În Raised by Wolves, tehnologia și magia se confundă

Nu găsești în acest serial personaje cu care să empatizezi; creatorii mizează totul pe curiozitate.

Cele zece episoade (aproximativ zece ore) ale primului sezon din serialul HBO Raised by WolvesSau Crescuți de lupi, cum a fost tradus: hbogo.ro au generat câteva sute de ore de video-uri explicative și niște milioane de cuvinte tastate în căutarea acelorași răspunsuri. Nu toate serialele beneficiază de atâta atenție, nu toate sunt fix în egală măsură adorate și detestate, nu toate sunt sub patronajul lui Ridley Scott. Și mare parte din problemele și meritele lui RbW decurg fix din asocierea cu Scott. Tătucul seriei Alien vine la pachet cu mitologia din Alien și cu tupeul de a nu miza nici pe empatie, nici pe coerență. Am trecut prin astea zece episoade cu un amestec de curiozitate și dispreț, admirație și regret pentru timpul alocat. De la Lost încoace n-a fost un serial mainstream atât de confuz și confuzant. 

Retrospectiv, RbW este fix ce mi-am dorit să nu fie (încă un Lost, de fapt deloc deștept) și fix ce mi-am dorit să fie (un serial de o violență de-a dreptul biblică, capabil să mizeze pe estetic și pe sferturi de idei și fracturi de discursuri). Ce fascinează la Raised by Wolves? este întrebarea pe care mi-am pus-o de câteva ori, când deja sictirit îl consideram demn de un abandon fără regrete. Or să fie spoilere, chit că nu vreau să povestesc ce se întâmplă pe Kepler 22B și nici să explicitez teorii despre ce și cum i-a belit la creieri pe androizi, mitraici, dinozauri, viruși din interfețe și atei.

Coco Van Oppens/Warner Media

Un world-exploring distopic

Imposibilitatea unui viitor luminos sau a unui restart din ăla utopic de la care pornește serialul nu-i deloc nouă nici ca ton, nici ca idee. Vă trece prin cap un viitor de SF care să nu fie distopic? Chit că inițial părea utopic? Deci nu-i înțeleg pe cei care, după alte viitoruri distopice, dintre care unele semnate tot de Scott (Blade Runner, Alien) se miră la perspectiva sumbră din RbW. Până acum distopiile optzeciste (de la Mad Max la Cyborg și de la Hardwire la Robocop sunt destule) au rămas repere, iar noile locuri din canon, fie ele că sunt Handmaid’s Tale, Snowpiercer sau Elysium, nu-s chiar debordante de optimism. Dar fac ceva ce RbW refuză să ofere drept concesie publicului: au oareșce empatie și funcționează pornind de la ideea (leneșă și ipocrită) că spectatorul trebuie să se poate identifica cu vreun personaj.

În RbW nu există supape pentru tsunamiurile de empatie și everesturile de identificare cu protagoniștii atât de abuzate de serialele, fie ele SF sau nu, edgy sau arty, din ultimii ani. Nu au existat nici măcar în primele episoade, iar curajul ăsta de a crea personaje cel puțin defecte, cel mult genocidare și de a nu le oferi suporturi, justificări și scuze din scenariu pentru crime, demențe și incompetențe este salutar. Este și un mod de a faulta appeal-ul unei serii TV, dar și un mod de a selecta fanii. O bună parte din gloria serialului ăsta derivă din opțiunea de a miza totul pe curiozitate, nu pe empatie. Și modul, mult mai aproape de benzile desenate americane, de a doza arcuri și fitile narative prin episoade. 

World-exploring este un termen pe drept utilizat când se discută RbW. Explorarea unei planete extraterestre și a misterelor de acolo (schelete de șerpi gigantici, voci halucinate, găuri din sol, artefacte cu ceva puteri/tehnologii inexplicabile) funcționează ca mecanism de menținut curiozitatea spectatorilor. Și funcționează frustrant de puțin. Kepler 22B nu pare a avea un ecosistem valid (câteva plante, zero ape, singurele animale identificate fiind destul de mamifere și carnivore… înțelegeți voi), iar eforturile de a-l studia, pe care nu le fac deloc personajele, sunt un minus. Este ceva pe planeta asta care amintește de Lusitania din saga lui Ender. Și ceva care din modul de inoperare aduce a Lost, serialul cârpit ca să pară interesant. 

