DrAfter123/Getty Images
Despre arhitectura subtilă a creierului47 min read
„Povestea creierului. În căutarea celui mai complicat obiect din Univers”, cea mai recentă carte a lui Alexandru Babeș, cercetător în neuroștiințe, vorbește despre funcția principală a organului minții: aceea de a explica lumea.
A fost suficientă o mică scânteie în plan fizic – apariția focului – pentru a provoca una de proporții uriașe la nivel neuronal. Când omul a deprins o nouă tehnologie, procesarea hranei cu ajutorul focului, digestia fost ușurată și a permis extragerea mai multor nutrienți din alimente. Rezultatul a fost o reorientare a resurselor în exces, dinspre tractul digestiv către un alt organ: creierul. În mai puțin de două milioane de ani, creierul și-a triplat volumul și a permis omului să inventeze limbajul, să practice agricultura, să se civilizeze, să inițieze revoluția industrială și să pășească pe Lună, arată Alexandru Babeș în cartea sa, O poți cumpăra de aici: humanitas.ro apărută recent la Editura Humanitas.
Alexandru Babeș este profesor de neuroştiinţe şi fiziologie la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Laboratorul pe care îl conduce se ocupă de studiul sistemului nervos periferic, al neuronilor senzitivi cu ajutorul cărora pot fi simțite durerea şi temperatura ambientală. A publicat peste treizeci de articole ştiinţifice în reviste internaţionale și este coautor al unor studii apărute în Nature, Nature Medicine, Nature Communications, Journal of Neuroscience, Pain sau Journal of Physiology. Începând din 1995, a beneficiat de numeroase stagii de cercetare în Germania, Franţa, Marea Britanie şi Spania.
Alexandru Babeș a fost unul dintre invitații ediției de anul acesta a festivalului de conferințe Detalii: lumeaincaretraim.ro desfășurată pe scena Ateneului Român în perioada 21–24 mai. Cu această ocazie, am discutat cu el despre cartea sa, unde nu și-a propus, neapărat, să scrie despre felul în care funcționează creierul, ci mai curând despre istoria încercărilor oamenilor de a-l înțelege.
Alexandru Babeș/arhiva personală
Mindcraft Stories: Cartea se numește Povestea creierului. În căutarea celui mai complicat obiect din Univers. Dincolo de metaforă, de ce este creierul complicat?
Alexandru Babeș: Creierul uman este alcătuit din aproape 100 de miliarde de neuroni (un număr comparabil cu cel al tuturor stelelor din galaxia noastră) şi din cel puţin tot atâtea celule gliale, despre care iniţial se credea că sunt doar un fel de umplutură, dar azi ştim că joacă un rol important în funcţionarea creierului. Dacă ne gândim acum doar la neuroni, ştim că în medie fiecare neuron se conectează cu (şi primeşte informaţii de la) alţi 10.000 de neuroni, de unde rezultă aproximativ 10 la puterea 15 sinapse (cum se numesc contactele dintre doi neuroni), adică un million de miliarde de sinapse. Literalmente, avem de-a face cu un angrenaj incredibil de complicat, aşa că s-ar putea să nu fie vorba doar de o metaforă ci de o realitate. Poeta Emily Dickinson a spus „The Brain – is wider than the Sky”, creierul este mai vast decât întreg cerul, şi cred că nu se înşela.
M.S.: Este, până la urmă, descoperirea focului responsabilă pentru dezvoltarea spectaculoasă a creierului nostru, de două milioane de ani încoace? Sau omul era deja înscris pe o scară evolutivă și ar fi fost doar o chestiune de (mai mult) timp până să ajungă unde este azi? Cu alte cuvinte, un pic forțat, ce a fost mai întâi: oul sau găina? Focul sau creierul?
