Five Nights at Freddy’s: Nu la fel de terifiant precum jocurile12 min read

O întâlnire la pizza cu mascote animatronice terifiante, dar nu foarte eficiente.

Five Nights at Freddy’s (FNaF) este următorul IP din seria jocurilor mici care, având un succes neașteptat de mare, au primit adaptări la Hollywood. Jocul din 2014 a fost un hit al perioadei în care jocurile horror scurte și intense produceau miliarde de vizualizări pe Twitch și YouTube și a dat naștere unei serii lungi de sequeluri și unui univers extins, cu benzi desenate și cărți.

Premisa era una simplă: ești un paznic de noapte angajat la o pizzerie abandonată din anii 1980, Freddy Fazbear’s, care avea mascote animatronice care cântau, dansau și interacționau cu clienții. În fiecare noapte, devine tot mai clar că mascotele nu doar că încă funcționează, dar caută activ să te omoare în cele mai groaznice moduri cu putință. Din camera de securitate, nu ai ce face decât să vezi cum mascotele se tot apropie de tine și să încerci să redirecționezi puterea electrică limitată către diferitele sisteme care le pot încetini.

Am văzut adaptarea cinematografică a jocului în deschiderea Dracula Film FestivalDetalii pe draculafilm.ro de la Brașov, în avanpremieră națională. Și n-am adormit, dar nici n-am plecat cu palpitațiile pe care le-aș dori de la o producție horror.

Supradamatizare marca Hollywood

Filmul are o premisă similară jocurilor, dar crează o poveste mai elaborată pentru personajul principal. Mike Schmidt (Josh Hutcherson) este un paznic care se luptă pentru a păstra custodia asupra surorii sale mai mici, Abby (Piper Rubio), după ce părinții lor au murit. În același timp, Mike încearcă din răsputeri să-și aducă aminte detalii despre o experiență traumatizantă din copilărie, în care l-a văzut pe fratele său mai mic răpit, prin încercări de a-și induce amintirea în timpul viselor. Ajuns în criză de opțiuni, el este angajat de consilierul său de carieră (Matthew Lillard) ca paznic de noapte la pizzeria Freddy’s Fazbears.

Nu e cea mai rea poveste înflorită de Hollywood dintr-un IP de gaming și e o premisă decentă pentru a crea tensiune și mize, mai ales pentru privitorii nefamiliarizați cu jocul. Prima jumătate a filmului, axată aproape exclusiv pe Mike, avansează coerent și creează o intrigă despre cum se leagă trecutul paznicului cu cel al pizzeriei. Sunt și momente surprinzător de eficiente, în care visele lui Mike despre ziua în care și-a pierdut fratele devin tot mai complexe, creând o atmosferă stranie și neliniștitoare.

La un punct, însă, și povestea, și tonul din FNaF o iau pe arătură. Filmul nu se poate decide dacă vrea sau nu să fie luat în serios. Reprezentativ pentru asta este interpretarea lui Elizabeth Lail, care o joacă pe Vanessa, o polițistă care îl ajută inițial pe Mike să se acomodeze cu jobul, dar al cărui rol se transformă rapid în cel de plot device biped.

Vanessa pare tipul de personaj care este jucat în mod intenționat prost în alte genuri de horror – ceea ce, în sine, nu e o problemă, pentru că asta este o metodă clasică și dovedită de a te juca cu așteptările publicului, înainte ca ucigașul sau forța paranormală să apară ca o juxtapunere brutală la lumea superficială a acesteia.

Numai că asta nu se întâmplă, iar pe măsură ce avansează, filmul parcă vrea tot mai mult să-i iei personajul – și povestea, care ia o tentă care se vrea dramatică – în serios. Rezultatul sunt niște plot twist-uri seci care o au în centru, parcă incluse numai de dragul de a structura o poveste simplă într-un mod complicat.

Criză de identitate umplută de mascote

Pe de altă parte, regii show-ului sunt, de departe, mascotele animatronice, care sunt aduse la viață extrem de detaliat, fără CGI, doar prin costume și efecte practice. Totul, de la detaliile de pe costume până la modul în care se mișcă fiecare personaj animatronic în parte dă exact senzația de uncanny valley care stătea la baza horror-ului din joc. Iar întreg setul de la Freddy Fazbears este creat excelent, ca un coșmar smuls din anii 1980 și trecut prin apocalipsă, dar care revine la viață extrem de sinistru atunci când pornește electricitatea..

Cu toate acestea, și mascotele au o problemă: sunt folosite prea mult. Poate e o chestie ciudată de care să te plângi într-o franciză în care ele sunt cap de afiș, însă senzația terifiantă pe care o emană în primele lor scene dispare cu mult înainte de sfârșitul filmului.

Asta este principala problemă a filmului. Five Nights at Freddy’s e deficitar la capitolul horror. Sunt puține momentele menite să te sperie, chiar și atunci când mascotele își vânează victimele. Există încercări sporadice de jumpscare-uri, dar și elemente mai subtile, însă nu sunt eficiente, tocmai pentru că te obișnuiești repede cu aspectul și mișcarea mascotelor. Atmosfera de horror supranatural din visele lui Mike nu este susținută, pentru că în afara ei există destul de multe scene de comic relief și replici de filme de acțiune de duzină.

M-aș fi așteptat și ca mecanica camerei de securitate din jocuri să aibă un rol important în film, mai ales că este o producție Blumhouse, companie a avut succes cu formate de horror mai neconvenționale ca Paranormal Activity. În schimb, aceasta pare că e mai mult în film pentru că trebuia să fie, pe post de fan service, în prima jumătate, iar majoritatea acțiunii se întâmplă în camerele și holurile de la Freddy Fazbear’s.

Ceea ce m-a făcut să-mi doresc un alt tip de film în același univers: un slasher pur. Nu se putea realiza aici, din cauza țintei de rating PG-13, însă există câteva momente de violență extremă sugerată care sunt destul de eficiente în a-ți reaminti de ce, în afara aspectului, ar trebui să fii terifiat de mascotele de la Freddy’s.

Per ansamblu, Five Nights at Freddy’s nu e un film groaznic, mai ales în comparație cu alte adaptări de jocuri video. Mascotele sunt lipiciul care îl țin digerabil până la final, chiar și atunci când povestea, care începe promițător, o ia pe arătură. Și, cel puțin în pizzeria iconică, are o atmosferă aparte față de alte francize horror, cu un potențial clar ca mascotele să devină personaje iconice și în cinema.

În același timp, Five Nights at Freddy’s nu se poate decide dacă vrea să te sperie, să te dezguste, să te emoționeze sau să te facă să râzi și, în timp ce încearcă să le facă pe toate, nu prea îi iese niciuna. E arhetipul unui film vizionabil, dar nimic mai mult.

Disponibil în cinematografe de pe 27 octombrie. Per total: 6/10. Știință & Tehnologie: 5/10