Don’t Worry Darling: Alice în țara presiunilor8 min read

Deși durează prea mult și e mai degrabă un exercițiu de stil inegal, Don’t Worry Darling e unul dintre thrillerele cu nuanțe SF care merită văzute anul ăsta.

Al doilea film regizat de Olivia Wilde, după izbutitul Booksmart, începe cu câteva scene nostime la o petrecere de sufragerie, în ceea ce par a fi anii 1950. Trei cupluri se distrează copios: bărbații le-au provocat pe soțiile lor la un concurs de ținut tava cu pahare de cocktail în echilibru, pe cap, în timp ce dansează. Din start, ai primul indiciu că vei avea de-a face cu un film-comentariu despre misoginism și sexism.

În centrul atenției sunt Alice (Florence Pugh, una dintre cele mai talentate actrițe apărute în ultima decadă) și Jack (starul pop Harry Styles), un cuplu a căror relație este idilică (ea îl așteaptă cu cina caldă, el o răsfață afectuos – poate prea insistent, chiar), dar și desăvârșit patriarhală. Alice e casnică, se ocupă de curățenie și mâncare, dar urmează și cursuri de balet sau se destinde la piscină, alături de prietenele/vecinele ei, în vreme ce Jack și restul bărbaților din mica comunitate Victoria lucrează în cadrul companiei cu același nume, conduse de șarmantul, dar misteriosul Frank (Chris Pine). 

Femeilor le e interzis să se aventureze în afara granițelor și, mai presus de orice, în zona sediului companiei. Iar despre ce fel de muncă fac partenerii lor, de asemenea, le e interzis să vorbească. Chiar și după 987 de zile petrecute deja în cadrul așa-zisului proiect, despre care poți bănui, inițial, că poate fi unul imobiliar.

Sună a intriga unui episod din The Twilight Zone sau Black Mirror? Îți amintește de Stepford Wives? Dar, poate, și din stilul post-modern, ultra estetizat, al lui Jordan Peele în Get Out? Sau, mai ales, de sentimentul că cineva urmărește fiecare mișcare a actorului principal, ca în The Truman Show? Cu siguranță. Iar Alice începe să suspecteze că ceva e în neregulă, după câteva întâmplări bizare. Una dintre rezidente, Margaret, acuză compania că i-ar fi răpit fiul, după ce s-a aventurat cu acesta în deșert, și, ulterior, se sinucide, într-o scenă la care Alice e martoră. Apoi, e dusă (răpită, mai degrabă) de urgență la spital, unde i se prescriu niște pastile.

Doar că tratamentul nu are efect, iar Alice devine tot mai paranoică și confuză. Mai ales după câteva halucinații, dintre care remarcabilă (și claustrofobă) e cea în care unul dintre pereții casei aproape o sufocă. „They are lying to all of us”, îi spune Margaret la telefon, în ziua în care s-a aruncat în gol, prin minutul 40, și deja așteptam cu nerăbdare verdictul, pentru că 60 de minute păreau deja suficiente pentru acest film. 

Dar, nu, Wilde mai are câteva lucruri de demonstrat. 

În timpul o altei halucinații a lui Alice, în sala de balet, Margaret apare în spatele oglinzilor (am zis Peele, parcă, mai devreme?), iar Wilde ține musai să-ți arate că e fană a cinemaului de artă a unor Darren Aronofsky (vezi Black Swan) sau Luca Guadagnino (vezi remake-ul la Suspiria), încercând scene întinse și concentrate de dialog (pe care Pugh le interpretează excelent, Styles nu prea), prim-planuri dramatice, scene-metaforă tulburătoare (Alice încearcă, la un moment dat, să se asfixieze cu folie alimentară) și/sau suprarealiste, dar și o coloană sonoră pastișă avant-garde, pe lângă inevitabilele hituri soul sau rock’n’roll ale decadei. Și mai ține neapărat să-l pună pe Harry Styles să danseze step, într-o scenă, de altfel, umilitoare pentru el, dar, în același timp, cam singura pe care o duce la capăt în mod creativ și expresiv. Altfel, Styles e marea verigă slabă a filmului. De fapt, chiar și Pugh dă impresia că n-a mai știut în ce direcție să-și vireze interpretarea, după ce filmul devine repetitiv în a doua parte (alte halucinații, paranoia constantă și o intrigă care se încăpățânează să țină, parcă, la nesfârșit).

Când totul se lămurește, însă, oricât de neverosimil sau poate chiar ridicol ți s-ar părea, îți vei da, totuși, seama că n-a fost chiar o pierdere de timp. Chiar dacă Don’t Worry Darling e un exercițiu inegal din anumite puncte de vedere (producția, imaginea, de care s-a ocupat Matthew Libatique – vezi Requiem for a Dream sau amintitul Black Swan – și decorurile sunt mai potente decât regia și scenariul), e o vizionare suficient de agreabilă și un comentariu politic feminist suficient de tăios, încât să-ți mai clătești ochii după prea multe thrillere cu nuanțe SF mediocre apărute anul ăsta.

Disponibil pe HBO Max | Per total: 6/10 | Știință & Tehnologie: 6/10