A.B.: E o întrebare dificilă, pentru că în ceea ce priveşte relaţia dintre anatomia omului şi traseul său evolutiv nu avem prea multe certitudini, din cauza numărului limitat de fosile descoperite. În plus, creierul nu fosilizează, aşa că trebuie să facem anumite aproximări pornind de la dimensiunile cutiei craniene, ceea ce nu nu spune foarte mult despre arhitectura subtilă a creierului, care poate fi mai importantă decât mărimea absolută a acestuia. De exemplu, ştim că Neanderthalienii aveau un craniu mai mare decât Homo sapiens, dar avea cu totul altă formă, era mai teşit, semăna cu o minge de rugby. De aici s-a speculat că ar fi avut un cortex prefrontal mai puţin dezvoltat şi deci abilităţi cognitive mai limitate.
Revenind la foc, e doar o teorie a antropologului Richard Wrangham. Există însă şi teorii alternative, care pun, de exemplu, accentul pe socializare: creierul ar fi crescut în dimensiuni şi complexitate datorită presiunii evolutive pusă de coabitarea cu semenii, în grupuri sociale din ce în ce mai mari. Nefiind expert în evoluţia omului, prefer să nu mă pronunţ, dar mi se pare că ambele teorii au meritele lor şi nu cred că se exclud reciproc.
M.S.: De-a lungul timpului, omul a tot încercat să înțeleagă ce se petrece cu el. Când și-au dat seama oamenii că „vinovat” pentru conștiință este creierul?
A.B.: A fost un proces de durată. Partizani ai teoriei cardiocentrice, care susţineau că inima este sediul gândirii, emoţiilor şi altor funcţii superioare, au existat pe toată durata Evului Mediu şi chiar mai târziu, fiind influenţaţi, probabil, de reputaţia lui Aristotel a observat că inima este originea venelor din corp și a concluzionat că tot ea trebuie să fie și centrul sistemului psihofiziologic. Așa s-a născut ipoteza cardiocentrică. Mai multe, aici: en.wikipedia.org Dar dacă vorbim despre cercurile educate, despre adepţii aşa-numitei filosofii naturale, cum îşi spuneau înainte să apară termenul de om de ştiinţă, atunci foarte probabil că în vremea lui Descartes, la jumătatea secolului al XVII-lea, era deja clar că doar creierul putea juca un rol important în gândire. Însă mulţi filosofi, începând chiar cu Descartes, vedeau în creier doar un instrument prin intermediul căruia corpul era controlat de un suflet nemuritor şi imaterial. Destui oameni de ştiinţă, dar probabil o minoritate, totuşi, sunt şi azi adepţii unei forme de dualism mai „soft” şi nu pot accepta că toate gândurile, emoţiile, amintirile, speranţele noastre sunt doar rezultatul activităţii electrice a unui organ de un kilogram şi jumătate, de consistenţa unui jeleu.
M. S.: Creierul uman nu are nici cea mai mare dimensiune și nici cei mai mulți neuroni în neocortex, cum se credea până de curând. Îl depășește la acest capitol balena pilot cu aripioare lungi. Și-atunci, cum se explică superioritatea cognitivă a lui Homo sapiens?
A.B.: E foarte probabil că mai importantă decât dimensiunea şi chiar decât numărul total de neuroni este modul de interconectare a diferitelor regiuni funcţionale ale creierului. Iar configurarea acestor circuite neurale este şlefuită de evoluţie, de presiunea pusă de mediul înconjurător şi mai ales de schimbările neaşteptate care survin în acest mediu. Comparativ cu mediul destul de stabil în care trăiesc balenele, strămoşii noştri hominizi au fost puşi în situaţia de a se adapta la schimbări rapide şi adesea cataclismice de mediu. Deşi strămoşii balenelor au fost animale terestre patrupede, ele şi-au pierdut treptat membrele în urma adaptării la un mod de viaţă acvatic. Dimpotrivă, la om, mâinile joacă un rol esențial în orice formă de interacţiune cu mediul. Și există întregi regiuni corticale dedicate controlului fin al mâinilor şi degetelor, precum şi coordonării între văz şi folosirea membrelor. Este foarte plauzibil că toate acestea şi-au pus amprenta asupra tipului de inteligenţă dezvoltat în paralel de cele două specii.
M.S.: Grecii au fost primii care „au descoperit” creierul. A fost o întâmplare sau un cumul de factori ca tocmai ei să înțeleagă de unde vine gândirea?