Coco Van Oppens/Warner Media

De ce n-ar fi savanții imbecili?

Fix ineficiența personajelor ajunse pe Kepler 22B (care ar trebui să exploreze planeta, mai ales când au niște ani la dispoziție și niște copii morți ca motive) se leagă de ceva ce i s-a tot reproșat lui Ridley Scott: că personajele lui sunt incredibil de cretine. Că fac lucruri pe care mai ales oamenii de știință (vezi Prometheus) nu le-ar face. Nu ar trebui să le facă. În plină pandemie de Covid-19, parcă oamenii de știință nu mai au aura aceea de a-toate-știutori și, cum să zic, dar fără personaje – fie ele gospodine sau savanți – care fac lucruri deosebit de retarde mai mult de 80% din filmele SF nu ar exista… 

Imbecilitatea acțiunilor unor savanți, care mi s-a părut că i se reproșează în mod exagerat lui Scott apropo de ultimele două filme din saga Alien, este aici codată în fiecare moleculă și pixel. Și pe parcursul a zece ore devine chiar enervantă. Oameni care construiesc roboți defecți de emoții și caricaturali, cu empatii de care fix niște roboți nu au nevoie? Roboți genocidari trimiși pentru a recrea o nouă umanitate edenică? Mama & Tata sunt personaje greu suportabile, deloc optime în decizii și comportamente, incapabile să își accepte propria realitate non-umană și disperate să compenseze caricatural, supralicitând comportamente de la marginile spectrului obedienței sclavagiste (în cazul lui Tata) și isteriilor criminale (Mama).

Restul personajelor sunt mai lucide, dar deloc mai puțin disprețuibile. Fie că sunt fanatici religioși (mitraici, cică, revenim, că aparent mitraismul ăsta este mai mult decât încă o bășcălie holywoodiană la adresa creștinilor), sau atei militanți și militari (deghizați în fanatici religioși) sau plozi și ploade pe cât de importanți pentru viitorul umanității din serial pe atât de iritanți pentru spectator, personajele din RbW suferă de defecțiuni cerebrale masive, aud voci, au halucinații, se cred aproape toți profetul prorocit de religia mitraică. Raised by Wolves funcționează în ciuda personajelor sale, nu datorită lor. Și asta este extrem de rar. Nici măcar Breaking Bad nu era dincolo de morală când vine vorba de personaje și cum le relaționa cu spectatorul. Aici nu e doar o glazură edgy de demență, personajele nu au cum susține relaționarea empatică pe bază de identificarea cu ele a unui spectator. 

Coco Van Oppens/Warner Media

Lent, cât pentru 4-5 sezoane

Miza, miezul este curiozitatea apropo de planeta nouă pe care au ajuns ăia de-au supraviețuit și umanității și androidului criminal Mama. Și totuși planeta asta are niște scheleți expuși prin pustiuri și niște hăuri și ceva urme ale unei civilizații. Pământul fiind kaput, elucidarea trecuturilor prin care au trecut protagoniștii nu valorează prea mult. Dar ocupă cam mult timp. În fine, pentru un serial gândit la 4-5 sezoane, RbW nu avea cum să lăbărțeze ciorba dacă nu impunea ritmul pe care îl impune încă de la primele episoade și îl susține pe durata întregului sezon. 

