considerat în prezent, în ciuda prolificității sale scăzute, unul dintre autorii de vîrf în science fiction-ul mondial, Chiang posedă o colecție impresionantă de distincții: patru premii Hugo, patru premii Nebula, patru premii Locus și premiul Campbell pentru debut, premiul Sidewise, premiul Theodore Sturgeon pentru proză scurtă etc. Fiecare dintre prozele lui a fost fie premiată, fie măcar nominalizată la unul, două sau mai multe premii.

Celebritatea lui Ted Chiang a depășit însă granițele fandomului SF în momentul în care nuvela ce dă titlul primei sale culegeri de povestiri,Apărută în românește la Nemira, sub titlul Împărțirea la zero, 2011, reeditat în 2017 sub titlul Povestea vieții tale, în traducerea Ilenei Bușac, nemira.ro Story of Your Life and Others, a fost ecranizată de Dennis Villeneuve. The Arrival (2016), cu Amy Adams, Jeremy Renner și Forest Whitaker în rolurile principale, e una dintre acele rare producții cinematografice SF care își provoacă spectatorii să gîndească, iar ăsta nu-i deloc puțin lucru.

Cel de-al doilea volum al lui Ted Chiang, Exalare (Exhalation, 2019) a fost publicat pe 12 iunie în versiune românească, tot la Editura Nemira,Detalii: nemira.ro traducerea aparținîndu-i de această dată lui Mihai Dan Pavelescu. Din sumarul acestuia face parte și scurta povestire Ce se așteaptă de la noi, apărută inițial în revista Nature.

Printr-o coincidență (sau poate nu), constatăm și la Ted Chiang o abordare a temei poveștii lui David Brin publicată de Mindcraft Stories luna trecută, cea a liberului arbitru.

CITEȘTE ȘI: Molima generozității, o povestire de David Brin