A.B.: Nu cred că a fost o întâmplare. Până la greci, toate explicaţiile aveau un caracter mitologic, cerul şi pământul erau puse în mişcare de o multitudine de zei şi zeiţe, aflaţi într-o permanentă discordie. Chiar şi majoritatea grecilor gândeau la fel. Dar câţiva greci dintr-un port din estul Mediteranei au inventat un mod nou de a privi lumea, bazat pe descoperirea unor legi cu caracter universal. Era firesc ca acest demers intelectual să-i împingă să facă observaţii şi să tragă concluzii logice. E tot ce i-a trebuit lui Alcmaeon din Crotona ca să-şi dea seama că toate organele de simţ comunică nu cu inima, ci cu Alcmaeon, filosof și teoretician medical antic, ar fi excizat un ochi de animal pentru a studia nervul optic. Pe baza acestei observații Alcmaeon a descris simțurile, cu excepția simțului tactil. Aceste observații au contribuit la studiul medicinei prin stabilirea legăturii dintre creier și organele simțului. Creierul este organul minții, a concluzionat în mod corect Alcmaeon. Detalii: en.wikipedia.org
M.S.: Ce a urmat acestor descoperiri timpurii? Care sunt momentele cheie în studiul asupra creierului?
Anatomist de origine flamandă, medicul personal al lui Carol Quintul. Este autorul uneia dintre primele cărți de anatomie umană bazată pe disecții și observații originale, De humani corporis Fabrica (Funcționarea corpului uman). Vesalius este considerat ca inițiator al studiului modern al anatomiei umane. Mai multe, aici: en.wikipedia.org şi accentul pe care l-a pus pe observaţia anatomică directă reprezintă un moment istoric important. Apoi, Un medic englez celebru, care a jucat un rol important în dezvoltarea anatomiei, neurologiei și psihiatriei. A fost cofondator al Royal Society (1662). I se atribuie introducerea termenului de neurologie. Despre el: en.wikipedia.org care a realizat importanţa cortexului cerebral. Printr-o întâmplare, Galvani a descoperit la 6 noiembrie 1780 procedeul de galvanizare, care îi va purta mai târziu numele. Galvani a observat fenomenul de contracție a mușchilor scheletici de la piciorul de broască la o excitare cu un curent electric. Prin această descoperire, el a pus bazele pentru cercetările ulterioare ale electrochimismului celular. Pe larg: en.wikipedia.org care a descoperit bioelectricitatea, a adus o contribuţie esenţială. Însă, pe măsură ce ne apropiem de prezent, devine din ce în ce mai greu să identifici contribuţia individuală a unei anumite persoane. De exemplu, descoperirile cu privire la specializarea funcţională a diferitelor regiuni ale cortexului au fost făcute de mai mulţi savanţi (Broca, Wernicke, Hitzig, Fritsch, Ferrier etc.).
M.S.: De ce iubește creierul nostru într-atât poveștile?
A.B.: Una dintre misiunile importante ale creierului este aceea de a explica lumea, de a-i da o consistenţă logică. Acest fapt derivă din nevoia de a acumula experienţă utilă în lupta pentru supravieţuire. Se pare că emisfera noastră stângă are acest rol, de a găsi scenariul cel mai adecvat pentru diferitele împrejurări prin care trecem şi nu ezită uneori să inventeze poveşti atunci când informaţia este fragmentară. Neurobiologul Michael Gazzaniga a numit emisfera stângă „The interpreter”, adică traducătorul realităţii, partea din creier care leagă întâmplările cotidiene într-o succesiune coerentă.
Coperta cărții/Humanitas
M.S.: Care este povestea preferată despre creier și studiul său care se regăsește și în carte?
A.B.: Mi-e greu să mă pronunţ, e ca şi cum i-ai cere unui tată să-ţi spună care este copilul preferat. Aş spune că m-a fascinat demersul lobotomiştilor, cei care s-au lăsat tentaţi de dorinţa de a face bine pacienţilor aflaţi în suferinţă, dar au deschis drumul către abuzuri inacceptabile în lumea modernă. E o poveste cu o morală foarte clară, şi anume că descoperirile ştiinţifice trebuie să fie aplicate doar într-un context etic extrem de clar, în urma unor decizii informate, luate de societatea în întregul ei.