Este un ritm care permite aprofundarea unei singure chestiuni: momentul acela din viitorul inevitabil în care tehnologia și magia se confundă. Ideea de realitate virtuală e mai veche decât holodeckurile de pe USS Enterprise, s-au scris încă din anii ‘90 romane pe subiectul virusului din VR care afectează fizic persoane (Snow Crash,Un roman de Neal Stephenson, publicat în 1992 și apărut în română în 2010, la editura Leda. vechiuț, dar încă interesant). Aaron Guzikowski și Ridley Scott sunt mai convingători când supra-licitează magiile de care este capabilă tehnologia (extraterestră?), decât atunci când pedalează grosier din personaje isterice sau patetice sau antipatice. Fără să fie tributari lui William Gibson și cyber punk-ului, creatorii lui RbW preiau niște idei gibsoniene (avatarul creatorului lui Mama și Tata care supraviețuiește în VR – de fapt virus sau mesager al unei alte civilizații?) și din posthumanism iau fix ce face genocidurile mai oribile: înzestrarea AI-urilor cu isterie, pardon „empatie”. 

Coco Van Oppens/Warner Media

Androizi cu ambiții umane

Mama este un exemplu clar de abandonare a legilor roboticii ale lui Asimov, și asta este spectaculos. Chit că s-a mai întâmplat și prin Odiseea Spațială și prin Cyborg 2 și prin Hands of Steel, și că toată saga Terminator și Matrix-urile și v’ger din Star Trek se bazează pe ea, ideea mașinilor și AI-urilor criminale (veche de când Metropolis-ul lui Lang, pe care îl și citează vizual când Mama redevine necromancer) încă funcționează. Ba chiar funcționează mai bine decât în deceniile trecute. 

Androizii de pe Kepler 22B nu visează la oițe electrice, ci la genocid și la împerechere sexuală care să îi ajute să-și depășească condiția de creaturi non-umane. Asta este în același timp absurd, penibil și fascinant. Că o parte din isteria după statutul de femelă gestantă a Mamei și rezolvarea ei (printr-o sarcină imposibilă și incalificabilă) poate fi legată de obsesiile lui Ridley Scott apropos de maternitate s-a scris deja.„‘Raised by Wolves’: Ridley Scott Explains That Monstrous Finale”,.nytimes.com Prefer sincer „nașterile prin plexul solar” din Alien și auto-avortul din nava cosmică din Prometheus. Măcar nu rezultă în ceva ce pare fie dinozaur fără picioare, fie vierme de pe Arakis, fie dildo zburător în formă de țipar. Dar pare familiar, pentru că unii din noi am văzut Prometheus de câteva ori pentru că era un triumf estetic.

Coco Van Oppens/Warner Media

Un univers paralel?

Revenind la mitraici și religia lor, lucrurile sunt nițel mai complicate. Scott și Guzikowski nu au creat ceva care să aducă a creștinism. Au preluat din istoria antică una dintre religiile defuncte ale Imperiului Roman. Care seamănă cu creștinismul, dar lucrurile sunt un pic mai complicate.Poți urmări o explicație a cultului pe youtube.com Dincolo de costumele de cruciați post-apocaliptici ale mitraicilor (demne de vreo distopie italo trashy filmată prin deceniul opt) și de scripturile lor care conțin viruși, hărți astrale, instrucțiuni pentru construit cyborgi genocidari, profeții despre un orfan care va fi Messia și alt mumbo-jumbo, fix religia asta, dominantă într-un viitor… care nu are cum fi viitorul nostru, sugerează că Raised by Wolves are loc într-un univers paralel. Un univers în care Imperiul Roman n-a căzut sub creștinism, ci s-a convertit la mitraism. Și asta este destul de abil construit pe parcursul întregului prim sezon. 

Un sezon ineficient narativ, dar fascinant vizual, prea lent, dar și prea confuz cât să poată fi refuzat pentru că este lent și confuz. Un sezon care leagă Alien-urile de Kepler 22B și care, admit, mă face curios apropo de ce s-ar putea să urmeze. Aș vrea, totuși, la scenariu, o echipă cu un plus de bun-simț și eficiență. Paul Tobin și Kelly Sue DeConnick, care deja au scris ceva excelentissim pe bază de Alien (Fire and Stone din benzile desenate Alien vs. Predator, un deliciu) s-ar descurca mult mai bine. De la Alien 3 încoace s-au dovedit singurii „scriitori” capabili să ofere ceva într-adevăr coerent și complex.