Indiana Jones and the Dial of Destiny: Și-am încălecat pe-o șa…10 min read

Două lucruri tragice s-au întâmplat pentru franciza Indiana Jones: Steven Spielberg nu mai regizează, iar Shia LaBoeuf nu mai joacă în acest al cincilea film. Restul problemelor le voi enumera pe parcurs.

Paradoxal, franciza asta a devenit cu atât mai ridicolă cu cât tehnologia CGI a avansat. Pe de altă parte, Steven Spielberg, dacă ar fi îndrăznit să regizeze și al cincilea film, ar fi putut încerca să-și ia revanșa pentru Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull (care, astăzi, pare oarecum simpatic, dacă îți vine să crezi). Dacă tot ar fi fost ultima dată când Harrison Ford îl interpretează pe cowboy-ul arheolog și dacă, evident, scenariul ar fi plusat cu nostalgie, era șansa lui să încerce o abordare, să-i zicem, retro. În schimb, Indiana Jones and the Dial of Destiny a picat în mâinile lui James Mangold (lui Spielberg i se par mai provocatoare, probabil, o miniserie despre Napoleon, cu Jack Nicholson, și un remake la Bullitt, cu Bradley Cooper). Pe Mangold îl ador pentru ceea ce a făcut din Logan. Acest al cincilea Indiana Jones ar fi trebuit să fie ceva de genul ăla: un omagiu western, ferm și introspectiv adus unui personaj iconic. Doar că a ieșit o salată cam nesărată și nepiperată, pe care spectatorii de cinema, de altfel, au cam evitat-o. Filmul, din fericire, e un așa-zis flop („fiasco”) la box-office. Spun „din fericire”, pentru că mereu am considerat că publicul de cinema pop este mult mai educat decât consideră unii sau alții. După țeapa luată cu al patrulea film, de ce să mai mergi la al cincilea?

Dial of Destiny începe în trecut, iar Indy e din nou tânăr, măcar în primul sfert de oră. Jos pălăria în fața celor peste o sută de artiști digitali de la Industrial Light and Magic, care și-au dedicat trei ani din viață efectelor speciale din film. Mai exact, e din nou tânăr în 1944, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Indy ajunge, din întâmplare, dar și prin multe scene de acțiune care sfidează bunul-simț al fizicii și probabilităților logice, în posesia unui artefact numit Antikythera, pungășit, bineînțeles, de către naziști. Creat de matematicianul Arhimede, respectiva, să-i zicem, busolă poate manipula timpul. O mașină a timpului, de fapt, care seamănă cu un ceas de perete creat parcă de un ceasornicar de la Jaeger-LeCoultre care a descoperit ecuația multiversului.

Unul dintre naziști, Jürgen Voller (Mads Mikkelsen), va continua să caute Antikythera. Voller vrea să se întoarcă în timp, să-l asasineze pe Adolf Hitler, pe care-l consideră un incapabil, și să câștige războiul („Remember, you didn’t won the war. Hitler lost it”, e una dintre frustrările memorabile ale acestuia). Iar după ce s-a infiltrat în societatea americană, sub aliasul Dr. Schmidt, păcălind chiar și CIA-ul, se reîntâlnește cu Indiana Jones, în 1969. Doar că lucrurile sunt ceva mai complicate. Helena Shaw (Phoebe Waller-Bridge, pe care probabil o știi din serialul Fleabag), fina lui Jones, fiica bunului său prieten Basil Shaw, e și ea în căutarea Antikytherei, pe care vrea să o vândă pe piața neagră. 

Introducerea personajului Helena Shaw e cu două tăișuri. E un atu, pentru că Waller-Bridge face un rol expresiv și nonșalant, iar Helena e o femeie, cum chiar ea zice, independentă și seducătoare. Dar doar pentru câteva zeci de minute, pentru că, pe de altă parte, devine un clișeu ambulant, acela al duduii capricioase și imature, pe care Indy o salvează în repetate rânduri și pe care o readuce pe drumul cel bun, al arheologului responsabil. Parcă a fost nevoie, de fapt, de încă un Mutt (Shia LaBoeuf a refuzat continuarea rolului) și un personaj nonconformist de „reparat”. Ce-i drept, Helena îl salvează, într-un final, pe Indy, atunci când era cel mai mult nevoie să facă asta. Dar mi-e greu să trec peste conservatorismul cu care e scris acest personaj.

Ăsta e, de altfel, conflictul emoțional principal al filmului. Indy trebuie să se împace cu trecutul său (fiul prăpădit în războiul din Vietnam și despărțirea de Marion), dar și cu trecerea timpului (totuși, sunt prea multe glume despre faptul că nu mai e la fel de sprințar ca în tinerețe) și cu noul context social (societatea captivată de călătoria pe Lună e o metaforă, recunosc, izbutită), în care arheologia e desuetă și, ce-i drept?, boring. Iar Helena mai întâi îl tachinează, apoi se atașează de pensionarul cu bici și pălărie à la John Wayne.

Doar că, deși chimia dintre Waller-Bridge și Ford e spirituală și sinceră, Dial of Destiny nu o întărește și nu o nuanțează, pentru că e obositor de repetitiv. E excesiv de preocupat cu scenele de acțiune (în stilul „Dacă trage cineva, mișc” sau a unui sezon imaginar, intitulat, să-i zicem, „Templul capcanelor”, din Fort Boyard) și cu câteva personaje secundare care cel mai mult te provoacă să nu-ți scoți telefonul din buzunar și care, oricum, aduc fix zero în plus narațiunii (of, Antonio Banderas). E ridicol, aproape Cartoon Network de ridicol, prin felul în care Voller și gașca de bandiți apar fix acolo unde sunt Indy și Helena. E prețios când Indy călărește un cal în metroul din New York. E lipsit de orice stil vizual (mi se pare ireal că talentatul Phedon Papamichael a fost directorul de imagine al acestei mediocrități cinematografice, jur că nu e niciun cadru care să-ți gâdile simțul estetic). Iar dialogul e la nivelul filmelor cu Noah Centineo. Un dezastru care parcă a încercat, fără succes, filosofia lui Indy de a improviza: „I don’t know. I’m making this up as I go”.

În cinematografe | Per total: 4/10 | Știință & Tehnologie: 5/10