M.S.: Ce parte din creier e cea mai fascinantă? Care e însușirea sa cea mai misterioasă?
A.B.: Probabil aş alege cortexul prefrontal (cu menţiunea că acesta se subdivide într-o multitudine de subdomenii, cum ar fi cortexul prefrontal ventromedial, cortexul prefrontal dorsolateral, fiecare cu specificul său funcţional). Mi se pare fascinant şi puţin înspăimântător faptul că o leziune în această regiune poate lăsa intacte majoritatea funcţiilor intelectuale, transformând însă radical personalitatea pacientului. Iar în ceea ce priveşte misterul, atât timp cât vom continua să avem doar o idee extrem de vagă despre bazele neurale ale conştiinţei, cred că aceasta din urmă merită statutul de cea mai misterioasă manifestare a creierului.
M.S.: De-a lungul timpului și pe măsură ce cunoștințele oamenilor s-au ramificat și au devenit tot mai complexe, s-au încercat tot felul de comparații la îndemână, pentru a înțelege mai ușor cum funcționează creierul. Care ar fi comparația cea mai potrivită pentru creier în momentul de față?
A.B.: Aş întoarce pe dos întrebarea şi aş afirma că după secole în care creierul a fost comparat pe rând cu o maşinărie hidraulică, cu o centrală telefonică sau cu un computer digital, a venit vremea ca tehnologia de vârf a momentului, inteligenţa artificială, să se inspire din funcţionarea creierului şi să fie comparată cu creierul biologic, şi nu invers.
CITEȘTE ȘI: Cum se influențează reciproc oamenii și AI-ul?
M.S.: Ținând cont că a existat un început din care s-au născut toate, se poate afirma că va exista și un capăt al evoluției conștiinței? Cât se poate dezvolta un creier în condiții optime?
A.B.: Problema cu specia noastră este că a inventat un instrument numit cultură, care începe să interfere cu evoluţia biologică. Omul este probabil singurul animal care îşi poate influenţa traiectoria evolutivă, intervenind direct asupra genomului, materia primă cu care operează evoluţia. La aceasta se adaugă şi tentaţia dezvoltării de interfeţe creier-maşină, care se presupune că ne vor augmenta abilităţile cognitive, viteza de procesare, etc. Intrăm în teritoriul literaturii ştiinţifico-fantastice şi mă declar de acord cu un fost jucător american de baseball care a spus că „e greu să faci predicţii, în special despre viitor”.
M.S.: Ce știu animalele despre ele însele?
A.B.: Cred că răspunsul la această întrebare depinde mult de definiţia conştiinţei cu care operăm. Există teorii, cum ar fi cea a informaţiei integrate, care sunt destul de generoase cu atribuirea statutului de fiinţă conştientă. Ba chiar Doctrină potrivit căreia întreaga materie are proprietăți psihice sau de natură psihică. Mai multe, aici: plato.stanford.edu afirmă că orice obiect material ar poseda o formă de conştiinţă, ceea ce mi se pare că aruncă discuţia în derizoriu. În absenţa limbajului, e greu de găsit o manifestare comportamentală care să confirme fără echivoc existenţa conștiinței. Într-o perioadă s-a presupus că abilitatea unor animale de a se recunoaşte în oglindă ar fi un atribut al conştiinţei, sau măcar al unei anumite forme de conştiinţă, dar nici aici nu există un consens.
M.S.: Ce anume nu se cunoaște încă despre creier și ce s-ar schimba, speculativ vorbind, dacă s-ar cunoaște? Altfel spus, cine ar fi omul dacă și-ar pune la contribuție întreaga capacitate a creierului?
A.B.: Sunt extrem de multe lucruri pe care nu le cunoaştem despre creier, cred că vor fi multe pâini de mâncat pentru mulţi neurobiologi, multe sute de ani de-acum încolo. Să lăsăm deoparte conştiinţa pentru moment şi să vorbim despre lucruri cu relevanţă clinică.
Mi-ar plăcea, de exemplu, să înţelegem codul neural care stă la baza comenzilor motorii şi la controlul musculaturii scheletice de către partea executivă a sistemului nervos. În acest fel am putea elabora dispozitive computerizate care să permită pacienţilor paralizaţi din cauza unor leziuni ale măduvei spinării să controleze un exoschelet, de exemplu, şi să se poată deplasa autonom. E un domeniu în care chiar se fac progrese şi am menţionat câte ceva despre asta în cartea mea.
În ceea ce priveşte folosirea întregii capacităţi a creierului, aici avem de-a face cu unul dintre cele mai rezistente mituri hollywoodiene legate de creier, acela că ne-am folosi doar de un procent infim din capacitatea noastră cerebrală, în general se vehiculează cifra de 10%. E complet fals: ne folosim de tot aparatul nostru cognitiv, numai că nu în acelaşi timp. Varianta cu 10% ar fi inacceptabilă în logica evoluţiei: n-ar exista niciun motiv să cărăm cu noi un bagaj neuronal costisitor din punct de vedere energetic, care să nu ne folosească la nimic. Ar fi o risipă, iar evoluţia este extrem de economă, utilizează întotdeauna tot ce are la dispoziţie, iar ce nu foloseşte se atrofiază şi dispare, precum sistemul vizual al peştilor care trăiesc în ape mâloase sau în peşteri unde nu ajunge lumina zilei.
M.S.: Ce se întâmplă cu creierul după moarte? Dacă funcționează în baza impulsurilor electrice, de ce nu poate fi reîncărcat periodic și constant, ca un set de acumulatori? Ne va duce înțelegerea mai profundă a funcționării creierului cu un pas mai aproape de imortalitate?
A.B.: Dacă vorbim despre moarte cerebrală, atunci lucrurile sunt clare, avem de-a face cu o distrugere ireversibilă a creierului care nu mai este capabil să susţină funcţiile vitale şi nu există vreo metodă să stimulăm electric creierul pentru a-l reseta, aşa cum putem face cu inima în anumite condiţii. Dacă vorbim despre transferul conectomului uman pe un suport informatic, pe o placă de bază a unui computer digital, aici există optimişti care cred că într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat vom ajunge acolo. Eu fac parte dintre scepticii care cred că un creier în borcan sau pe placa de bază nu va funcţiona, pentru că acest organ minunat a evoluat împreună cu corpul biologic într-un tot armonios. Între creier şi corp există o comunicare chimică şi electrică permanentă, iar conştiinţa şi celelalte procese cognitive ale creierului sunt indisolubil legate de această condiţionare biologică, de miliardele de impulsuri electrice şi mesaje moleculare pe care corpul le schimbă cu creierul. Nu cred în continuitatea sau resuscitarea unei conştiinţe transferate dintr-un mediul biologic complex într-o placă de bază aseptică. Dar e posibil să mă înşel.
M.S.: Pe cât de complex e, creierul mai dă și rateuri. Cum apar bolile neurologice degenerative? Dar cele mintale?
A.B.: Există multe boli neurodegenerative cu etiologii şi manifestări clinice extrem de diverse, cum ar fi maladia lui Alzheimer, cea a lui Parkinson sau scleroza laterală amiotrofică (SLA), pentru a numi doar câteva. Este interesant un fapt descoperit relativ recent şi anume că multe dintre bolile neurodegenerative par să se datoreze plierii incorecte a unor proteine în configuraţii care încep să dea naştere unor agregate proteice masive și ajung să interfereze cu funcţia neuronală. Aşa se întâmplă în cazul beta-amiloidei în Alzheimer, alfa-sinucleinei în Parkinson sau proteinei TDP-43 în SLA. S-au adus argumente convingătoare că aceste boli neurodegenerative ar trebui să fie considerate proteinopatii, adică boli asociate cu disfuncţiile unor proteine. Ce anume provoacă această pliere incorectă a unor proteine este altă problemă: în anumite situaţii, în general rare, avem de-a face cu mutaţii ale genelor respective, deci vorbim despre o formă de transmitere ereditară, dar în majoritatea cazurilor etiologia este departe de a fi clară.
Să facem însă distincţia între bolile neurologice (din care fac parte şi cele neurodegenerative) şi maladiile de care se ocupă psihiatria, sau bolile mintale, cum sunt schizofrenia, depresia bipolară, maladia obsesiv-compulsivă şi altele. În bolile neurologice avem de-a face de regulă cu leziuni sau modificări structurale ale creierului care pot fi vizualizate în urma unor investigaţii imagistice. În bolile mintale, etiologia este mai subtilă, aici ne confruntăm cu dezechilibre funcţionale şi biochimice care nu lasă urme vizibile. Şi aici genetica pare să joace un rol. De exemplu, în schizofrenie probabilitatea de apariţie a bolii la nivelul întregii populaţii este sub 1%, dar dacă ai un frate geamăn schizofrenic probabilitatea de a prezenta această condiţie creşte la 50%. Dar nu putem vorbi despre o genă a schizofreniei: avem de-a face cu o mulţime de gene implicate în această condiţie. Ca şi în cazul bolilor neurologice, mai avem încă multe de aflat despre factorii care favorizează declanşarea şi evoluţia acestor boli.
M.S.: Creierul nostru a evoluat astfel datorită unui cumul de factori genetici și de mediu. Așadar, în ce măsură este el unic? Presupunând că în Univers există o planetă identică sau foarte apropiată ca structură și condiții de Terra, înseamnă că putem găsi acolo ființe cu conștiință?
A.B.: Întrebarea este complicată: încă nu ştim exact care sunt condiţiile care au permis apariţia vieţii pe Pământ, până la conştiinţă mai avem mult. S-a vehiculat ideea că, în condiţii favorabile, apariţia vieţii prin evoluţia unor replicatori moleculari abiotici ar fi un eveniment destul de probabil. Provocarea majoră ar consta însă în apariţia vieţii complexe, pluricelulare. Se pare că în trecutul extrem de îndepărtat, cam cu două miliarde de ani în urmă, a avut loc un eveniment întâmplător care a schimbat destinul vieţii pe planetă: un organism celular, mai precis o aşa-numită arhee, a înghiţit o altă celulă, de data aceasta o bacterie, fără însă să o distrugă. Din această colaborare s-a născut o celulă de cu totul alt tip, o eucariotă, strămoaşa tuturor organismelor complexe, inclusiv a celor dotate cu conştiinţă. Sunt cercetători care cred că deşi apariţia vieţii ar fi banală, acest al doilea eveniment, apariţia eucariotelor, ar fi exterm de puţin probabil. Dacă stăm să ne gândim, în evoluţia vieţii pe Pământ aşa ceva s-a întâmplat o singură dată. Deci, ca să răspund la întrebare, pe această exoplanetă ipotetică am avea şanse destul de mari să descoperim tot felul de organisme unicelulare, bazate pe procese biochimice exotice, dar ar fi destul de puţin probabil să ne invite cineva la o cafea.
M.S.: Sunteți specializat în studiul perceperii stimulilor care evocă senzații dureroase – de ce această alegere?
A.B.: Chiar dacă cred fără rezerve în valoarea şi importanţa cercetării fundamentale, mi-a plăcut întotdeauna să pot spune că lucrurile de care mă ocup în laborator ar putea avea cândva, undeva, un posibil impact benefic în viaţa oamenilor. Durerea este o prezenţă universală, mai devreme sau mai târziu avem o întâlnire cu durerea de la care nu ne putem eschiva, aşa că cercetarea în acest domeniu răspunde unei nevoi umane majore. Acestea fiind zise, trebuie să recunosc că e puţin probabil ca rezultatele muncii mele să fie direct implicate în descoperirea unor analgezice extrem de potente, de exemplu. În laboratorul meu, încercăm să desluşim codul durerii, mecanismele moleculare implicate în producerea şi transmiterea de semnale electrice şi chimice de către neuronii specializaţi în detecţia stimulilor care ne pot provoca leziuni. Aş fi fericit dacă, peste o sută de ani, un rezultat obţinut de grupul nostru ar constitui o parte minusculă dintr-un eşafodaj intelectual care să ducă la o terapie sau alta de atenuare a durerii.
M.S.: Ați publicat, în colaborare, și un articol în care ați ales să analizați Sindromul Smith-Lemli-Opitz. Ce este acesta?
A.B.: Înainte să mă ocup de sindromul Smith-Lemli-Opitz (SLO), o boală genetică din fericire extrem de rară asociată cu fotosensibilitate dureroasă, începusem să studiez de câţiva ani mecanismele implicate în condiţiile patologice în care lumina produce durere şi prurit. În 2016, am publicat într-o revistă importantă din domeniul neuroştiinţelor, Journal of Neuroscience, un „Photosensitization in Porphyrias and Photodynamic Therapy Involves TRPA1 and TRPV1”, ncbi.nlm.nih.gov despre mecanismele implicate în fotosensibilitatea dureroasă care apare într-un grup de boli genetice numite porfirii cutanate. Ca o paranteză, se pare că, de-a lungul istoriei, aceşti pacienţi cu profirii au dat naştere legendelor despre vampiri şi vârcolaci, iar noi avem o lungă tradiţie naţională în această direcţie. Lăsând gluma de-o parte, după ce am publicat studiul despre porfirii, am început să caut în literatura de specialitate şi alte boli genetice umane asociate cu fotosensibilitate şi aşa am dat peste această boală rară, sindromul SLO, în care lipsa unei enzime din calea de sinteză a colesterolului duce la acumularea în piele a unui compus fotosensibil şi la durere la expunerea la lumină. Experimentele pe care le-am realizat în colaborare cu un grup din Germania au identificat două proteine cu rol în semnalizarea durerii care joacă un rol cheie în această formă de fotosensibilitate patologică.
M.S.: Ați fost, până de foarte curând, președinte al CNCS – Consiliul Național al Cercetării Științifice. Cum se vede cercetarea românească din această poziție și, în particular, cea din neuroștiință? Ce ar trebui să se întâmple pentru ca știința să devină o prioritate și în România?
A.B.: Mi-am depus mandatul de preşedinte al CNCS cu trei săptămâni în urmă. Am început acest demers la începutul lui 2020, în cu totul alte circumstanţe politice dar şi personale. Am colaborat excelent cu fostul secretar de stat al cercetării, dl. Dragoş Ciuparu, care a fost înlăturat din funcţie, aş zice eu fără motiv, toamna trecută. A fost o ingerinţă politică în managementul cercetării care mie, personal, mi-a lăsat un gust amar. Mi-am dorit încă de atunci să renunţ la poziţia de preşedinte al CNCS, dar ne aflam în plin proces de coordonare ştiinţifică a unei importante competiţii naţionale de granturi, aşa că am decis să amân momentul plecării.
Între timp, competiţia a fost finalizată, procesul de evaluare a luat sfârşit, iar rezultatele competiţiei au fost făcute publice, aşa că am considerat că momentul este propice să renunţ la calitatea de membru şi preşedinte al CNCS. Până la urmă, mi se pare important să nu se eternizeze aceeaşi persoană în funcţii de management al cercetării: am fost, în total, preşedinte al CNCS timp de patru ani: din 2011 până în 2013 şi, din nou, din 2020 până în 2022. Cred că e timpul pentru o schimbare, pentru un suflu proaspăt şi pentru alte idei.
În ceea ce privește neuroştiinţa românească, ştiu că există nuclee de cercetare la Cluj, Iaşi, Târgu Mureş, Timişoara şi Bucureşti care lucrează şi publică la nivel internaţional, deci nu avem motive de îngrijorare, putem păstra contactul cu comunitatea ştiinţifică din domeniu. Nu cred că ştiinţa va deveni vreodată prioritară în România, pentru asta ar trebui să avem parte de o clasă politică de cu totul altă factură. Ar fi însă de dorit să existe măcar predictibilitate în finanţare şi în criteriile de evaluare, ar fi un început pe care s-ar putea clădi ceva.
